Vechea civilizaţie europeană- descoperiri arheologice
„Când Geto-Dacii (Românii) au apărut în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, scoarța terestră nu se răcise încă…”
Din punct de vedere arheologic, există o adevărată abundență de descoperiri: Cucuteni (milen. VI), Gumelnița (a doua jumătate a milen. VI), Hamangia (milen. V), Boian (milen. VI), care sunt doar câteva dintre cele peste 20 de culturi neolitice din Romania.
Deşi vasele datează de peste 6000 ani, culorile s-au păstrat intacte. Directorul Muzeului Naţional de Istorie al României declara: „Acesta este marele mister al ceramicii de Cucuteni. Privind-o, ea emană o magie care îţi linişteşte ochiul. Este o ceramică deosebită ca şi structură morfologică, ca şi formă. Mai avem aici vase în formă de binoclu, dar şi trinoclu, dar acestea nu sunt vase utilitare, ci par a fi obiecte care puteau fi contemplate în locuinţe, obiecte ritualice”.
Realizată din lut, statueta reprezintă un bărbat așezat pe un taburet, ținându-și capul pe mâini, într-o atitudine meditativă. Lăsând la o parte calitățile strict artistice ale figurinei proporțiile exacte ale trupului nestilizat, dar redus la esențial, și acel remarcabil simț artistic prin care anonimul sculptor a izbutit să redea procesul de gândire recurgând la o simplă și firească poziție statică- este impresionant și inexplicabil pentru cei care nu cunosc adevărata istorie a neamului nostru, motivul care l-a determinat pe creator să apeleze la o asemenea reprezentare într-o perioadă în care se părea că arta nu explora încă stările sufletești.
În cuplul de la Hamangia, cei doi, bărbatul şi femeia, se sfătuiesc. Bărbatul este surprins într-o stare meditativă, contemplativă, atitudine pe care o adoptă în urma sfaturilor înţelepte pe care le primeşte de la consoarta sa; iar femeia are o atitudine fermă, spatele drept, dar în acelaşi timp plăcută şi relaxantă, conştientă fiind de valoarea ei. Din cei doi emană o anumită stare de prezenţă, care poate fi uşor asociată cu experienţa Trezirii. Acum când au aflat secretele fericirii în cuplu, întreaga lor viață devine un miracol.
O altă descoperire importantă are loc prin anii `60 la Tărtăria, în jud. Alba, unde se găsesc trei tablițe din lut noastre.
Brăţări metalice în spirală realizate acum 7000 de ani. Vase care poartă pe ele numai simboluri spirituale: spirale yang, piramide, cruci energetice, iar din Cultura Gumelnița rezultă că existau palate construite acum 6500 de ani!
Şi acestea sunt doar rămăşiţe ale unei vechi şi înfloritoare civilizaţii pe acest pământ. La Gumelnița, în România, au fost găsite mai multe figurine de lut vechi de peste 6000 de ani. Printre ele, unele reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și chiar adevărate fotolii cu brațe.
În România, neoliticul a produs una dintre cele mai remarcabile piese în domeniul sculpturii mici: cunoscutul „Gânditor” de la Cernavodă, aparținând ars, care prezintă o scriere înrudită cu scrierea pre-sumeriană. În urma analizării acestor tăblițe în diferite laboratoare din străinătate, se dă o datare destul de surprinzătoare, pentru că datarea respectivă le plasează cu aproximativ 1000 de ani înaintea tăblițelor din Sumer, deci cu 1000 de ani înaintea civilizației sumeriene. Se emite chiar şi o ipoteză (în glumă) cum că… ar fi trecut chipurile vreun sumerian pe aici și le-ar fi pierdut, dar ulterior se descoperă faptul că materialul din care sunt făcute este acelaşi cu cel al dealului de unde au fost descoperite și asta înlătură orice dubiu legat de altă proveniență decât cea autohtonă.
Arhaicele pictograme au primit statutul de protoscriere din partea unui savant de talia Marijei Gimbutas. Avem, așadar, de-a face, în cazul tăblițelor de la Tărtăria, cu cea mai veche scriere a lumii, cea mai veche scriere descoperită până în prezent, iar scrierea este cel mai evident semn al civilizației. Lucru care dovedește încă o dată existența civilizației în spațiul românesc înaintea oricărei civilizații cunoscute.
Deci, putem spune despre vechea civilizație europeană, folosindu-ne numai de atestările stiințifice, că precede cu mult civilizația antică greco-romană și mitul biblic al Facerii lumii, fiind definită de Marija Gimbutas, cunoscut antropolog, arheolog și paleolingvist american de origine lituaniană, ca o „entitate culturală cuprinsă între 7000 și 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indoeuropenizate patriarhale de luptători din epoca bronzului și fierului”.
Între timp, la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, s-a descoperit o nouă cultură care oferă dovezi despre istoria Europei cu încă două milenii în urmă, ajungându-se astfel până la anul 9000 î.Hr. și chiar mai departe. Aceasta înseamnă cu 11.000 – 12.000 de ani în urmă.
Raportarea culturilor neolitice din sud-estul Europei, scoase la lumina zilei mai ales după al doilea razboi mondial, la culturile neolitice din Orientul Apropiat (Anatolia, Levant, Mesopotamia) și la cele megalitice din vest atestă formarea Europei în arealul geografic ocupat astăzi de România.
Aici, axat pe Dunăre și Carpați, s-a dezvoltat de timpuriu (8000 – 3500 î.Hr.) un mare complex cultural și religios. Transmițătorii acestor culturi erau meșteri neîntrecuți, arta „cucuteniană” de prelucrare a lutului atingând perfecțiunea.
Înclinația lor spre meditație este superb ilustrată de statueta de lut numită „Gânditorul” de la Hamangia. Semnele de pe vasele ceramice și, mai ales, cele de pe plăcuțele de la Tărtăria, jud. Alba (5300 – 5200 î.Hr.) atestă existența unei scrieri sacre care, după opinia savantului amintit, „precede pe cea sumeriană și elimină ipoteza conform căreia civilizația războinică și violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob”. Generalizând informația arheologică și etnografică până la limita admisă ștințific, cei 11.000 de ani ai civilizației europene (mileniile 9 î.Hr.- 2 d. Hr.) se pot împărți în trei complexe culturale și religioase: primul este dominat de Zeița Mamă neolitică (8000 î.Hr. – 2500 î.Hr.), al doilea de Zeul Tată indo-european (2500 î.Hr. – anul 0), al treilea de Fiul Ceresc, Iisus (anul 0 – prezent). Ele definesc, laolaltă, 11.000 de ani ( 9000 î.Hr. – 2000 d. Hr.) de istorie europeană împărțită în două lumi incofundabile: una geomorfă (neolitică), care avea ca ideal de frumusețe Divinitatea cu înfățișarea de OU, și alta antropomorfă (indo-europeană și creștină), care adora Divinitatea cu înfățișarea de OM.
„Vasele din ceramică pictată, straniile figurine sculptate, preponderent feminine, cele mai vechi ornamente din aur și din cupru și, nu în ultimul rând, emblematicul «Gânditor» de la Hamangia, unul dintre cele mai celebre obiecte de artă din Europa preistorică, sunt dovada incontestabilă a faptului că, mult înainte de Egipt și Mesopotamia, spațiul danubiano – carpatic – pontic a fost unul dintre cele mai sofisticate leagăne de civilizație preistorică.“, a declarat Nicolae Dragomir Popovici, director al secției de Arheologie București.
Expoziţii care au cucerit lumea
„Gânditorul de la Hamangia” a trecut în premieră Oceanul.
În 2009, americanii descoperă preistoria României.
Expoziţia deschisă în anul 2009 la New York a fost intitulată „Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000 – 3500 î.Hr.”. Gânditorul şi alte obiecte de la Hamangia şi Cucuteni au trecut pentru prima dată Atlanticul şi au reuşit să stârnească cercetătorii şi publicul american, care au descoperit acum că valea inferioară a Dunării era vatra unor culturi impresionante, dezvoltate înaintea marilor civilizaţii din Egipt sau Mesopotamia.
New York Times remarcă faptul că populaţia dunăreană era foarte avansată pentru acel timp, cu o agricultură dezvoltată, stăpânind tehnica prelucrării cuprului, cu aşezări cu până la 2000 de gospodării, case cu mai multe camere, construite pe două niveluri, o ceramică rafinată, obiecte de artă sofisticate şi ritualuri sociale elaborate.
Colecţia prezentată la Institutul pentru Studiul Lumii Antice de pe lângă Universitatea New York cuprinde peste 250 de obiecte din România, Republica Moldova şi Bulgaria. Cum scrierea nu se inventase încă, nimeni nu ştie care este numele populaţiei care a realizat aceste lucruri, iar mulţi cercetători se referă la ea şi la regiune folosind sintagma „Vechea Europă”.
Spre deosebire de lumea ştiinţifică europeană, care a acceptat mai greu importanţa ştiinţifică, dar şi istorică a tuturor acestor culturi străvechi, savanţii americani nu au niciun fel de problemă să recunoască poziţia unică în istoria civilizaţiei a acestora.
Noile cercetări, spun arheologii şi istoricii, au lărgit aria de înţelegere a acestor culturi mult timp ignorate. Pentru unii savanţi, populaţia din această regiune a lumii face parte, simplu, din Vechea Europă. Şi, până acum, am fost obişnuiţi să credem că oamenii preistorici erau doar nişte indivizi înapoiaţi, care trăiau de pe o zi pe alta. Descoperirile arheologice infirmă însă categoric această viziune simplistă.
Statueta „Gânditorul” de la Hamangia este înscrisă în lista UNESCO a celor mai importante zece artefacte ale culturii mondiale. Descoperită la Cernavodă în anul 1956, statueta aparţine Culturii Hamangia, prima civilizaţie cunoscută de la malul Mării Negre, datând din mileniul al VI-lea î.Hr. Gânditorul şi Femeia şezând sunt evaluate la aproximativ 5 milioane de dolari.
De asemenea, un al obiect inedit care a fost prezentat la expozițiile de peste hotare este un fluier, cel mai vechi instrument de suflat din lume, descoperit la Hârșova. A fost folosit în urmă cu șapte milenii, dar funcționează și astăzi.
„GÂNDITORUL” la Oxford!- mai 2010
Prima expoziţie arheologică organizată de România în Marea Britanie.
Muzeul Naţional de Istorie a României a realizat vernisarea expoziţiei internaţionale „The Lost World of Old Europe”, ce prezintă bunuri de patrimoniu arheologic din categoria „Tezaur” din colecţii muzeale româneşti. Acest important eveniment cultural a avut loc la Oxford (Marea Britanie), în data de 18.05.2010, în cadrul celui mai vechi muzeu britanic, „Ashmolean Museum of Art and Archaeology” al Universităţii Oxford, instituţie universitară şi de cultură cu reputaţie internaţională.
Expoziţia „The Lost World of Old Europe” este rezultatul unei fructuoase colaborări între „Institute for the Study of the Ancient World” (Institutul pentru studiul lumii vechi) al Universității New York şi Muzeul Naţional de Istorie a României, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, principalii organizatori ai acestui ambiţios proiect cultural româno-american, semnalat și de New York Times, „Civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor”. Expoziţia prezintă – în premieră în Marea Britanie – 175 de piese arheologice de valoare excepţională, datând din perioada neo-eneolitică, din colecţiile a 19 muzee româneşti.
Structurată pornind de la prezentarea câtorva teme cheie – figura umană în plastica neolitică, bunurile de prestigiu, case, gospodării şi comunităţi, artă ceremonială ceramică, simbolurile precursoare scrierii – expoziţia a oferit ocazia publicului şi specialiştilor internaţionali să descopere evoluţia şi principalele artefacte caracteristice ale celor mai importante culturi neo-eneolitice dezvoltate în zona danubiano-carpatică (Vinca, Vădastra, Hamangia, Boian-Gumelniţa, pre- Cucuteni – Cucuteni), rămase aproape necunoscute – până astăzi – majorităţii istoricilor şi arheologilor occidentali şi nu numai. Evoluţia civilizaţiei neolitice, în cazul fiecăreia dintre acestea, îndelungata evoluţie din punct de vedere cultural, dar şi unitatea formelor de manifestare spirituală, stau mărturie a intensităţii şi eficienţei sistemelor de comunicare şi a relaţiilor de schimb ale bunurilor de prestigiu existente în acea perioadă.
Niciuna dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezintă trasături groteşti sau furioase. Rarele statuete masculine au cele mai multe feţele acoperite de măşti, în timp ce statuetele feminine au picioare lungi si zvelte, sunt graţioase, fară măşti şi prezintă tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănţuiţi sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizaţii egalitariene şi pacifiste, conform opiniilor istoricilor.
În egală măsură, studierea acestui spaţiu se constituie într-o lecţie admirabilă de istorie privind sistemele de organizare spaţială şi socială, dar şi mecanismele de formare a elitelor și formele de manifestare ale acestora, în legătură cu exploatarea zăcămintelor de aur, cupru şi sare şi prelucrarea acestor importante materii prime, deosebit de valoroase în acele timpuri.
Bunurile de patrimoniu selectate să facă parte din expoziţie oferă publicului, dar nu numai lui, posibilitatea de a reflecta asupra uimitoarei „modernităţi” avant la lettre a civilizaţiilor preistorice ce au existat în zona danubiano-carpatică în urmă cu mai bine de şapte milenii. Dintre toate acestea, civilizaţia Cucuteni se distinge drept o expresie aparte a artei şi a spiritualităţii preistorice, acesteia adăugându-i-se desigur şi descoperirile aparţinând culturilor Boian, Gumelniţa, Hamangia, Vădastra sau Vinča, pentru a aminti numai câteva dintre numele de primă rezonanţă ale perioadei neoeneolitice din zona Dunării de Jos.
Peştera Coliboaia
Între timp, în România au fost atestate cele mai vechi picturi paleolitice din Europa Centrală, descoperite într-o peşteră din Bihor.
Peștera Coliboaia este străbătută de un râu subteran care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă, nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, cu toate că se află pe raza Parcului Natural Apuseni.
Au fost mai multe expediţii aici, însă cinci speologi au intrat în interior mai adânc decât alţii şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile. Picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, şi o gravură, reprezentând un tors de femeie. Pe sol se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi care se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii. Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în arta de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în artă de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, precum şi Michel Philippe, paleontolog specializat în ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală.
În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi gravurilor. Iată ce au spus ei: „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, gravettian sau aurignacian (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă artă parietală aşa de veche.”
Alte descoperiri
Încă din paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.e.n.), peșterile Cheia (La Izvoare) și Târgușor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite. Există și o dovadă certă care vine în sprijinul teoriei că oamenii primordiali au fost pe plaiuri mioritice.
Este vorba despre o falangă de picior a unui om de tip Neanderthal, descoperit la Ohaba-Ponor (Retezat), cu vechime datată aproximativ 50.000 de ani.
sursa: http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/pagina/comanda-cartile.html
Strămoşii noştri geto – dacii şi strânsa lor legătură cu aurul
“Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.” Nicolae Iorga.
Istoria aurului este strâns legată de dezvoltarea societăţii omeneşti. De multe ori, obiectele din aur, cu mii de ani vechime, au fost dovezi ale istoriei, ajutându-ne să ne descoperim trecutul. Se știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”. Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în “Getica”.
Strămoşii noştri, dacii, care, după cum am arătat, făceau parte din marele neam al tracilor, se ocupau, pe lângă agricultură, apicultură, păstorit şi olărit, şi cu extrăgerea aurului şi a argintului, pe care le prelucrau sub formă de bijuterii, obiecte de cult, etc. Cei mai vechi aurari de pe teritoriul țării noastre au cules aurul din apele curgătoare, din nisipul de pe malurile lor și, când au văzut fărâme sclipitoare în crăpăturile stâncilor, s-au apucat să sfărâme rocile dure ca să scoată din ele metalul strălucitor.
Apoi, impresionați de frumusețea aurului, au început să-și făurească din el podoabe, convinși fiind că, cu ajutorul acestui metal ei atrag spiritele bune de partea lor și le alungă pe cele rele.
În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.
În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau a cuprului.
Civilizaţia dacilor era foarte dezvoltată în acele vremuri; ei băteau chiar şi monede din aur. Erau oameni harnici şi viteji, iubeau viaţa şi le plăcea să se petreacă.
Tezaurul lui Decebal
Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor prizonieri, şi ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ 150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător. Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal. Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între timp.
Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul Daciei. Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci, şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei. Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia.
Pe teritoriul actual al României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.Hr. Erau în general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur. La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani).Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în lumea antică.
Puţini români cunosc faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să facă artă din prelucrarea aurului.
Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.
Printre cele mai importante obiecte descoperite la noi, care stau mărturie evoluţiei civilizaţiei dacice dinainte de cucerirea romanilor este alături de Tezaurul de la Perşinari, brăţările Dacice, Tezaurul de la Pietroasa, Coiful de aur de la Poiana Coţofenesti, Rhytonul de la Poroina, din Mehedinţi.
Tezaurul de la Moigrad
Tezaurul descoperit la Moigrad, în judeţul Sălaj atestă afirmaţiile de mai sus.
Ca mai toate tezaurele descoperite la noi, şi acesta s-a găsit din întâmplare, înainte de anul 1912. Mă întreb, oare dacă chiar s-ar pune puţin accentul pe descoperiri arheologice, efectuându-se săpături în zonele unde au fost descoperiri, ce s-ar putea găsi?
Tezaurul de la Moigrad este compus dintr-un idol – care este cel mai mare obiect neolitic descoperit până acum – şi încă trei idoli cu braţele în cruce. Doi dintre idoli reprezintă două femei şi celălalt o figurină masculină. Obiectul care reprezintă bărbatul este cea mai veche imagine stilizată din aur din câte se cunosc în lume.
Idolul mare, care cântăreşte peste 800 de grame reprezintă imaginea stilizată a zeiţei Pământului şi a fertilităţii.
Idolii feminini, având 20,2 g respectiv 17,4 g, au braţele şi picioarele terminate în câte două antene spiralice afrontate.
Idolul bărbat are 18,525 g este realizat printr-o şlefuire mai fină a feţei şi s-a păstrat mai bine, fiind mult mai îngrijit.
Brăţările dacice
De-a lungul timpului, au fost descoperite foarte multe bijuterii care aparţineau dacilor.
Cea mai importantă descoperire a fost la Sarmizegetusa Regia, cea mai mare fortificaţie daco-getă de pe teritoriul României. Aici au fost găsite numeroase bijuterii, monede, obiecte de aur si argint care fac parte din Tezaurul dacic.
Vestigiul este situat în satul Grădiştea Muncelului, judetul Hunedoara, şi a fost capitala fostei Dacii, înainte de colonizarea romană. Aici au fost găsite şi vestitele brăţări dacice.
Au fost descoperite în mai multe locuri din zona Sarmizegetusa Regia din Munţii Orăştiei, în perioada 2000-2002, brăţări cu greutăţi cuprinse între 682,30 şi 1.196,03 grame şi lungimi variate. Astfel, cea mai scurtă brăţară are o lungime de 177,2 centimetri, iar cea mai lungă este de aproape trei metri (288 de centimetri).
Dintre ele, au fost recuperate până în prezent 13 şi se crede că numărul lor se ridică la 24. Brăţările sunt din epoca geto-dacică şi au o vechime de aproape 2000 de ani.
Arheologii sătmăreni şi ucraineni care fac săpături la şantierul arheologic de la Malaia Kopania, din Ucraina, la 20 de kilometri de România, au descoperit, pe locul unui cimitir dacic, obiecte din aur. Despre această descoperire se spune că ar fi cea mai mare descoperire de bijuterii dacice, după vestitele brăţări din aur.
Coiful de la Poiana Coţofeneşti
Acest coif princiar e un obiect din aur care, printre multe alte astfel de piese valoroase aflate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, se evidenţiază prin măreţie şi strălucire.
Motive decorative din tradiţia traco-getă şi carpato-dunăreană sunt întâlnite şi pe coiful de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judetul Prahova, datând din secolul IV î. Hr.
Descoperirea acestui obiect de preţ a avut loc în anul 1926, când un elev al şcolii satului, fiind la arat, l-a scos, din îtâmplare, cu cuţitul plugului. Coiful a fost lucrat din foaie de aur destul de groasă, bătut pe un calapod de lemn. Îi lipseşte doar vârful calotei, în rest e păstrat în stare foarte bună, fiind înalt de 25 cm şi având 770 gr.
Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichităţi din Bucureşti, stând aici până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase exponate.
Soarele, motiv des întâlnit pe multe dintre bijuteriile strămoşilor noştri, este în prim plan pe acest coif, alături de scene de sacrificare a animalelor şi animale fantastice. La nivelul frunţii sunt doi ochi care parcă te încremenesc şi te hipnotizează, cu nişte sprâncene groase, trăsătură caracteristică geto – dacilor.
Tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, de peste două kilograme
Geto-dacii erau oameni liberi. Pe aceste pământuri nu se ştia ce este sclavia. Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostes.
Se spune că dacii erau organizaţi în triburi. Ştefan Burda însă, cel care a scris o carte despre tezaurele strămoşilor noştri, descoperite de-a lungul vremii, după ce a studiat şi a admirat operele de artă ale dacilor, e de părere că “această creaţie nu mai putea aparţine unei lumi organizate în uniuni tribale, mai mici sau mai mari. Suntem într-o societate guvernată de un rege, cu ajutorul unei mari şi numeroase nobilimi stăpânitoare de averi şi, în primul rând, alcătuind suita militară a regelui.
Mai mult chiar, putem vorbi de o regalitate atât de autoritară, încât era capabilă să instaureze un adevărat şi efectiv monopol al aurului.” Traco-geto-dacii au fost primii din lume care au făcut artă din prelucrarea aurului, începând cu mileniul V î. Hr. Iar arta prelucrării aurului a devenit atât de înfloritoare încât, chiar în secolul V î.Hr., ajunge la perfecţiune, la desăvârşire. Obiecte de o frumuseţe deosebită au fost descoperite pe meleagurile noastre, piese care şi acum, după mai bine de 2.500 de ani, ne uimesc prin complexitatea lor.
Dovada acestui fapt este tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, descoperit, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Sunt atâtea cetăţi dacice la noi în ţară, dar, din păcate, nu numai că nu se recondiţionează şi nu se mai fac săpături, dar au fost lăsate în paragină.
În judeţul Iaşi, la Cucuteni – Băiceni, în anul 1959, mai mulţi ţărani au găsit, într-o lutărie, peste 70 de piese, unele întregi, altele fragmentate, care cântăresc, în total, 2063 grame de aur, adică peste două kilograme. Specialiştii spun că tezaurul datează din secolul V î. Hr.
Se remarcă, între aceste obiecte, un coif (păstrat parţial), de tip getic, lucrat din tablă de aur modelată prin ciocănire, şi ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Bogate motive spiralice, cu linii incizate se află pe acest coif de armură, iar pe obrăzarul stâng se află un personaj stând pe tron, cu un rython în mâna stângă şi o cupă în mâna dreaptă. Pe celălalt obrăzar se află motive zoomorfe, animale fantastice înaripate, simboluri solare, foarte des întâlnite în arta geto-dacă, şi motive geometrice.
Înălţimea coifului este de 34,50 cm, are un diametru maxim de 25 cm, diametru la bază de 21 cm şi cântăreşte greutate aproximativ 500 g.
Acesta este unul dintre cele mai valoroase tezaure geto – dace descoperite la noi în ţară, cuprinzând 70 de piese de o frumuseţe rară. Unele s-au păstrat destul de bine, pe când altele erau deteriorate sau fragmentate atunci când au fost descoperite. Pe lângă celebrul coif, mai ies în evidenţă mai multe aplici, unele animaliere, de harnaşament (folosite la înhămarea calului), dreptunghiulare, triunghiulare, circulare sau în formă de vioară, o brăţară deosebită de paradă şi doi nasturi sferici sau sferoidali, din foiţă de aur, ornamentaţi pe faţă cu motive florale filigranate (cu aspect de dantelă).
Aplicile animaliere sunt lucrate din plăci de aur pătrate, traforate, cu ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Capetele sunt dispuse în svastică, simbolul soarelui la traci şi geto – daci, în jurul unui umbo (garnitură metalică centrală), adică un cerculeţ în relief. În tezaur sunt patru astfel de aplici, aproape identice, cântărind 100 de grame fiecare, şi având lăţimea de 9,40 cm.
Brăţara de aur de paradă este o piesă desăvârşită, având forma de spirală cilindrică, făcută dintr-un tub îngroşat spre capete şi care se termină cu două capete de bovideu (taur, bour, zimbru sau bou) modelate prin percutare interioară, în relief, şi ornamentate cu rozete florale, filigran, incizii şi linii reliefate. Capetele îngroşate ale brăţării sunt ornamentate, de asemenea, cu cu linii în zigzag incizate, virgule şi registre de spirale. Brăţara cântăreşte aproximativ 800 de grame, iar lungimea tubului brăţării este de 84,5 cm. Mai există în tezaur încă o brăţară, însă tubul ei spiralic e aproape distrus. Dacă s-ar fi păstrat, ar fi fost chiar mai mare decât cealaltă.
Mai iese în evidenţă o aplică (fruntară) în formă de vioară, făcută dintr-o placă groasă de aur, pe care este sudat un cap de cal, realizat prin turnare. Două animale fantastice sunt reprezentate pe un disc al acesteia, iar pe celălalt, motivul “coadă de păun”.
Aplica dreptunghiulară, pe care sunt reprezentate două animale fantastice care se luptă, impresionează prin îmbinarea tehnicii “au repousseé” cu cancelura şi incizia fină. Are lungimea de 13, 60 cm, şi înălţimea de 10 cm.
Obiectele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure. Alături de coiful princiar de la Poiana – Coţofeneşti (descoperit, tot întâmplător, de un elev), cel de la Cucuteni – Băiceni se află printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto – dace, din aur.
Tezaurul de la Hinova
Se ştie că aurul este o dovadă incontestabilă a trecutului oricărui popor. Şi în cazul nostru, al românilor, aurul poate rescrie istorii. El stă mărturie, vorbindu-ne despre strămoşii noştri, dacii, un popor demn, curajos, vesel şi bogat, la fel ca cel care mişună acum pe aceleaşi pământuri, dar căruia i s-a şters aparent aceste calităţi, prin umilire.
În anul 1980, în localitatea Hinova s-au făcut săpături, descoperindu-se un nepreţuit tezaur arheologic, dar şi istoric, dovadă vie a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii. Tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi a fost recuperat în totalitate, cântărind cinci kilograme şi fiind cel mai mare tezaur preistoric descoperit de la noi din ţară, dar şi de peste hotare. Este format din 9.639 de piese şi conţine:
- o diademă de aur
- 14 brățări diferite ca model și greutate
- 92 pandantive
- 762 mărgele
- 8.765 paiete
- 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur.
Una din brăţările bărbăteşti, confecţionate dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori, cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară pentru bărbaţi e lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur răsucită, cântărind 580 g şi fiind împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar ghemele de sârmă şi barele de aur care reprezentau materia primă pentru meşteşugari.
Se observă că obiectele sunt o adevărată artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, realizând, prin minuţiozitate, obiecte care impresionează pe oricine prin frumuseţea lor deosebită.
Tezaurul de la Stânceşti – obiecte neobişnuite
Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.
Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.
În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.
Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.
Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.
Este, însă, o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.
Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.
Rhytonul de la Poroina
Rhytonul de la Poroina, din judeţul Mehedinţi are o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î. Hr.
Denumirea de “rhyton” provine de la termenul antic grecesc rhein – a curge. Este un vas folosit în ritualuri, la început fiind un corn, iar mai târziu având formă zoomorfă (de animal). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg prin care se turna lichidul şi unul îngust, prin care se bea şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare. Cel mai adesea, din rython se bea vin.
Rythonul de la Poroina este din argint, cu unele părţi aurite având 9 centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, găvanele ochilorfiind goale (toate acestea existau iniţial).
Pe rhyton sînt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton, cu braţele şi cu picioarele goale. Două sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton.
În realizarea decoraţiei rhytonului se întîlnesc elemente tipice traco-getice.
Astăzi, Rhytonul de la Poroinaeste expus în sala Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti.
Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. Atunci a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numită arta traco – dacă.
În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive.
Alte comori dacice – Tamasidava şi Zargedava din judeţul Bacău
Dacă veți merge vreodată în județul Bacău, să știți că acolo se află cele mai importante situri arheologice din Moldova: Tamasidava și Zagerdava, unde strămoșii noștri geto-dacii au trăit cândva. Fac parte din comorile cele mai de preț pentru noi, românii.
În județul Bacău, în preajma râului Siret, s-au descoperit la Tamasidava, localitate dacică, pe teritoriul satului Răcătău, două tezaure formate din monede din aur masiv.
Tamasidava și Zargedava au fost semnalate de către alexandrinul Ptolemeu în lucrarea Geographia, ca fiind localități dacice, alături de Piroboridava. Însă nu demult, după mulți ani de săpături și explorări, o echipă de arheologi formată din Vasile Ursachi, Viorel Căpitanu și Constantin Buzdugan, a reușit să le determine coordonatele reale.
Zargedava sau Zargidava, localitate veche de mai bine de 6000 de ani, descoperită arheologic de prof. dr. Vasile Ursachi în 1962, a fost reședința căpeteniei gete, Dicomes, situându-se la hotarul localității Brad, comuna Negri. Dicomes a domnit după Burebista, în a doua jumătate a secolului I î. Hr., stăpânind câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei și o parte a Moldovei.
Aici, la Zargedava, au fost descoperite aproximativ 200.000 de obiecte (unelte, vase și alte piese ceramice, podoabe, arme obiecte de uz casnic și multe altele). Acropola, care până acum este considerată a fi primul oraș dacic, era dotată cu piață centrală, un sanctuar, un palat al căpeteniei militare și o construcție deosebită privind fortificația.
Râul Siret era o adevărată cale de negoț și arteră de circulație. Se efectuau schimburi de bunuri nu numai între membrii formațiilor tribale, ci și între geto-daci și Imperiul roman. Astfel se explică prezența monedelor republicane de aur bătute la Roma, descoperite la Tamasidava.
Koson sau coson – moneda dacilor
Bogăția în aur a Daciei a fost celebră în antichitate. Ioannes Lydus (istoric din secolul al IV – lea) – dupa Criton – afirma că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de război, 1. 650. 000 kg de aur. Probabil cifra este exagerată, însă chiar reducând această valoare de zece ori, volumul de aur rămâne impresionant. Se spune că, cu ajutorul aurului din Dacia, romanii ar fi trăit 100 de ani.
Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald, precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.
Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri. Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați, mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare legenda în limba greacă: KOΣΩN.
Monedele, spun specialiștii că au fost bătute în Dacia, chiar de regele dac Cotiso, al cărui nume a apărut pe monede. Suetonius a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. Acesta vorbea despre regele get Coson, nu despre Cotiso.
Astfel de monede au fost găsite, începând cu secolul al XV – lea, la Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Guşteriţa – Haţeg, Orăştie, Vîrtoape, toate acestea în judeţul Hunedoara, Axente Sever şi Nochrich în judeţul Sibiu, Craiova, Brezoi pe Valea Oltului, Cozma în judeţul Mureş, Timişoara şi Vizejdia în judeţul Timiş, precum şi la Vîrşeţ în Banatul sîrbesc.
Peştera Polovragi sau Peştera lui Zamolxis şi blestemul aurului
Peștera Polovragi sau peștera lui Zamolxe este situată în Oltenia, în județul Gorj, în Munții Parâng și Căpățânii, comuna Polovragi. Denumirea vine de la termenul “polis” care înseamnă cetate în greacă și “vragi”, adică cetatea vracilor, a vrăjitorilor.
În această peșteră se spune că s-au perindat strămoșii noștri, dacii, iar Zamolxis, unicul zeu al dacilor care a locuit aici, ar fi folosit peștera pentru a putea ajunge la cetatea dacică Sarmizegetusa, prin niște tuneluri secrete, subterane. Speologii confirmă faptul că în urmă cu 2000 de ani, dacii au trecut prin aceste locuri.
Pustnicii daci, care trăiau aici, foloseau o plantă miraculoasă, denumită “polovraga” sau “polvraga”, găsită în această zonă, cu ajutorul căreia vindecau orice boli. De la această plantă se trage și denumirea acestor locuri de legendă. Aici, la peștera Polovraga, se spune că dacii au ascuns comori de aur neprețuite, pe care încă nu le-a descoperit nimeni. Faptul că nu au fost găsite nu e întâmplător pentru că, spune legenda, Zamolxis ar fi rostit un blestem, denumit “blestemul aurului”, pentru toți lacomii care vor să-i fure comoara. Acest blestem spune că vor rămâne pe veci în întunericul peșterii cei ce vin cu gând rău și cei care vor să caute comoara. Și într-adevăr, au fost căutători de comori care au avut parte de morți neașteptate. Dar asta nu i-a oprit pe oamenii care vin zilnic aici în speranța de a găsi comoara ascunsă.
O altă legendă spune că în această peșteră există un portal care se deschide o singură dată pe an, și că portalul duce spre alta lumi, în noaptea de Înviere. Cei ce trec prin portal pot rămâne pe lumea cealaltă, pe vecie. Locul unde se află portalul este o prăpastie adâncă, peste care nu poți trece în mod normal, însă în noaptea de Paște, peste prăpastie se lasă un nor de ceață și fum și se formează o punte care duce în altă dimensiune.
Pe stalactitele din peșteră (stalactită – coloană calcaroasă de formă conică, fixată de tavanul peșterilor și al galeriilor subterane și formată prin scurgerea de apă cu conținut bogat de carbonat de calciu) se preling picături despre care legendele spun că sunt lacrimile lui Zamolxis, care și acum plânge pentru poporul dac, asupra căruia s-au abătut atâtea necazuri de la cuceririle romanilor încoace.
Peștera este caldă, având temperatura de 9°C și umedă (90% umiditate medie). Apa care curge prin peșteră își schimbă culoarea dinspre izvor spre vărsare, în funcție de impuritățile pe care le întâlnește în cale, diferite porțiuni căpătând anumite denumiri, în funcție de culoare: “Bolta însângerată”, “Camera Albă”, “Sala Divină”.
Poate fi văzut aici și cuptorul dacic, unde vracii și călugării preparau planta pentru leacuri, dar au fost descoperite și urme care dovedesc faptul că a fost prelucrat aur.
Se poate observa destul de clar și desenul înspăimântător fpcut de un călugăr cale a locuit aici – călugărul Pahomie, care a desenat “moartea cu coasa”, în urmă cu câteva sute de ani.
Galeria se poate vizite pe o distanță de aproape 900 m (din 10,3 km cât are peștera), poarta turistică fiind avalul (aval – în josul apei; în direcția cursului; spre vărsare). În timpul acestei vizite, turiștii se încarcă cu energie datorită oxigenului eliminat de ape, iar în preajma “Scaunului lui Zamolxe”, lucruri stranii se petrec, deoarece turiștii simt furnicături pe mâini, iar detectoarele de bio-curenți simt prezența unei ființe vii, chiar dacă nu e nimic vizibil. Unii susțin că Zamolxe ar mai trăi încă în acele locuri.
Bibliografie:
- Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.
- Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, editura Dacica, 2009.
- Nicolae Minulescu, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.
- Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
- Nicolaescu, Corina, Arta metalelor prețioase în România, Editura Meridiane, București, 1973
- Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
- Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur,București, editura Tehnică, 1985.
sursa: https://www.amanet.ro/blog/stramosii-nostri-geto-dacii-si-stransa-lor-legatura-cu-aurul/
Tezaurul de la Pietroasa
Tezaurul de la Pietroasa, cunoscut și sub numele popular de „Cloșca cu puii de aur” a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de doi țărani (Ion Lemnaru si Stan Avram) în timp ce luau piatră de pe dealul Istrița (750 m). Din tezaurul compus inițial se pare din 22 de piese, s-au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kg.
Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur:
- un platou mare, de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm. A fost rupt în patru bucăți, la puțin timp după descoperire;
- o cană (oenochoe), cu înălțimea de 37 cm; a fost reconstituită, fiind deteriorată după descoperire.
- o pateră (platou mai mic) cu decor în relief și o statuetă în centru; are un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă un personaj feminin cu un pahar în mâini, așezat pe un tron împodobit cu un vrej de viță de vie.
- un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice. A fost piesa cea mai studiată din întregul tezaur;
- un colan simplu;
iar șapte sunt împodobite și cu pietre prețioase:
- un colan cu balama;
- patru fibule, un fel de broșe folosite la prinderea veșmintelor. Se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichității târzii;
- două vase poligonale, unul octogonal și altul dodecagonal. Se disting prin forma aparte a torților, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din față pe o placă decorată și cu cele din spate și coada pe fundul vasului. Au fost, deasemenea, distruse și restaurate de mai multe ori.
Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripție, o cană asemănătoare cu cea păstrată (oenochoe), o pateră simplă, nedecorată, o fibulă mică, și două perechi de brățări încrustate cu pietre.
Mircea Eliade spunea: ,,Înțelegerea mitului va fi socotită într-o zi printre cele mai utile descoperiri ale secolului al XX-lea.”
Kogayonul înțelepților, Muntele cel de 3 ori Sfânt, este răsadnița umanității și acum se poate înțelege adevăratul sens al „Cloștii cu Puii de Aur”, căci Kogayonul Sfânt este Mama sau Inima purei spiritualități din care au pornit apoi toate celelalte centre spirituale.
Acesta aste Geniul bun al „Cloștii cu puii de aur”. Iar prin puterea de regenerare spirituală a neamului românesc, de reîntoarcere la Centru, „Cloșca cu puii de aur” poate fi identificată cu miraculoasa „Pasăre Phoenix”.
Această pasăre este numai una singură în toată lumea „unica semper avis”. Ea este consacrată soarelui – „solis avis” şi trăieşte, conform legendei, aproximativ 500 de ani, după care se reîntorce pentru a renaşte în Soarele Inimii noastre, în Muntele Sfânt, locul unde se învârte „Polul Cerului” – „Geticus Polus” sau vechea axă a hiperboreilor – „Axis Hiperboreus”.
Iată cum legendele nemuritoare ale egiptenilor, grecilor și ale celorlalte popoare ne reamintesc, într-un mod criptic, despre revenirea și manifestarea, după o anumită perioadă de timp, a Polului Spiritual al Planetei din locul de unde a plecat, adică în zona țării noastre, România.
Revenind la Păsărea Phoenix, simbolismul ei este legat de marile adevăruri ezoterice.
În limba greacă, numele său înseamnă „purpură” deoarece Pasărea Phoenix a fost asociată cu focul, cu soarele. Prin puterea ei de regenerare și a eternei renașteri din propia cenușă, ea este asociată cu nemurirea spiritului, cu reîncarnarea și triumful binelui asupra răului.
În alchimie, Pasărea Phoenix este Pasărea Sublimării, simbol al transmutației alchimice, al renașterii magice și al alchimiei interioare în cadrul unor inițieri spirituale speciale.
Este de asemenea un simbol al dragostei nemuritoare.
Pasărea Phoenix a fost adoptată și în creștinism, ea devenind simbolul reînvierii, al sufletului care se înalță la cer, dar și un simbol al speranței, al purității, al credinței, eternității, nemuririi, și luminii.
O regăsim și în tradițiile nostre populare. Astfel, Pasărea Phoenix este uimitor de asemănătoare cu Pasărea Măiastră care apare ca simbol al înțelepciunii divine în basmele românești și căreia Brâncuși i-a înțeles tainicul mesaj.
Pasărea Phoenix este „Pasărea Măiastră a Lumii Crăiasă“ care încântă şi înalţă sufletele, integrându-le în Marele Suflet al Neamului Românesc.
Brancuşi spune în aforismele sale: „Măiastrelor le trebuia un spaţiu ideal, simbolizând mişcarea şi totodată liniştea, Unul şi Multiplul, o formă veche de când pământul, reînnoindu-se veşnic“.
Pasărea Măiastră sau Pasărea Phoenix nu poate să își aibă sălașul decât în Arborele Vieții – Arborele Înțelepciunii, același cu Muntele Sacru Kogayon. Ori, nu renaște Pasărea Măiastră din propia cenușă? Tot în acest mod se manifestă și Sufletul acestui neam românesc.
sursa: http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/pagina/comanda-cartile.html
Pe Urmele Străbunilor 