„Zalmoxis, Zamolxis, Zamolxe, Zalmoxe, Zălmoxe, Zău Moş – El nu are cu adevărat un nume şi nu există vreun cuvânt care să-i poată cuprinde Măreţia”
- Actualul articol se vrea o selecţie de informaţii din diferite surse (cu link) care ar face o legătură directă între Religia Dacilor şi Creştinism. Fiecare poate să-şi folosească cum vrea Liberul Arbitru şi să aleagă ce să creadă şi ce să nu creadă.
- Am folosit numele Zamolxe/Zalmoxis după cum era scris în sursele importate.
Religia Dacilor : Ocultare şi continuare în Creştinism ?
Zamolxe reformatorul si salvatorul
In minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean il plaseaza pe Zamolxe in panteonul daimonilor (entitate supranaturala, un fel de erou-zeu, mediator intre lumea vazuta si cea nevazuta). Dupa Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are si conotatia de inger pazitor. In Legile, el scrie despre daimoni ca sunt un popor superior omului, si din randul caruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care sa-i conduca pe oameni: „…exact asa cum facem noi astazi cu turmele si cu toate animalele domesticite care traiesc in cirezi, caci boilor nu le punem in frunte un bou si caprelor o capra…La fel zeul iubitor fiind de oameni ne-a pus in frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.
Zamolxe este printre altele si un eliberator, mantuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni in pantecul pamantului, ca intr-o moarte initiatica, ramanand trei ani in solitudine si meditatie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu-se cu scanteia divina din el, asemeni lui Iisus care traieste miracolul devenirii „Una cu Tatal„. Zamolxe separa viata de moarte prin initiere, adica prin confruntarea cu realitatile lumii nevazuta inainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau sa spuna sfintii crestini ai pustiei: „Nu poti cunoaste Raiul dupa moarte, daca nu l-ai inteles din timpul vietii!”
O alta asemanare interesanta intre crestinism si zamolxianism este ideea omului indumnezeit capabil sa reformeze si sa salveze umanitatea! Asa cum Iisus reformeaza Legea lui Moise: „Eu nu am venit sa stric Legea ci am venit s-o implinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescopera sensurile invataturii primului Zeu, Gebelezis. Iata ce scrie Dan Oltean in Religia dacilor:” Zamolxe nu a demolat vechile divinitati getice, ci le-a dat un nou aspect, o noua infatisare. Din aceasta cauza era foarte firesc ca numele lui Gebelezis sa dispara, fiind inlocuit cu numele reformatorului sau.” Nu putem sa negam uluitoarea asemanere cu religia crestina care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve…Conform traducerilor, Gebelezis inseamna Zeul Cerului sau Zeul venit din cer…
Sursa: http://codulluioreste.ro/149/
Religia Geto-Dacilor
Religia geto-dacilor, că a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.
Mitul lui Zamolxis
A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală.
Unul din marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii.Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl consideră „Zeu ceresc”; Hadrian Daicoviciu îl socotea că „Divinitatea htonică” (terestră).Etimologia numelui de Zamolxis ne este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii.
Ceea ce demonstrează încă o dată – dacă mai era nevoie – despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria.
Filozof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-dacilor.
Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism.
Despre Zamolxis, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început, regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.
Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora – omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului. Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur, rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.
Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai vremii: Origenes şi Clement din Alexandria. De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.
Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.În încheierea acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis:
„Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.”
Stramosii nostri geto-dacii au fost „crestini” inaintea aparitiei crestinismului ?
Afirmaţia prin care se susţine că populaţia Daciei era creştină încă dinaintea creştinismului nu trebuie luată doar ca simplă aserţiune, ci ca o recunoaştere de facto că pricipalele percepte religioase, precum şi modul de viaţă al geto-dacilor, iar apoi al populaţiilor străromâne, se încadrau perfect în doctrina creştină, încât aşa-numita creştinare a locuitorilor de la noi s-a făcut fără nicio asperitate.
Iar ca un fapt caracteristic faţă de creştinismul nostru arhaic, nativ, va trebui să accentuăm creştinarea cu mult mai târzie a tuturor vecinilor noştri, „botezaţi” doar prin acte de guvernământ cu mult după noi. Iar asta, deoarece românii nu s-au „convertit” la creştinism la un anume moment – neputându-se pune astfel problema -, ci, convertirea lor s-a făcut cu totul pe nesimţite şi în timp, tocmai fiindcă ei erau „aproape creştini chiar înainte de creştinism.”
Să redăm câteva aspecte în sprijinul acestor afirmaţii de continuitate şi sincretism a religiilor. Cultul monoteist al lui Zamolxe, implicând şi credinţa în nemurire, a făcut marele pas către o „creştinare” aproape totală a geto-dacilor, accentuată apoi prin activităţi ale unor secte de factură eseniană -, ce au fost dovedite arheologic. În acest sens, o sumă de trăsături de apropiere, topite prin sincretism, ca şi prin complementarism, ne apar ca fiind lesne vizibile:
* Zamolxe şi Hristos au fost – ambii – divinităţi ale Luminii;
* Întoarcerea după trei ani a lui Zamolxe printre ai săi a fost destul de uşor înlocuită cu învierea după trei zile a lui Iisus Hristos printre creştini;
* Iniţierile pe care le practica Zamolxe au fost cu uşurinţă preluate de tainele practicate de creştini (în primul rând botezul şi euharistia);
* Bravura legendară a geto-dacilor pe câmpurile de luptă – mergând până la sacrificiul suprem – a fost înlocuită prin curajul nebunesc al primilor martiri creştini;
* Dreptatea absolută a zeului-rege a fost înlocuită prin morala creştină răscumpărătoare întru Hristos;
* Înţelepciunea bătrânilor obştii, înlocuită prin dragostea faţă de cei apropiaţi;
* Pătrunderea în cunoaşterea firii, prin meditaţii isihaste;
* Banchetele funerare, atunci când nu s-au menţinut, au fost înlocuite prin comuniunea euharistică şi prin agape;
* Scara ierarhică a marilor preoţi a fost înlocuită prin episcop, mitropolit şi patriarh.
Tot aşa de sigur poate fi faptul că ceea ce a topit vechea credinţă a daco-geţilor într-un creştinism timpuriu a fost ideea purităţii jertfei oferită lui Zamolxe ca Lumină, printr-o aceeaşi jertfă oferită lui Hristos ca Soare al Dreptăţii. Deşi mereu pusă în discuţie, religia geto-dacilor rămâne, totuşi, o problemă nerezolvată.
Sursa: http://www.lovendal.net/wp52/stramosii-nostri-geto-daci-au-fost-crestini-inaintea-aparitiei-crestinismului/
Viata de apoi la geto-daci
„Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis”, spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau „nemuritori”.
Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca „raiul” dacic era „in cer”, cum sustinea Parvan, sau „undeva in adancurile pamantului”, este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.
Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.
In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori pe alt loc.
https://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/geto-dacii/viata-apoi-geto-daci-71847.html
Ce au în comun Zeul dacilor şi Dumnezeul creştinilor?
Zamolxianismul avea oamenii lui sfinţi, credinţa în nemurire, taina învierii şi preoţime bine structurată
Între cultul zamolxian atribuit daco-geţilor şi creştinism sunt o serie de similitudini. Acestea se reflectă atât în practica cultului religios, cât şi la nivel de dogmă. Acest lucru i-a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la români o continuare firească, cu doar câteva reinterpretări, a zamolxianismului.
Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că daco-geţii, acea ramură nord dunăreană a tracilor, credeau într-un panteon conduse de un zeu suprem Zalmoxis. Această divinitate când cu valenţe solare, când pământeşti şi chiar subterane, presupun istoricii şi geografii antici, pe baza unor legende aflate de la grecii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.
Ar fi fost un sclav al lui Pitagora „După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui”, scria Herodot. Nu se ştie exact când a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau când a trăit. De altfel, despre Zalmoxis aflăm doar de la istoricii străini, deoarece triburile geto-dace fără scriere nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zalmoxianismului, ca şi cult religios specific geto-dacilor. Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zalmoxian are multe puncte comune cu religia creştină.
Zalmoxis, un „Mesia“ dacic ce propovăduia viaţa de apoi
Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zalmoxis este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr-un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.
Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zalmoxe este un fel de ”Mesia” tracic care şi-a scos poporul din întunecime, i-a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea. ”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.
Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într-o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zalmoxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup. Doar sufletul devenea nemuritor într-o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zalmoxis, deşi el se afla în aceasta. ”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orifici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întâlneşte pe Zalmoxis”, precizează şi Mircea Eliade în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”. Pe greci, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor daco-getice, această credinţă era unică şi fascinantă. ”Credinţa în imortalitatea sufletului n-a încetat să-i intrige pe grecii din secolul al V lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decât prezentându-i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor»”, scria Eliade
”Învierea” lui Zalmoxe, începutul unui cult
După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre daci propovăduindu-le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmoxe păşeşte în rândul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr-un mare mister, asemănător religiei creştine. Mai precis Zalmoxe ”moare” şi apoi ”învie”.
”Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.
În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat. ”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zalmoxis era o divinitate chtoniană A coborâ în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă”, precizează Eliade. Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zalmoxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic. ”Putem deci să ne gândim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, având ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini”, susţine Eliade.
Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zalmoxe
Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lângă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zalmoxis, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase. Astfel cu mult înainte de creştinarea Daciei, în triburile geţilor, dar şi ale tracilor adoratori ai lui Zalmoxe, existau sihaştrii sau oamenii cu comportament apropiat călugărilor. Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zalmoxis, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.
”Poseidonos – ne spune Strabo(VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mânca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie”, îl citează istoricul Ion Horaţiu Crişan, pe Strabo, în lucrarea sa „Spiritualitatea geto-dacilor”. Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase. ”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo(VII 3,5), atunci când vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.
Totodată, la daci exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungând apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.
Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori. Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, dacii ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii daci şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxe la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.
Întrunind aceste premise, ca şi proorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Daciei, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zalmoxianism şi creştinism. ”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei( dinainte de anul 270 pCHR)”, scria Mircea Eliade.
http://adevarul.ro/locale/botosani/ce-comun-zeul-dacilor-dumnezeul-crestinilor-zamolxianismul-oamenii-sfinti-credinta-nemurire-taina-invierii-preotime-structurata-1_554a0928cfbe376e35e875d0/index.html
Asemănările dintre Iisus și Zalmoxis
Unul dintre lucrurile surprinzătoare ale antichității este creștinarea relativ ușoară a geto-dacilor… Dacă în multe țări creștinarea s-a făcut cu sabia, aici, pe teritoriul vechii Dacii, mesajul lui Iisus a pătruns fără să întâmpine prea multă rezistență, fiind îmbrățișat de autohtoni, care au combinat noul mesaj cu tradițiile proprii – tradiții anterioare creștinismului, păstrate până astăzi. De ce s-a petrecut acest lucru?
Dacă facem o comparație între Iisus și Zalmoxis, vom găsi câteva similitudini surprinzătoare care explică acceptarea creștinismului ca pe un fel de continuare a religiei zalmoxiene.
În acest sens, istoricul Dan Oltean ne spune următoarele: “Similitudinile dintre religia lui Zalmoxis și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori “păgâni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d. Chr., un autor “păgân”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decât să repete ritualurile din religia lui Zalmoxis: “. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zalmoxis . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34).
Alte asemănări dintre religia lui Zalmoxis și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfântul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.” (Dan Oltean – Religia Dacilor, pag 51. Cartea se găsește aici: http://dacia-art.ro/products-page/carti/)
Dintre toate asemănările semnalate de antici, două sunt cu adevărat remarcabile…
1, În primul rând, este vorba despre învingerea morții și înviere, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două mari spirite. Dacă în cazul lui Iisus, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborârea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a patra zi…, în cazul lui Zalmoxis, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.
“…Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane.(…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.” (Herodot, Istorii). Practic, după acest eveniment al revenirii din lumea subpământeană, cei doi generează reforma spirituală care a dus la nașterea creștinismului și a zalmoxianismului.
2. Atât Creștinismul, cât și Zalmoxianismul au ca doctrină principală nemurirea sufletului. Sufletul, eliberat din trupul de carne, dacă a avut o viață pământeană merituoasă, ajunge într-o lume fericită, pentru totdeauna. Din aceste motive, dar și din altele, Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că: “Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie, etc., încurajau apropierea de creștinism”, iar D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului român (pag. 283) subliniază că: “Esențialul religiei lui Christos se găsea deja în religia dacilor.”
Cu siguranță că răspândirea creștinismului la nordul Dunării, în spațiul geto-dacilor liberi, a fost influențată și de faptul că cei doi împărați romani care au deschis calea oficializării religiei creștine în Imperiul Roman au fost DACUL Galerius și TRACUL Constantin cel Mare, doi împărați cu o origine etnică care nu avea cum să nu le fie cunoscută și geto-dacilor nord-dunăreni…
Astăzi, deși poartă o haină creștină, încă putem să fim parte la foarte multe sărbători populare, moștenite de la geto-daci, o dovadă a faptului că religia străveche Zalmoxiană a conviețuit cu Creștinismul și a supraviețuit într-un anumit fel până acum.
Tocmai de aceea, trebuie să ne conservăm tradițiile și identitea pentru că aici sunt înscrise codurile unor taine străvechi, ale căror mesaje rămâne să le redescoperim…
Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/celsus-sec-ii-d-chr-crestinii-repeta-ritualurile-din-religia-lui-zalmoxis/
“Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei, 22,29)
Iisus a spus: “Cel care este aproape de mine este aproape de foc si cel care este departe de mine este departe de împaratie. “
Iisus , marele iniţiat din… Dacia ?
Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.
Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992).
Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44).
Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.
Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor. Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!
Caracterele tipologico – raseologice ale lui Iisus
Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma.
Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. „
Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)
Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?
Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)
Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!
Zamolxe în predicile lui Iisus
Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.
Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33).
Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ?
Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)
Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.
Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210).
De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.
Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?
Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!
Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.
Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.
Dacii. Poporul model din predicile lui Isus
Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.
Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre:
Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge.
Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:
- „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
- Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
- Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!
- Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!
- Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!
- Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
- Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
- Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
(Evanghelia după Matei, 5:3-10)
Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:
- „Fericiţi cei ce-s cutezători
- Că a lor este victoria
- În plaiurile cele sfinte
- Fericiţi cei ce plâng, că aceia
- În dalbe ceruri s-or mângâia.
- Fericiţi cei blânzi, că aceia
- Vor moşteni întreg pământul.
- Fericiţi cei care flămâzesc
- Şi însetează după ştiinţă,
- Că aceia se vor sătura
- Şi niciodată n-or mai răbda.
- Fericiţi aceia care muncesc,
- Pământul făcându-l gradină,
- Că ei vor culege roadele
- În Grădinile Cerurilor
- Fericiţi vor fi şi cei milostivi
- Că aceia se vor mântui
- Fericiţi cei curaţi în suflet
- Că s-or hrăni doar cu lumină
- Fericiţi făcătorii de pace,
- Că Fii cerului s-or chema
- Fericiţi cei prigoniţi pentru
- Dreptate, că a lor este Raiul.
(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)
…şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.
Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)
Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.
Bibliografie:
- Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;
- J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;
- diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;
- Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;
- N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;
- Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;
- Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.
Sursa : https://quadratus.wordpress.com/tag/herto-valus/
Notă personală referitoare la articol:
- Mi se pare cel puţin ciudat ca cei mai buni prieteni (Sfinţii Apostoli) au în predominat nume de daco-români : Andrei, Petru, Ioan, Matei…
- Numele mamei lui Isus este Maria – tot românesc. Papa Ioan Paul al II-lea când a venit în România a sărutat pământul şi a spus că e „Grădina Maicii Domnului”
- Isus îşi spunea „Fiul Omului” – vf OMU… Sfinxul… Babele… Ialomicioara – toate din zonă puternice sanctuare Dacice în funcţionare în acea perioadă
- Isus se adresa mulţimii cu apelativul : „Voi evreii” şi nu „Noi evreii”
- Studii de etimologie a numelui au scos la iveală că în perioada aceea, în Egiptul Antic nu era nici un nume care să se termine cu „us” (acolo : Baraba, Caiafa, Iuda, Irod… ), pe când în Dacia: Deceneus, Comosicus, Diurpaneus, etc
- O altă ipoteză interesantă aici : http://www.ariminia.ro/ro/iisus-a-fost-get/
Asta-i taina strămoșilor și credința în nemurire ! Un om neindumnezeit nu poate participa la îndumnezeirea cosmosului .
Înţelepciunea lui Zalmoxis
Despre înțelepciunea lui Zalmoxis se pot spune multe lucruri bune:
- Legile Belagines sunt Legile Fericirii și armoniei omenești după care o întreagă Europă este condusă de peste 2000 de ani.
- Religia Kogayon este religia care cuprinde în ea însăși toate religiile lumii, este „Știința despre Suflet și Trup“ care permite fiecărei ființe umane să atingă Fericirea Supremă prin Comuniunea Extatică cu Dumnezeu Tatăl.
- Zalmoxis este creatorul limbii române, inspirat fiind chiar de Dumnezeu Tatăl în a crea un limbaj viu, curat, luminos care să trezească sufletul și să liniștească mintea. De aceea este bine să gândim românește.
- Tot el cartează întreg spațiul românesc dând nume fiecărui loc conform energiei pe care zona respectivă o vehiculează.
- Este părintele chimiei de astăzi, descoperind în acele timpuri peste 380 de elemente față de 116 câte se cunosc în tabelul lui Mendeleev, primul element începând cu Onțiu-Onto, iar ultimul dintre ele numindu- se Trimiter-Mesia.
- Este părinte al medicinii după care însuși Hipocrate s-a inspirat impunând ca metodologie fiecărui medic: „întâi să nu faci rău“ – „primum non nocere“.
- Este părinte al creștinătății, cel numit Melchisedec, fiind „asemănat cu Fiul lui Dumnezeu“ (Evr.VII, 1-2), Iisus însuși fiind numit „Arhiereu în veac după legea lui Melchisedec“ (Ep. Sf. Apostol Pavel, cap. 5)
Astfel, datorită transformării spirituale care a apărut la toți cei care au asimilat înțelepciunea Kogayonului, Zalmoxis ajunge să fie declarat zeu sau Mântuitor al unui întreg neam geto-dac.
Să ne amintim, că în perioadă în care s-a manifestat marele înțelept și eliberat spiritual Zalmoxis (633-540 î.H.), trăia Sakyamuni, adică Gauthama Buddha (555-486 î.H.) – întemeietorul budismului, trăia și crea înțeleptul Zarathustra (599-522 î.H.) – întemeietor al religiei iraniene, trăia și crea marele înțelept chinez Lao-Tse (604- 531 î.H.) – întemeietorul taoismului, trăia înțeleptul Kon- Fu-Tzi (551-479 î.H.) întemeietorul confucianismului.
Aceasta este înțelepciunea cu care a înnobilat Dumnezeu umanitatea în acea perioadă.
Nici după aproape 2000 de ani de la cucerirea Daciei, poporul nostru încă nu beneficiază, de o astfel de învățătură spirituală eliberatoare, deoarece societatea în care trăim nu oferă noilor generații o adevărată cultură a înțelepciunii, o autentică cunoaștere de Sine.
În momentul în care Dacia a fost cucerită, toată înțelepciunea sacră a Kogayonului s-a ocultat.
Privim în timp la „țăranii“ noștrii și la casele lor simple de la țară. Unde s-a ascuns acea înțelepciune eliberatoare? Dacă o căutăm cu simțul adevărului, o găsim ocultată în simboluri: în port, în datini și proverbe, în buna cuviință și în sufletul bun și primitor al românului.
Chiar și astăzi dacă ne uităm cu atenție pe porțile caselor, regăsim forme geometrice uluitoare. De unde știe țăranul nostru român de geometrie sacră și unde o aplică? Privind satele din Ardeal, din subcarpați și în general porțile caselor la români, realizăm că poarta se prezintă ca un element inițiatic, rămas din înțelepciunea străbună.
Fiecare simbol încrustat pe o poartă, reprezintă o adevărată inițiere, care permite trecerea ființei umane către o altă lume, către adevărata lume a spiritului strămoșesc.
Înțelepciunea populară, este foarte profundă pentru aceia care îi caută înțelesurile. O găsim reflectată nu numai în obiceiurile strămoșești dar și în proverbele și zicătorile populare.
Vechimea proverbelor este greu de stabilit. Cei mai mari învățați au pus originea proverbelor la începuturile societății omenești, evoluția lor fiind în legătură directă cu evoluția omenirii.
Fiind un continuu îndemn la introspecție și analiză, Herodot le numea în „Istoriile“ sale, drept „învățături înțelepte“ sau „glas al zeilor sau al înțelepților“, iar Homer – „cuvinte înaripate“. Expresie a înțelepciunii populare, proverbele constituie o oglindire fidelă a vieții poporului, a atitudinilor lui fundamentale, a raporturilor lui cu lumea și viața.
Din tradiția noastră populară, aflăm că „omul sfințește locul“ și că „tăcerea-i ca mierea“ sau că „tăcerea e de aur“. Iată, aflăm că tăcerea era ridicată de străbunii noștrii la rang de înțelepciune, pentru că se știe de către orice ființă umană care aspiră la starea de înțelepciune, că acela care se interiorizează, care „tace“ și „ascultă“ chemarea inimii sale, ajunge să se descopere pe sine însuși într-o lumină nouă, o lumină plină de înțelepciune și savoare divină. De aceea „tăcerea-i ca mierea“ sau „e de aur“- adică neprețuită, pentru că ea ne permite sa ne interiorizăm și să contemplăm Sinele esență, să medităm la adevărata noastră natură interioară care este o natură eminamente benefică, deoarece cu toții suntem copiii preaiubiți ai lui Dumnezeu Tatăl.
Atunci când noi ne îndepărtăm de sursa fericirii noastre, de scânteia divină din noi, atunci noi simțim suferință și neîmplinire, oricât am alerga pe acest pământ. Sufletul nu poate fi săturat oricâtă măncare i-am da, nu poate fi îmbrăcat oricâte haine am pune pe noi, căci noi suntem cu adevărat doar natura intimă a Sinelui Suprem Nemuritor care se revelează în ființa umană ca fiind iubire, înțelepciune și pace dumnezeiască.
Ocultarea Religiei Dacilor în Creştinism
Sfântul Gheorghe și Cavalerul Trac.
Este Sfântul Gheorghe, sărbătorit astăzi, o copie a Cavalerului TRAC?
Cultul cavalerului trac este un subiect plin de mister și legendă. Se pare că acest ordin militar este cel mai vechi ordin cavaleresc cunoscut…
Ceea ce este foarte interesant în legătură cu acest cult al Cavalerului Trac este faptul că personajul creștin al Sfântului Gheorghe pare să fie o copie fidelă a Cavalerului Trac, atât prin frapanta asemănare dintre reprezentările iconografice ale celor doi, cât și prin rolul similar de luptător împotriva răului. Avem toate motivele să credem că, precum în atâtea alte cazuri, simbolul creștin s-a suprapus peste un simbol traco-geto-dacic străvechi, cu scopul bine determinat de a-l înlocui în conștiința oamenilor…
Mai multe despre Cavalerul Trac : http://www.cunoastelumea.ro/sfantul-gheorghe-si-cavalerul-trac-este-sfantul-gheorghe-sarbatorit-astazi-o-copie-a-cavelrului-trac-informatii-inedite/
Biblia Creştină şi Simbolistica Bisericilor Creştine
Biblia – Cartea Sacră – este codată în pilde, în fapte, în nume și numere, pentru ca numai cei inițiați să o poată decoda în totalitate.
Multe dintre simbolurile sacre vor rezista pănă în zilele noastre ca mărturie a credinței neamului nostru.
Cele 4 simboluri sacre ale Sfinxului – leul, vulturul, taurul și omul – se aflau acum așezate în jurul Tronului divin (în „Apocalipsa lui Ioan”, cap 4), Dumnezeu fiind esența celui de-al 5-lea element – eterul cel omniprezent – cel care unește și manifestă totul .
Toate cele 4 elemente subtile care formatează întregul Univers – pământul (taurul), apa (vulturul – aspectul armonios al zodiei scorpion), focul (leul), aerul (omul – aspectul zodiei vărsător) – se regăseau acum și în jurul Mântuitorului Iisus – „Fiului Omului”, al „Marelui Om” – tocmai pentru a ne aminti de adevăratul potențial al ființei umane și anume că suntem „făcuți după chipul și asemănarea Lui”, „o creație perfectă” atunci când noi ne revelăm Sfinxul interior sau Inima cea tainică a lui Dumnezeu care se află în profunzimea sufletelor noastre.
Zodiacul ne întâmpină în pridvorul bisericilor, amintindu-ne că suntem parte a întregului, o structură unică a Centrului ce se reflectă în diversitate, tainic și misterios, asemenea râului care se unește în final cu marea.
Axa Spirituală a Lumii – Columna Cerului – este înlocuită cu Arborele Vieții care hrănește cu seva, cu înțelepciunea sa, întrega manifestare. Este Pomul Vieții din miticul Eden, care permite accesul la o viață eternă, atunci când noi ajungem să contempăm Sinele nostru esență .
Simbolurile energiilor comlementare yin-yang se regăsesc și ele ocultate. Oricine intră în ziua de astăzi într-o biserică poate observa cum în partea stângă se află așezate femeile (lunar, yin, -), iar în partea dreaptă se află așezați bărbații (solar, yang, +), creându-se astfel mereu o polaritate (atracție) yin-yang care permite energiilor, mai ales atunci când ne rugăm, să pătrundă prin vidul median (coloana vertebrală – ca și zonă de proiecție a cestui canal central subtil de energie al ființei noastre) în profunzimea inimilor, trezindu-ne sufletul – Scânteia Nemuritoare – pentru o comuniune reală cu Dumnezeu Tatăl. În partea stângă avem întotdeauna icoana Fecioarei Maria, iar în partea dreaptă îl avem mereu pe Iisus. Cele două energii se unesc transcendent prin drumul median care merge la altar, locul sfânt de unde preotul, în calitatea sa de Uns al Domnului, ne împărtășește sfintele taine, ne miruiește și ne propovăduiește înțelepciunea divină.
Simbolul yin-yang îl regăsim și în steaua lui David – triunghiul cu vârful în sus (yang, solar, masculin, +) și triunghiul cu vârful în jos (yin, lunar, feminin, -) – având în centru o floare, adică simbolul unei chakre sau un punct care simbolizează trezirea sufletului, iar la nivel mai profund, manifestarea Sinelui Suprem Nemuritor. Același simbol yin-yang îl găsim destul de ocultat și în reprezentarea Fecioarei Maria (yin, lunar, feminin, -) care îl ține în brațe, în centrul ei, pe Iisus (yang,solar, masculin, +), ca simbol al trezirii sufletului sau al unui sulfu nou, plin de iubire care izvorăște din Mama Divină (yin, lunar, feminin, -), dând naștere Noului OM, așa cum în tradiția chineză yinul naște yangul și yangul naște yinul, completându-se reciproc.
Roțile pe care le țin îngerii, sfinții în mâini sau sub picioare sunt de fapt roți energetice, simbolul chakrelor, al centrilor subtili de forță care în tradiția populară mai sunt numite și „porți” ale raiului sau „guri” de rai.
Reprezentarea acestor centri subtili de forță – chakre – sunt din ce în ce mai des înlocuite în biserici, cu simbolul floral, în care găsim flori cu 4, 6, 8 10, 12, 16 etc… petale. Natura solară a religiei strămoșești o regăsim și în pictogramele în care, din aureola sfinților se manifestă razele solare.
Brâul care înconjoară bisericile prezintă o întregă simbolistică: el marchează prezența unui „Centru Spiritual“, a Bisericii ca și proiecție a „Centrului Lumii“ – a Oului Cosmic – Principiul armoniei cosmice, cel care conține în el toate lucrurile și în același timp este Germenele de aur, cel care este conținut în toate; este șarpele mitic Uroboros – cel care își înghite mereu coada, recreând Universul (roata transformării), asemenea păsării Phoenix care renaște din propia-i cenușă (principiul vieții fară de sfârșit); este în legătură cu energia fundamentală Kundalini Shakti – Maha Shakti sau Sfântul Duh – care unește, hrănește și potențează cei 7 centri subtili de forță (chakre), asociați în Biblie cu cele 7 făclii de foc care ard în fața Tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa lui Ioan).
La noi, în schimb opera de ocultare a fost mult mai profundă. Ea vine pe fir strămoșesc de milenii.
Să ne amintim că însuși Zalmoxis Mântuitorul a folosit ca și scriere limba latină și greacă, deoarece el a prevăzut din timp toată această necesitate.
Deceneu, după 500 de ani, construiește la Șinca Veche, Templul Ursitelor, prima biserică creștină din lume, care este dată în folosință în ziua nașterii Domnului Iisus… când nici nu exista creștinismul în acele timpuri.
Când au venit romanii, care aveau ordin să facă dispărută Dacia și locuitorii ei de pe fața pământului, au găsit de fapt scrierea latină și femeile noastre frumoase, care au reușit să-i îmblânzească în scurt timp, pe acești mari cuceritori.
Dar au dispărut dacii cu adevărat?
În nici un caz, fiindcă noi am știut să ne ocultăm tradiția și să colaborăm, atât cât a fost necesar, cu toți cei care au venit pe acest pământ Sfânt.
Ce interes ar fi avut evreii sa promoveze iubirea și înțelepciunea divină când ei îl crucificaseră deja pe Iisus, mânați fiind din spate de conducătorii lor întunecați? Aceștia, au urmărit să distrugă cu totul neamul zeilor – al înțelepților plini de iubire față de Dumnezeul cel adevărat – atacând și distrugând Dacia, Terra Mater, cu ajutorul Imperiului Roman.
Dar iată că dintr-o dată, Dacia a dispărut, ocultându-se în creștinism.
Templele le distruseseră, iar daci nu mai erau. Se luptau acum cu țări întregi creștine, încercând să preia controlul de fiecare dată atunci când se ivea un nou centru spiritual autentic.
În fața acestor primejdii care a cuprins pământul, neamul dacilor și secretele lor strămoșești au fost bine păstrate în Kogayonul Sfânt, pentru a fi revelate în ceasul cel din urmă al acestei epoci de suferință, atunci când oamenii vor afla cine sunt și ce au de făcut.
Trezirea urgentă a fiinţei noastre către o stare profundă de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc
Din nefericire, momentul actual prin care trece ţara noastră încă mai are ca particularitate tendinţa preponderentă a românilor de a acţiona întocmai ca nişte celule separate şi haotice. Acest aspect, care este evident pentru o minte lucidă şi pătrunzătoare, ar trebui să ne dea de gândit, întrucât, după cum se ştie, un popor există ca urmare a unei conştiinţe tainice de grup, a unei conştiinţe fundamentale, colective, etnice, care se sprijină într-un mod criptic pe o unitate de neam, de limbă, de cultură, de tradiţii şi, mai ales, pe o unitate deplină de credinţă.
Toate aceste legături tainice sunt acum grav ameninţate mai ales datorită faptului că, sub presiunea nevoilor umane elementare, nivelul conştiinţei naţionale a scăzut uluitor de mult,pentru că oamenii sunt în continuare interesaţi cel mai mult de puterea lor financiară sau de disperarea că ar putea muri de foame.
Marile valori spirituale şi morale care au ridicat şi au menţinut popoare în istorie acum aproape că sunt pe cale să se piardă, odată cu diminuarea credinţei în Dumnezeu.
Ştiind toate acestea, trebuie tocmai de aceea să ne îndreptăm ferm atenţia mai ales către ceea ce este necesar să menţinem nealterat şi chiar să amplificăm: credinţa fermă şi de nezdruncinat în Dumnezeu. Să ne amintim că aproape întotdeauna ortodoxismul a fost coloana vertebrală a românismului şi să nu uităm că respectul faţă de cultură şi tradiţie, respectul faţă de înaintaşi şi faţă de eroii neamului au reprezentat la noi nişte trăsături definitorii.
Mai ales astăzi, se impune să păstrăm un moment de reculegere pentru toate marile suflete ale marilor eroi ai unităţii naţionale a românilor: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Ei au făcut sau au visat Unirea cu preţul vieţii lor, închinându-se cu mâna dreaptă şi sprijinindu-se ferm pe sabie cu mâna stângă. Lor li se pot adăuga Alexandru Ioan Cuza şi Ferdinand I care au dus-o apoi la bun sfârşit la masa tratativelor…
Dar, pentru ca acum România să renască este necesar să contribuim cu toţii la trezirea unei comuniuni tainice şi plenar inspiratoare cu Sufletul Neamului Românesc care în permanenţă există şi ne poate îmbrăţişa cu suflul său emoţional. În această direcţie, dacă pentru fiinţa umană trezirea sufletului reprezintă începutul contopirii inefabile în Dumnezeu, trezirea unei stări tainice de comuniune inefabilă cu sufletul unui neam este cel mai adesea determinată de o profundă conştientizare în fiinţa proprie a unităţii ascunse a tuturor sufletelor cu un destin de excepţie, ce este intuită de toţi cei ce au trăit sau trăiesc în sânul acelui neam.
În felul acesta, se face trecerea de la cadrul limitat al simplei supravieţuiri în interiorul speciei umane la conştiinţa misterioasă a unicităţii individului, ce se raportează în vederea creşterii sale spirituale, morale şi fizice la valorile tainice fundamentale ale sufletului neamului în care el se naşte şi apoi trăieşte. Astfel, sufletul acelei naţiuni îl hrăneşte, îl inspiră, îl potenţează şi îl îmbogăţeşte pe cel care devine conştient că aparţine unui popor, şi, nu în ultimul rând, marele suflet tainic al neamului primeşte de la cel care este dornic să se dăruiască printr-o inefabilă comuniune, un suflu nou de viaţă, pregnant regenerator şi viguros.
Ne-am născut ca popor din rândul „…celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci…“şi nu trebuie decât să ne amintim de Mircea cel Bătrân, de Ştefan cel Mare sau de Mihai Viteazul pentru a conştientiza că ei sunt continuatorii acestui spirit al vitejiei şi dreptăţii pe care noi avem acum datoria să-l facem să trăiască şi să se expansioneze din nou în inimile tuturor românilor.
A sosit clipa să participăm AICI şi ACUM cu tot sufletul şi plini de aspiraţie la destinul de excepţie al acestui neam românesc care, printre altele, este chemat să facă posibilă victoria luminii divine pe această gură de rai, împotriva Imperiului Intunecat care vrea să conducă din umbră întreaga umanitate către un dezastru planetar. Avem acum ocazia să luptăm cu sabia discernământului şi cu scutul iubirii de adevăr şi dreptate pentru ca în această ţară binecuvântată de Dumnezeu faimoasele profeţii ale lui Sundar Singh, ale clarvăzătoarei Vanga sau ale părintelui Arsenie Boca să se împlinească cât mai repede.
Iată ce spunea marele erou şi poet național Mihai Eminescu, despre modul în care trebuie să acționăm, pentru Renașterea Spirituală a României:
„Schimbaţi opţiunea publică, daţi-i urgent o altă direcţie, răscoliţi printre comorile ascunse ale geniului naţional, treziţi cât mai repede spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, faceţi astfel să apară o uriaşă reacţiune morală, o nouă revoluţie de idei, în care ideea de spiritualitate românească să fie mai mare decât cuvinte precum uman, genial, frumos; în fine, fiţi cu o mare putere Români, Români şi iar Români…“
*din Sufletul Neamului Românesc(paragrafe) http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/
Concluzie personală
Cred în posibilitatea ca actualul Creştinism Ortodox să fie o continuare a religiei Geto-Dacilor, dar cu influenţe destul de puternice de alte popoare. Cred că esenţa este aceeaşi: ELIBERAREA şi NEMURIREA SUFLETULUI .
Cred că CREDINŢA este în DUMNEZEU, RELIGIA este un doar mod de a ajunge la CREDINŢĂ, iar BISERICA este doar instituţia care administrează modul.
Dacă de ceva vreme în sânul Bisericii noastre Ortodoxe există unii care sunt corupţi şi alţii prinşi în dogme depăşite, asta NU înseamnă că toată Biserică e coruptă sau depăşită. Chiar cred că acolo se află multe din secretele Spiritualităţii Geto-Dace.
Poate ar trebui să privim mai cu „Ochii Sufletului” tot ceea se întâmplă. Lumea este în schimbare. În toate înformaţiile pe care le primim dacă punem şi un pic de sentiment avem un punct mai larg de vedere. Dar, din păcate unii neagă Religia Dacilor, alţii neagă Creştinismul (prezent aici de aproape 2000 ani),mod în care, după părerea mea, nu se vede decât jumătate de imaginea de ansamblu. Negarea Creştinismului presupune şi negarea unor mari valori naţionale ca Ştefan cel Mare,Mihai Viteazul şi mulţi alţii, iar negarea Religiei Dacilor (Kogayon) presupunerea tăierii rădăcinilor noastre ancestrale.
Aşa că trecând peste toate dogmele şi barierele mentale voi da crezare maximă afirmaţiei :
Zalmoxis este protectorul îndumnezeirii noastre ca neam. Prin forța sa spirituală deosebită, Zalmoxis a condus către starea de îndumnezeire pe toți discipolii săi și a făcut ca Sufletul unui întreg neam omenesc să se îmbogățească spiritual, traiul bun și frumos făcându-și loc în sufletele celor care au răspuns chemării lui.
Personalitatea este formată din ansamblul structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile, talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa provocărilor exterioare.
Pe Urmele Străbunilor 