„Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea că dacă mai trăia, sănătos, încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat, fără putinţă de contestare , ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii. (…) Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. (Mircea Eliade)”
Vârful Gugu – pe versurile Zeului Mihai Eminescu
… şi iată-ne iarăşi la baza muntelui, pregătiţi să urcăm din nou pe Vârful Gugu – Muntele lui Zamolxe. Era pentru mine a patra oară, consecutiv, când urcam spre Vârful Zeilor. Menţionez, că eu, de prima dată când am urcat pe vârf, ştiam că am să revin an de an…
Prima dată când am urcat am făcut traseul dus-întors într-o zi, dar a fost, pentru mine, foarte obositor să fac atâta drum deodată, dar a meritat osteneala. M-am gândit pentru a doua oară când urc să nu mai fac drumul dus-întors deodată, ci să înnoptez o noapte la Refugiul „Branu”, din „aproximativa” vecinătate a Vârfului Gugu.
A doua şi a treia oară când am fost pe Vârful Gugu, am urcat în prima zi la refugiul „Branu”, unde am înnoptat, iar a doua zi am urcat pe Gugu, unde faţă de prima dată, am avut mai mult timp pentru a „discuta cu Zeii”. Cu toate că am avut mai mult timp să mă „energizez” pe vârf, am coborât de pe vârf, direct la maşină şi m-am dus acasă, dar am ajuns tot obosit, consumând prea mult la coborâre şi condus, din energia câştigată pe vârf.
Am hotărât că a patra oară când voi urca, voi urca la refugiu, voi înnopta acolo, a doua zi voi urca pe Vârful Gugu, voi sta cât vreau eu acolo, voi coborâ tot la refugiu, unde voi rămâne şi a doua noapte pentru a se aşeza energia Zeilor cum trebuie şi voi coborâ abia a treia zi.
Bună alegere! Aşa am şi făcut…
Am urcat alături de trei fraţi Geto-Daci la refugiu, ne-am pus gândurile în ordine şi am înnoptat acolo, la refugiu. De dimineaţă, am pornit spre vârf şi în timp ce urcam parcă îmi răsunau în gând poeziile Luceafărului Mihai Eminescu: „Rugăciunea unui Dac”, „Gemenii” şi „Memento Mori” – cu un punct în care se uneau: Zamolxe!
În drumul spre vârf, ne-am întâlnit şi cu „Moş Martin”, care stătea la Soare, întins pe spate. Când ne-a văzut, a făcut o tumbă şi s-a dus prin jenpeni, făcându-se nevăzut.
Am ajuns la baza vârfului în momentul în care vârful „se ascunde privirii”, în ceaţă. Am urcat pe vârf prin ceaţa densă care se lăsase, iar când am ajuns pe vârf, ceaţa a început să dispară.
În câteva minute aveam iarăşi „vederea de Zeu”, fiind minunat a patra oară consecutiv de acea panoramă care se vede de pe vârf.
Pe perioada urcării, mintea se desfăta şi se deschidea pe versurile Zeului Mihai Eminescu, iar sufletul se umplea de căldura Zeului Suprem Zamolxe, iar în timpul petrecut pe vârf trupul, mintea şi sufletul au devenit un tot… Era PACE!
În semn de recunoştinţă faţă de Luceafărul Mihai Eminescu, am înălţat steagul Dacilor Liberi pe Vârful Gugu!
Am coborât iarăşi la refugiu, am făcut un mic Foc Sacru, am fost recunoscători pentru ziua minunată şi am înnoptat la refugiu, fiecare cu gândurile lui, dar de această dată, gândurile fiecăruia erau ordonate în armonie.
Următoarea zi am coborât în „lumea pământeană”, dar cu toţii eram schimbaţi. Eram mai buni, mai puternici şi mai încrezători în proprile puteri. Viaţa putea să continue cum voia dânsa, căci noi eram şi am rămas pregătiţi de orice.
Mulţumesc Luceafărului Mihai Eminescu şi Zeului Suprem Zamolxe pentru, cea mai minunată experienţă pe care am avut-o, până acum, pe „Muntele lui Zamolxe” – Vârful Gugu.
„RUGĂCIUNEA UNUI DAC” (Mihai Eminescu):
El singur zeu stătut-a-nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
„GEMENII” (Mihai Eminescu):
Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,
Pe când intrară oaspii sub bolțile-i de piatră.
În capul mesei șade Zamolxe, zeul Getic,
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.
În dreapta lui sub vălul de ceață mândrul soare,
În stânga-i șade luna sfioasă, zâmbitoare
…
Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte
Şi decât toată lumea de două ori mai mare,
Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă,
Cum din adânc ridică el universu-n braţă,
Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,
O boltă răsărită din negure eterne,
Şi decât toată lumea de două ori mai mare
În propria lui umbră Zamolxe redispare.
„RUGĂCIUNEA UNUI DAC” (Mihai Eminescu):
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers”
„GEMENII” (Mihai Eminescu):
O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste Regii cei Dacici laolaltă…
„MEMENTO MORI” (Mihai Eminescu):
Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie…
Mai jos vă prezint clipul care l-am făcut în septembrie 2022 – „Vârful Gugu – pe versurile Zeului Mihai Eminescu”, plus încă două clipuri de pe Vârf, din anii anteriori 2021 şi 2020.
P.S. Abia apuc să ajung a cincea oară pe acest vârf și sper să devină o tradiţie pentru mine ca în prima săptămână din septembrie, să urc pe Vârful Gugu, an de an!
Pe Urmele Străbunilor 