Bazele Şcolii Zamolxiene

Şcoala fondată de Zamolxe avea la bază multe elemente din şcolile spirituale ale vremii (cunoscute sub numele de şcoli ale misterelor).

Înainte de a se intra efectiv în primul an de pregătire, exista o perioadă de jumătate de an în care discipolul trebuia să se adapteze regimului sever de pregătire. Izolarea faţă de comunitate (şi familie), hrana (care devenea vegetariana naturistă, deci netrecută prin foc) şi potolirea dorinţelor cărnii (înfrânarea sexualităţii instinctive) erau primele deprinse. După cele şase luni de pregătire, cei care simţeau că drumul lor este alături de Zamolxe şi învăţători, urmau o pregătire pe ansamblul corp-minte-suflet.

În principiu, se aveau în vedere opt „materii”:

1. Disciplina: ascultare, studiu, hărnicie, cumpătare, perseverenţă.
2. Cultivarea virtuţilor: iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie.
3. Obiectivele: pacea, dreptatea, adevărul, unitatea, progresul.
4. Autocunoaştere: personalitate şi individualitate; intenţieimagine- emoţie;             gând-cuvânt-faptă; suflet-minte-trup.
5. Eliberările: detaşare, concentrare, imaginaţie, armonie, frumuseţe.
6. Autodezvoltarea: mărirea câmpului vital, creşterea gradului de conştienţă, extinderea simţurilor.
7. Cauzalitate: Rezonanţă – Convergenţă – Sincronicitate – Ciclicitate – Corespondenţă – Unicitate.
8. Evoluţia spaţio-temporală: ordine-măsură-control, înţelepciune, creaţie.

Disciplina

Ascultarea: discipolii ascultau atât de Zamolxe şi învăţători, cât şi de ceea ce le şoptea natura şi propriul suflet. Nu dura atât de mult ca la şcoala lui Pitagora (până la cinci ani), însă trebuiau percepute atât „cuvintele” trupului, cât şi pe cele ale sufletului şi ale minţii. Fiind aproape de natură şi atent îndrumaţi de învăţători, discipolii reuşeau să înţeleagă primele „şoapte” ale sufletului şi ale minţii. Stări sufleteşti speciale, sentimente deosebite, percepţii fine, senzaţii aparte, toate acestea formau noul limbaj care trebuia descifrat. Pas cu pas, prindeau tot mai multă încredere în ei, iar „ochii şi urechile interne” li se deschideau tot mai mult.

Studiul: studiau atât legile frumoase, cât şi aspecte legate de corp, suflet şi minte. La acest stadiu se aveau în vedere deprinderea cunoştinţelor predecesorilor, cu precădere ale bendiselor şi ale preoţilor lui Gebeleizis. Adică învăţau despre cum poate fi vindecat corpul cu ajutorul ierburilor, seminţelor, florilor, copacilor şi pietrelor. Deşi bendisele reprezentau doar o palidă copie a vechilor preotese, erau totuşi foarte bune „farmaciste” ale naturii. Aveau succes însă doar pe zona efectelor. Deşi ceremoniile de decernare a titlurilor lor (aveau anumite grade) se desfăşurau cu precădere în cele patru perioade ale lunii (lună nouă, primul pătrar, al doilea pătrar, lună plină), bendisele pierduseră capacitatea de accesare a energiilor subtile lunare.

Preoţii lui Gebeleizis aveau unele cunoştinţe legate de energetica organismului şi, până la un anumit punct, puteau fi de ajutor în foarte multe situaţii. Dintre acestea amintesc:

• Forme de masaj combinate cu anumite pietre (de râu sau de munte, în funcţie de problema avută);
• Atingerea focului, adică o formă de presopunctură, folosindu-se de pietre fierbinţi. Unii dintre preoţii lui Gebeleizis simţeau dezechilibrele şi blocajele energetice şi reuşeau să le deblocheze folosind palmele (lovituri sau ciupituri în anumite zone ale pielii) şi atingerea pietrelor fierbinţi. Bolnavul nu avea parte de un tratament dureros, ci doar de usturimi uşor suportabile.
• Tratau unele disfuncţii energetice şi psihice folosind sunetul. Foloseau atât metalul cât şi anumite pietre pentru a genera sunete specifice. Tehnicile fuseseră preluate de la perşi, iar ulterior au fost chiar perfecţionate de unii dintre ei, combinându-se cu sunetele apei.

Hărnicia: discipolilor li se dezvolta atât cultul muncii individuale cât şi cultul muncii colective. Oamenii erau adesea asociaţi cu arborii fructiferi, iar faptul că unii dintre daci nu prosperau, era considerată o ruşine.

La şcoala zamolxiană se muncea în egală măsură pe toate cele trei planuri: exista o muncă fizică, una intelectuală (studiul zilnic) şi o muncă de dezvoltare (inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor considerate paranormale).

Când vizitau comunităţile şi răspândeau seminţele de lumină, adeseori discipolii participau la unele dintre proiectele comunităţilor (lucrări de aducţiune, fântâni, case, hambare etc.).

Cumpătarea: discipolii erau învăţaţi încă de la început că totul în această lume se bazează pe echilibru şi bună proporţie. Natura era cel mai bun exemplu de echilibru şi bună proporţie, de aceea, în desele peregrinări prin natură, discipolilor li se arătau în mod direct toate acestea. Învăţau despre echilibrul şi armonia formelor, culorilor, despre ciclurile zi-noapte, despre echilibrul forţelor contrarii şi modul de acţiune ale acestora asupra elementelor.

Perseverenţa: discipolii ştiau că nu trebuie cu niciun chip să se oprească din ceea ce aveau de făcut. Pentru ei, nu exista punct final; ştiau că omul trebuie să se perfecţioneze continuu, că nu existau limite, atât în cunoaştere cât şi în dezvoltare.

Cultivarea virtuţilor

 

Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului. Prin ele, omul este mai aproape de Divinitate, de nemurire chiar. Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul.

Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere. Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.

Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte. De regulă, virtuţile din naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”.

De asemenea, voinţa şi curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material. Răbdarea, ca forţă spirituală, vine deci din voinţă, echilibru şi cunoaştere. Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.

Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a virtuţilor, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (exerciţii) specifice. Pentru a face să strălucească iubirea din sufletele oamenilor, era îndeajuns ca discipolul să-şi cureţe trupul, mintea şi sufletul de cele aşa-zis lumeşti. „Ingredientul” de bază al sufletului este iubirea, dar pentru a o scoate la suprafaţă, trebuiesc eliminate ura, frica şi îndoiala.

Pentru deprinderea voinţei şi curajului, tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi.

De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.

Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea, discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă (mai lungă de zece kilometri). Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.

Calvarul discipolului putea dura şi 30 de zile, căci dezorientarea (indusă) putea fi atât de puternică încât acesta se deplasa, înainte şi înapoi, pe mai mulţi kilometri. Chiar dacă peştera avea apă, şi nici nu era „închisă”, adică se puteau accesa energiile elementale, după 7-10 zile de dezorientare, discipolul trecea printr-un adevărat calvar. Îşi revedea fiecare zi de pregătire, fiecare gest al învăţătorilor, fiecare cuvânt spus de Zamolxe, pentru a găsi vreo portiţă de scăpare.

Stabilirea obiectivelor

În comunitate, discipolii urmăreau scopuri clar definite. Nu interveneau cu nimic acolo unde nu era cazul. În general, urmăreau să aducă pacea în locul conflictului, dreptatea în locul nedreptăţii, adevărul în locul minciunii, unitatea în locul dezbinării şi progresul acolo unde minţile şi inimile oamenilor erau deschise.Foarte rar interveneau în mod direct în aplanarea conflictelor locale.

Cel mai adesea căutau să găsească punctele comune şi să-i convingă, prin exemple indirecte, că orice conflict se perpetuează datorită lipsei de viziune şi mai ales din multă necunoaştere. În unele comunităţi, foarte uşor reuşeau să-i convingă pe oameni de faptul că mult mai multe lucruri bune aduce pacea decât conflictul. Pentru exemplificare, dădeau nenumărate exemple din natură.

Discipolilor din al doilea an li se cereau să facă un fel de rezumat al conflictului, în care trebuiau identifice tipul de conflict, să ţină cont de cauze, de sursele de perpetuare a conflictului, şi care ar fi fost cele mai bune metode de aplanare. Existau conflicte legate de elementul pământ (conflictele care aveau ca substrat posesiunea materială sau incompatibilităţi legate de gândirea rigidă), de elementul apă (jigniri, invidii, iubiri trădate etc.), de foc (pasiuni legate de putere şi faimă), şi de aer (conflicte de idei, viziuni divergente, temeri diverse).

Dacă observau că este vorba de un conflict mai vechi, sau care implica răni mai adânci, deci mai greu de vindecat, discipolii atrăgeau atenţia învăţătorilor, iar aceştia interveneau la nivel subtil pentru aplanare. Trebuie spus că învăţătorii nu interveneau de fiecare dată, ci numai când realizau că nu există lecţie de învăţat sau de plătit (karmă).

Folosind triada intenţie-imagine-emoţie, învăţătorii sau discipolii mai avansaţi reuşeau să inducă celor aflaţi în conflict (învăţătorii puteau face asta chiar asupra unei întregi comunităţi) stări deosebite, elevate, care ar fi avut ca rezultat o puternică dorinţă de împăcare, de pace.

Dacă realizau că o comunitate ar avea ceva de plată (înşelăciune sau siluire asupra unei comunităţi mai mici), atunci nu interveneau, ci numai atrăgeau atenţia că este de plătit o datorie. Le spuneau că dreptatea şi adevărul nu pot fi înfrânte, şi că mai bine să-şi plătească datoriile mai devreme decât mai târziu, căci cele plătite mai târziu vin cu osândă mai mare (surpări, inundaţii, boli, răniri, molime între animale etc.).

Autocunoaşterea

Personalitatea este formată din ansamblul structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile, talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa provocărilor exterioare.

Este clar că, într-o primă fază, omul îşi formează o personalitate de tip egotic, şi este oarecum normal să fie aşa. Majoritatea culturilor vremii (chiar şi acum este valabil) puneau la mare preţ personalitatea de învingător, de războinic. Acumularea de putere, de bogăţie, de influenţă şi de cunoaştere erau considerate ca fiind esenţiale. Numai că (realitatea a demonstrat-o) acest tip de abordare nu este adecvat unei creşteri armonioase şi că, în timp, dă naştere la conflicte şi pierderi pe multe planuri, tocmai din cauza dezechilibrului.

În cadrul şcolii Zamolxiene, încă din primul an se punea accent pe transformarea personalităţii în individualitate, iar aceasta presupunea detronarea egoului. Propriile interese, legate de imagine, putere şi influenţă, erau considerate ca fiind nesemnificative şi foarte nestatornice.

Personalitatea presupune creşterea pe orizontală, în vreme ce individualitatea implică creşterea pe verticală. Personalitatea abordează alte personalităţi prin scări duale: mic-mare, slab-tare, puţin-mult etc., şi deseori precede antagonismului de orice fel (deci şi conflictul direct).

Cine şi-a transformat personalitatea în individualitate nu va căuta să devină mai puternic, mai bogat, mai bun, mai cunoscător, etc. În comparaţie cu altul, ci numai faţă de sine (a fi mai bun decât ai fost înainte). Individualitatea îşi recunoaşte propria poziţie în raport cu ceilalţi, în timp ce personalitatea egotică trebuie supusă de o alta, mai puternică.

Cei care treceau de tranziţie erau supuşi la unele probe. Astfel, discipolii erau puşi să facă munci considerate mai nedemne, erau adeseori jigniţi, se făceau comparaţii cu alţi discipoli, în care ei păreau să fie dezavantajaţi etc. Prin aceste teste se verificau reacţiile lor, şi dacă se dovedeau demni de a merge mai departe, erau iniţiaţi în alte taine.

Spre deosebire de personalitate, individualitatea are nevoie de o fundaţie interioară solidă, altminteri societatea (dinamica socială) poate determina în scurt timp revenirea individualităţii la personalitate şi, implicit, la valorile duale. Această fundaţie era deseori neglijată la alte şcoli ale misterelor, şi din această cauză mulţi iniţiaţi decădeau mult la revenirea în societate.

La fel ca în orice construcţie, fundaţia individualităţii trebuie să fie solidă, echilibrată şi bine structurată. Se avea în vedere dezvoltarea armonioasă a întregii structuri trup-minte-suflet. Deşi fiecare dintre acestea se putea dezvolta şi purifica relativ uşor, (trupul prin post, cumpătare, exerciţiu; mintea prin experienţa combinată cu studierea, analiza, sinteza; sufletul prin muzică, poezie, explorarea naturii exterioare şi interioare) trebuia realizat echilibrul dintre toate acestea.

Prea multa dezvoltare a minţii ar determina creşterea trufiei şi orgoliului, în timp ce sufletul mai sensibil putea determina izolarea, ruperea de realitate şi o prea mare fragilitate a întregii fiinţe.

Pentru evitarea dezechilibrelor, înţelepţii vremii au impus folosirea triadelor. Ele aveau rolul să echilibreze tendinţele pe cele trei corpuri.

Triada gând-cuvânt-faptă era edificatoare în vechime, fiind întâlnită la majoritatea religiilor. Zamolxe considera această triadă ca fiind una de efect, gândul fiind de fapt un tipar mental. Pentru a determina tiparul mental, Zamolxe a introdus triada: intenţie-imagine-emoţie (… unde vă este voia, acolo se duce şi mintea şi simţirea).

Intenţiile erau aşadar baza, fundaţia tiparului mental. Discipolul era îndrumat să-şi stabilească „setul” de intenţii pentru viaţă. Se ţinea cont atât de talentele înnăscute (dobândite în alte vieţi), cât şi de cele potenţiale. În cartea „Legile lui Zamolxe” le-am perceput (şi scris) ca vectori de voinţă şi de informaţie, adică un fel de motoare animatoare ale interiorului. Ele sunt de fapt energii psihice formate (determinate) pe structuri informaţionale perceptibile (din realitatea efectivă).

Discipolii (viitorii învăţători) nu aveau la bază intenţia de creştere (dezvoltare) pe sistemul dual, căci ştiau că materia (şi forma) se supune legii ciclicităţii, adică ceea ce era sus, trebuia să revină jos, ceea ce era mare trebuie să redevină mic etc. La fel cum orice punct al unei roţi în mişcare (şi totul în Univers este în mişcare – Legea Vibraţiei) este când sus, când jos, tot aşa, tot ceea ce are o formă, ori capacitate, mărime, greutate etc. se supune legilor de creştere şi descreştere.

Aşadar, intenţiile discipolilor de la şcoala zamolxiană trebuiau să transceandă forma. Învăţau despre forme (aspectele supuse legii dualităţii), dar nu se ataşau de ele. Intenţiile lor erau legate de creşterea virtuţilor şi de realizarea echilibrului interior. Virtuţile de bază (iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia) erau considerate singurele pentru care se merita tot efortul. Fundaţia tiparului mental era determinată de intenţiile legate de acestea.

Odată stabilite intenţiile, se forma triada. O personalitate egotică nu lucrează cu triade, ci cu dorinţe. Diferenţa dintre dorinţă şi intenţie face marea diferenţă dintre personalitate şi individualitate.

Dorinţa se raportează la formă, dar intenţia transcende forma. Dorinţa caută resurse în exterior, pe când intenţia le găseşte în interior. Dorinţa urmăreşte aspectele dualităţii (mai mare, mai puternic, mai bogat, mai influent etc.), pe când intenţia urmăreşte unitatea, armonia. 

Eliberările

Încă din primele zile se punea accent pe eliberarea de temeri. Incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, oscilaţiile, toate acestea erau în legătură directă cu temerile. Eliberarea de temeri putea dura mai mult timp, căci ele pot fi foarte multe şi foarte adânc înrădăcinate în suflet. Temerile sunt cele care stau la baza corpului psihomental reactiv.

Primul strat reactiv este cel amigdalian (numit şi reptilian), care determină alegerea fugii ori alegerea luptei. Acestea apar când corpul fizic este în pericol de distrugere, vătămare, moarte sau când este vorba de dominare.

Al doilea strat reactiv este mult mai complex, şi nociv totodată, având o structură scheletală formată din două axe: trecut–viitor, atracţie–respingere. Toate aceste patru direcţii sunt generatoare de dizarmonie, determinând „înlănţuirea” pe toate planurile a fiinţei umane.

Trecutul poate fi o sursă de negativitate si dezechilibru deoarece implică: resentimentele, părerile de rău, amintirile neplăcute etc.

Viitorul poate fi şi el o sursă de negativitate deoarece temerile de orice fel (legat de un presupus viitor) perturbă grav prezentul (frica de boală, de sărăcie, de duşmani, de singurătate, de moarte etc.)

Atracţia şi respingerea sunt date de diversele dorinţe şi temeri. Există o multitudine de temeri, şi de dorinţe totodată, de aceea se spune că eliberarea de dorinţe determină şi eliberarea de temeri. Iar pentru a te elibera de dorinţă trebuie să eliberezi energia psihică aferentă (care generează dorinţa).

Discipolii făceau acest lucru prin înfruntarea directă a temerilor şi prin armonia triadei intenţie-imagine-emoţie. Rafinau emoţia lucrând la imagine (dându-i claritate şi consistenţă), apoi „împuterniceau” imaginea prin intenţie. Echilibrul se realiza adaptând imaginea la realitatea efectivă. Cei prinşi în dualitate nu aveau în vedere intenţia, ci doar emoţia şi imaginea. Şi nici acestea nu erau echilibrate, emoţia (dorinţa) fiind mai puternică.

Discipolii lucrau aşadar cu triada. Întâi stabileau intenţia (cu totul diferită de dorinţă), apoi vizualizau transformarea (imaginea a ceea ce doreau să transforme), iar emoţia era de fapt o stare de mulţumire, ca un fel de bucurie anticipată. Odată deprinsă tehnica triadei intenţie – imagine- emoţie, discipolii aveau harta către orice comoară, precum şi o cheie cu care deschideau nenumărate porţi (necunoscute celor neînţelepţi).

Începeau cu eliberarea temerilor legate de corpul fizic şi cel senzitiv (foame, boală, vătămare, moarte), apoi urma limpezirea minţii.

Exerciţiile prezentate către sfârşitul primei părţi (scrijelirea de desene  cu ambele mâini, trasarea cu capul acoperit conform unui desen dat, plus alte mici exerciţii) determinau în scurt timp creşterea capacităţii de concentrare, precum şi o bună echilibrare pe plan mental. Capacitatea de concentrare determină implicit şi detaşarea, alături de eliberarea de temeri. Astfel, structura psihomentală reactivă era demontată pas cu pas.

Putea dura ani de zile (pentru unii mai puţini, pentru alţii mai mulţi), dar merita cu siguranţă efortul. Avantajul celor din vechime, faţă de cei de azi, era faptul că nu aveau corpul psihomental reactiv atât de complex ca al omului modern, şi deci nici prea multe dorinţe.

Autodezvoltarea

O primă mărire a câmpului vital avea loc odată cu eliminarea alimentaţiei denaturate, deci prin „limpezirea” sângelui şi a limfei. Următoarea etapă consta în accesarea elementelor, precum şi a energiilor specifice.

Elementul PĂMÂNT

Elementul „pământ” era format din 4 tipuri : Ţărână (lut, nisip, clisă etc.),  Piatră (de la roci la cristale), Metal (de la fier la aur), Lemn (tot regnul vegetal)

Prin intermediul energiilor celor patru tipuri se puteau obţine opt capacităţi (puteri):

1. Forţa – se putea obţine atât mărirea forţei fizice, cât şi puterea, tăria interioară (psihică) de a întreprinde diverse acţiuni.
2. Rezistenţa – în faţa obstacolelor diverse, în faţa bolilor, precum şi rezistenţa în timp a corpului fizic.
3. Stabilitatea – aducea statornicie în minte şi suflet.
4. Echilibrul – pe întreg ansamblul corp-minte-suflet.
5. Coeziunea – capacitatea de a face legături între cele slabe şi cele tari, între cele mici şi cele mari, între cele uşoare şi cele grele etc.
6. Creşterea – în special arborii ofereau energiile de creştere.
7. Hrănirea – nu era vorba doar de hrana materială propriu-zisă ci şi de hrana subtilă (eterică) a elementului pământ (ceea ce discipolii numeau spuma de munte sau stropii de miere ai pământului).
8. Abundenţa – bogăţia, diversitatea.

În primul an discipolii erau iniţiaţi în aspectele grosiere ale elementului pământ (se accesau puterile, dar nu pentru cele patru tipuri). În al doilea grad (care dura doi ani) se aveau în vedere puterile corespunzătoare pentru toate cele patru tipuri. Aşadar, discipolii erau iniţiaţi în 32 puteri, corespunzătoare celor patru tipuri (8×4).

Elementul APĂ

Elementul Apă cuprinde şase tipuri: Apa stătătoare (lacuri, mări, oceane), Ploaia, Apa curgătoare (izvoare, râuri, fluvii), Apa freatică (pânzele subterane), Apa vaporizată (nori, rouă, umiditate), Seva regnului vegetal.

Prin intermediul energiilor celor şase tipuri de „apă” se puteau obţine 12 capacităţi (puteri):

1. de purificare – pe planul fizic erau purificate toate fluidele, iar pe planul emoţional şi mental se eliminau emoţiile negative aferente, respectiv construcţiile mentale rupte de realitate.
2. de dispersare – cu efect puternic asupra corpului emoţional. Erau emoţii şi stări (suferinţe) care nu puteau fi eliminate (existau lecţii de învăţat sau datorii de plătit), dar care erau scoase din prim plan,adică nu disturbau puternic conştienţa celui în cauză (se realiza o alinare a lor).
3. de limpezire – îndeosebi pentru limpezimea minţii şi a sufletului.
4. de unire – aceste puteri se obţineau la unirea a două izvoare, pârâuri sau râuri. Această putere acţiona atât asupra familiei cât şi asupra comunităţilor.
5. de dinamizare – capacitatea de a mobiliza, de a urni, de a dinamiza, atât interiorul cât şi grupurile.
6. de construire – era în strânsă legătură cu puterea de dinamizare; se aveau în vedere proiectele diverse ale comunităţii respective (construcţii de apărare, aducţiuni de apă, canalizare, îndiguiri etc.).
7. de eliberare – pe partea emoţională erau eliminate anumite temeri (cele fără fundament real).
8. de echilibrare – pentru întregul trup-minte-suflet.
9. de vindecare – pe partea fizică se puteau elimina fluidele rele (surplus de sânge, saliva „rea”, prurit etc).
10. de liniştire – pentru planul emoţional şi mintal.
11. de mângâiere – îndeosebi asupra celor care şi-au pierdut persoanele dragi, asupra celor care au suferit răni severe, sau asupra celor neajutoraţi.
12. de hrănire – fluidul eteric al apei era extrem de hrănitor pentru corpurile energetice, atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi. În ultimul caz, doar învăţătorii şi discipolii avansaţi puteau hrăni mulţimile cu fluidul apei.

Aşadar, prin intermediul elementului „apă” se puteau accesa 72 (6 x 12) capacităţi (puteri).

Elementul FOC

Elementul Foc cuprinde şapte tipuri:

Foc din piatră: Vorbim nu doar de focul obţinut prin combustia lemnului sau pietrei (cărbune, turbă), ci mai cu seamă de energii ale focului din frecare, compresiune şi „învelire”. Forţele de frecare din interiorul scoarţei terestre, precum şi cele de compresiune (îndeosebi asupra şisturilor cristaline) emană un „foc” (energie) deosebit de puternic, care putea fi folosit de învăţătorii zamolxieni,

Foc din apă: Aici intră atât combustibilii lichizi naturali (uleiuri vegetale, grăsimi animale), cât şi „apa de foc” a pământului, adică magma topită. Accesarea energiei focului din „pământul lichid” era o sarcină extrem de grea, datorită uriaşei sale forţe subtile.

Foc din aer: Deşi preoţii lui Gebeleizis afirmau că numai ei deţineau secretul obţinerii de putere din fulgere, adevărul este că se foloseau de acest fenomen natural doar pentru a pătrunde la nivel psihologic și a declanșa așa-numitul efect placebo. Învăţătorii zamolxieni şi discipolii avansaţi (cei din gradul 2) puteau accesa energia subtilă a fulgerului în funcție de gradul de puritate atins.

Focul pământului: Este vorba de corpul energetic al Geei. În plan subtil, Geea prezintă o „dogorire” specifică, un fel de căldură radiantă, extrem de hrănitoare pentru corpul energetic uman.),  Focul lunii (Este vorba de corpul energetic al Lunii. La fel, se accesa energia radiantă a Lunii.

Focul soarelui: Este vorba de corpul energetic al Soarelui. Se accesau energii foarte puternice (alte energii decât cele calorice).

Focul celest: Începând cu al treilea grad se accesau energii puternice din spaţiile îndepărtate (stele, constelaţii).

Prin intermediul acestor şapte tipuri de foc se pot obţine patru capacităţi:

1. de purificare – pe trup, minte şi suflet.
2. de dinamizare – pentru acţiuni de creaţie, pentru luptă, dezvoltare,în diverse alte aspecte.
3. de transformare – înnoire, evoluţie, alchimizare.
4. de stabilizare – întărire, călire.

Aşadar, prin intermediul elementului „foc” se puteau accesa 28 (7 x 4) capacităţi (puteri specifice).

Conform ştiinţei spirituale atlante (accesată de Zamolxe prin intermediul piramidei energetice din Retezat), elementul foc cuprindea 10 tipuri: foc din pământ, foc din apă, foc din aer, focul electric, focul magnetic, radiaţiile, focul Geei, focul Lunii, focul Soarelui, focul Celest. Având în vedere că la acea vreme nu erau suficiente cunoştinţe legate de electricitate, magnetism şi radiaţie, Zamolxe a considerat că doar şapte trebuiau accesate. În mod normal, elementul foc oferă acces la 40 (10 x 4) puteri specifice.

Elementul AER

Elementul Aer cuprinde opt tipuri: Aerul dens,  Aerul rarefiat (Este vorba de aerul de la şes. Se considera că trebuie să existe un echilibru între pământ şi aer, astfel că aerul de şes este mai dens, iar cel de munte mai rarefiat. Unde este mai mult pământ este mai puţin aer şi unde este mai mult aer este mai puţin pământ), Aerul cald, Aerul rece, Aerul uscat, Aerul umed (Este vorba de diferitele combinaţii aer-apă-foc.), Aerul zilei (încărcat cu elemente subtile solare), Aerul nopţii (încărcat cu elemente subtile lunare)

Prin intermediul acestor subelemente ale aerului se pot obţine şase capacităţi (puteri):

1. Puterea vântului de miazăzi determină schimbarea, purificarea, îmbunătăţirea.
2. Puterea vântului de miazănoapte aduce dezvoltarea, expansiunea, mărirea.
3. Puterea vântului de răsărit aduce noutatea şi prospeţimea.
4. Puterea vântului de apus aduce împlinirea, reuşita, victoria celor interioare asupra celor exterioare.
5. Adierea pământului (fluxul energetic subtil al Geei) aduce plinătatea şi belşugul pe toate planurile.
6. Adierea cerului (fluxul energetic subtil al spaţiului cosmic) determină claritatea, luciditatea, dar şi viziunea în timp, spaţiu şi desfăşurare.

Aşadar, elementul Aer facilitează accesul la 48 de puteri specifice (8 x 6).

La fel ca şi în cazul elementului foc, Zamolxe a considerat că este necesar a se folosi (vorbim de perioada de acum 2.500 de ani) doar 8 din cele 12 tipuri de „aer”. Ştiinţa spirituală atlantă folosea deci 12 tipuri de aer: aer dens, aer rarefiat, aer cald, aer rece, aer uscat, aer umed, aerul zilei, aerul nopţii, aerul încărcat (compozit), aerul pur (inclusiv alte gaze pure), aerul în mişcare rectilinie, aerul în mişcare curbă (cicloane, uragane, tornade). Deci, în total sunt 72 (12 x 6) puteri ale aerului.

Deşi în prima parte a cărţii de faţă am trecut doar câteva zeci de „formule” de accesare (atâtea mi se puteau transmite în starea de atunci), trebuie spus că erau cu mult mai multe. Pentru accesarea fiecărei puteri se foloseau mai multe formule, în funcţie de nevoie.

Trebuie spus că nu formulele în sine determină accesul la ele, ci echilibrul dintre intenţie-imagine-emoţie. Formulele erau un fel de puncte de reper (al memoriei senzitive şi subtile). În cei trei ani (unul la primul nivel şi doi ani la cel de-al doilea nivel) discipolul trecea în revistă toate tipurile de energii specifice aferente elementelor, şi lucra cu ele sub atenta supraveghere a învăţătorilor zamolxieni. În acelaşi mod se accesau aceste puteri speciale şi de către alţi magi ai vremii (egipteni, perşi, greci, chinezi, indieni). Cine crede că există „formule sacre” de declanşare a unor puteri speciale, doar rostindu-le verbal, se înşeală amarnic.

 Cauzalitatea

 Rezonanţa

Prin intermediul fenomenului de rezonanţă se formează structurile dinamice comune în întreg spaţiul evolutiv, începând cu aşa-zisul plan tridimensional şi până la spaţiul multidimensional. Este valabil atât în planul material cât şi în planul energetic, emoţional, mental, spiritual. Dictonul „asemănătorul atrage asemănătorul” este valabil atât pe planul orizontal cât şi pe planul vertical.

În ştiinţa spirituală, planul orizontal este considerat ca fiind spaţiul de explorare, de cucerire, de dobândire (fie că vorbim de aspecte materiale, fie de cele mentale sau spirituale). Spaţiul vertical este considerat ca fiind cel de evoluţie, de înălţare, de salt vibratoriu. Caracteristica generală a planului orizontal este cantitatea, iar cea a planului vertical este calitatea. Pe planul vertical rămâne valabil faptul că asemănătorul atrage asemănătorul, dar se întâmplă şi invers, anume ca cele diferite să se atragă. Ele nu se atrag pentru luptă ci pentru completare, întregire sau transformare. Toată sistemele aflate în mişcare, fie că vorbim de cele evolutive sau involutive, au la bază fenomenul de rezonanţă. Acesta stă la baza formării atomilor, moleculelor, elementelor şi mergând până la organizarea de specie, regn, planetară, constelaţională etc.

Rezonanţa stă şi la baza ciclurilor întrupărilor, astfel că fiecare se va întrupa în ţara, familia, mediul etc., cu care rezonează (conform corpului spiritual). Tot prin intermediul rezonanţei, marii  conducători pot coordona egregorii (spiritele de grup local, regional, de ţară).

Convergenţa

Prin intermediul fenomenului de convergenţă au loc fenomenele de atracţie şi de dinamizare (impulsionare) către ceva anume. Poate fi un scop, un sens, o direcţie interioară sau exterioară. Idealurile, în general marile viziuni, sunt cele de la baza fenomenelor de convergenţă ale maselor.

Deşi legile universale lucrează în acelaşi timp, în spaţiul 3D aparenţa arată că Legea Convergenţei intervine imediat după Legea Rezonanţei, astfel că întâi lucrurile se adună, formează o structură aparte, după care urmează o anumită evoluţie.

De regulă, în planul orizontal, convergenţa determină concentrarea, adunarea, cumularea, întărirea; deci deplasarea către un punct, scop, idee etc. Ceea ce este mare atrage ceea ce este mic, ceea ce este tare atrage ceea ce este slab etc. În planul vertical, convergenţa determină ca nelumina să conveargă spre lumină, recele spre cald, dizarmonia converge spre armonie, haosul spre ordine etc.

Marea Convergenţă: Totul converge către Lumină, către Unitate, către Dumnezeu.

 Sincronicitatea

Legea Sincronicităţii este în strânsă legătură cu Legea Necesităţii şi Legea Serialităţii. De exemplu, dacă este necesar ca ceva anume să se petreacă, atunci legile universale (îndeosebi Legea Unicităţii şi a Mentalismului) facilitează crearea unui câmp subtil cu rol de atractiv pentru inconştientul colectiv, impulsionând astfel o dinamică specifică.

Prin urmare, acesta determină ca mai multe persoane, din spaţii diferite, să conlucreze la acel lucru. Aşa se explică de ce multe invenţii au fost descoperite în acelaşi timp, teoreme din matematică au fost elaborate de matematicieni diferiţi în acelaşi timp, sau leacuri medicinale au fost descoperite în laboratoare diferite, fără vreo legătură între ele.

În şcoala zamolxiană se folosea această lege pentru accesarea energiilor subtile ciclice, în special ale ciclurilor lunare şi solare. Folosindu-se de Legea Sincronicităţii, învăţătorii zamolxieni (şi discipolii avansaţi) accesau energiile vieţii, ale abundenţei şi diversităţii regnului vegetal în timpul perioadei de primăvară, când tot regnul se trezea la viaţă. De aceea, primăvara era un prilej bun pentru a accesa şi folosi aceste energii. Este ca şi diferenţa între a merge 50 km pe jos sau a lua trenul. Erau energii naturale foarte puternice, şi erau la îndemâna lor.

De asemenea, se foloseau de energiile specifice în perioada de toamnă, când se amplificau mult tendinţele de purificare, de curăţare pe toate planurile (fizic, mental, emoţional). Se foloseau energiile toamnei ca de un fel de duş subtil.

Corespondenţa

Legea Corespondenţei este una dintre cele mai complexe legi universale, fiind cea care determină ordinea şi măsura în întregul Univers.

Este celebră afirmaţia lui Hermes Trismegistus: „Ceea ce este Sus, este ca şi ceea ce este Jos, iar ceea ce este Jos, este ca şi ceea ce este Sus, pentru a împlini miracolele lui Unul”. Cunoscând ceea ce este “jos” se poate deci afla ceea ce este “sus”.

Toate marile principii (legi universale) se regăsesc pe diferitele planuri ale Universului, astfel că, deşi există mai multe corespondenţe, legile sunt aceleaşi. Se poate explora ceea ce este sus plecând de la ceea ce este jos, iar explorând ceea ce este în exterior se poate ajunge în interior. Şi invers.

Sunt trei mari planuri (planul fizic, mental şi spiritual), iar între ele există o legătură puternică, determinată de însăşi legile universale. Studiind legile planului fizic, se pot deduce legile planului mental, iar apoi pe cele ale planului spiritual.

Învăţătorii zamolxieni foloseau această lege universală îndeosebi pentru trezirea focului interior. Focul interior era considerat cel mai preţios element, deoarece el dinamizează, transformă, întăreşte şi purifică toate celelalte elemente. Având planul fizic drept exemplu, învăţătorii zamolxieni înţelegeau că, pentru a trezi focul interior, aveau să “fricţioneze” elementul subtil pământ din mintea şi sufletul omului.

Respectau însă legile din planul material. Nu supuneau frecării piatra cu metalul, nici metalul cu lemnul şi nici piatra cu lemnul. Întotdeauna aveau în vedere faptul că focul se stârneşte doar la interacţiunea lemn-lemn, metal-metal şi piatră-piatră.

Erau însă extrem de atenţi la felul cum trezesc focul interior şi, mai ales, cărui scop este folosit. Trezirea focului interior poate însemna atât declanşarea unor puternice aspiraţii către evoluţie, dar şi declanşarea unor pasiuni uriaşe pentru putere şi dominare.

În general, ideea de bază era următoare: dacă ceva se poate schimba în minte, atunci se poate schimba şi în materie. Aşadar, cine stăpânea arta controlului propriei minţi, avea să stăpânească şi propria sa realitate, iar în timp, învăţa să stăpânească şi arta creşterii sau descreşterii lucrurilor.

Ciclicitatea

 Toate fenomenele dinamice ale Universului respectă Legea Ciclicităţii. Fie că este vorba de atomi, celule sau organisme mai complexe, fie că vorbim de planete, sisteme stelare sau galactice, totul se desfăşoară ciclic.

Şcoala pitagoreică, şi ulterior şcoala zamolxiană, socotea ciclurile ca fiind formate din patru părţi: punctul de minim, punctul de maxim, punctul de mijloc din urcare şi punctul de mijloc din coborâre.

Cele mai studiate şi folosite cicluri erau: ciclurile zilei (dimineaţă-amiază-seară-noapte), ciclurile lunii (luna nouă – primul pătrar – lună plină – al doilea pătrar), ciclurile soarelui (primăvară – vară – toamnă – iarnă). Fiecare dintre anotimpuri era împărţit în alte patru părţi, de aproximativ 22,8 zile (91,25 zile:4). Aceasta corespunde cu bioritmul fizic. Cu cât ciclurile erau mai mari, cu atât energiile subtile aferente lor erau mai puternice.

Nu erau preocupaţi doar de ciclurile externe, ci şi de cele interne. Majoritatea înţelepţilor din antichitate au înţeles că atât emoţiile cât şi gândurile au o anumită dinamică ciclică. Ba mai mult, au observat că anumite gânduri, sentimente sau alte energii psihice se acutizează (sau slăbesc) în raport cu ciclurile anumitor planete sau astre, şi astfel, în timp, s-a format complexa ştiinţă a astrologiei.

Unicitatea

Totul este în Unul şi Unul este în toate.

Este vorba de unitatea în diversitate. Unicitatea Totului începe să fie percepută în rarele momente în care omul pare total rupt de realitatea materială înconjurătoare.

Un învăţător (preot) zamolxian ştia că cel ce priveşte prin ochii săi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Marele Foc Viu este prezent în toţi şi în toate. Aceasta înseamnă că şi puterile Focului Viu sunt în fiecare, dar totuşi ascunse (adormite) de vălurile grele ale materiei. Cine avea înţelepciunea să despartă cele materiale de cele spirituale (sufleteşti) reuşea să ajungă şi la puterile Focului Viu. Cine a reuşit să simtă cu adevărat acest lucru, acela înţelege pe deplin că nu există nimic, dar absolut nimic, care să stea împotriva evoluţiei sufletului. Focul Viu din sufletul fiecăruia este cel care îl va ghida spre Marele Foc Viu, adică spre locul său de origine.

Atingerea magică a propriului Foc Viu este ceea ce-l face pe om să şi schimbe pe deplin conştiinţa. Din acel moment, el nu mai este trupul purtător de spirit, ci a devenit un Spirit purtător de trup. Este momentul în care moare şi renaşte în acelaşi timp. Este momentul în care înţelege pe deplin că trupul este doar o haină pe care oricând o poate lepăda, înnoi sau schimba.

*fragmente din „Misterele Şcolii Zamolxiene” – click pentru descărcare

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

Limba Română – rădăcini Divine

CUVÂNTUL VIU – Element de terapie

El se aplică oricărei suferinţe a noastre, după anumite reguli.

Platon (437 – 347 î.Hr.), în dialogul dintre Socrate și prietenul său Charmide, ne vorbește despre învățăturile lui Zalmoxis sau „Știința despre suflet și trup” practicată de medicii traci:

„Tot așa stau lucrurile, Charmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo, la oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că medicii aveau dreptate să cuvânteze, așa cum v-am învățat adineauri. Dar Zalmoxis, regele nostru, adăugă el, care este și Zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de trup. Tot astfel, trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul. Și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele pentru trup și pentru om, în întregul său, vin din suflet și de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantații. Aceste incantații sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta, dacă se stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul. Când mă învăța leacul și incantațiile, spunea: «Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul incantației, iar acum, zicea el, aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă.». Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni, oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi, să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și, dacă vrei, potrivit povețelor străinului să-mi încredințezi sufletul tău pentru a-l vrăji cu incantațiile tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide” (Fontes, I, 101 – 102), (469 – 399 î.Hr.).”

Dacă nu ştim să folosim cuvintele vii, cu rezonanță frumoasă, nu vom şti să tratăm cu cuvântul.

Cuvântul poate fi o sapă ştirbă, o sapă bună sau o coadă de sapă. Cuvântul viu păstrează vigoarea neamului. Vom sărăci însă dacă nu vom şti cum să ne facem această ordine pe care o cere cuvântul, pe care o cere bunul simţ, pe care o cere sufletul.

 Limba Română – Limbajul Iubirii

Dacii au vorbit stră-românește, iar noi vorbim românește pentru că a fost necesar să ne adaptăm la creștinism. Din marea familie a tracogeto – dacilor au rămas câțiva vorbitori de limbă strămoșească: macedoromâna este româna, meglena este limba română, istro-româna este de fapt bănățeana veche, iar daco-româna este româna, ceea ce înseamnă că stră-româna e româna și că restul sunt doar niște evoluții în timp, așa cum s-a trecut de la limba grecească veche – elina, la limba nouă – dimotiki.

La fel s-a petrecut și cu limba română, într-un fel se scria şi se pronunţa acum 150 de ani şi în alt fel se scrie şi se pronunţă acum. Dar chiar şi aşa, cu aceste mici corecții, limba care s-a născut, limba română, are ca bază limba creată de Zalmoxis, limba zeilor traci şi rămâne o limbă vie, nealterată din punct de vedere al suflului divin.

În definitiv, odată cu apariţia creştinismului, un nou suflu divin s-a revărsat asupra întregii omeniri, toate popoarele şi-au clarificat – limpezit am putea spune – felul de a vorbi și de a scrie, fiecare mergând în continuare după structura energetică care caracterizează acel neam în parte. Astfel, chiar și romanii care se vor a latiniza pe toată lumea, au renunţat la limba lor adoptând o altă limbă – italiană. Pe cuprinsul Italiei, se găsesc la ora actuală, chiar mai multe sute de dialecte, ceea ce face ca doi italieni care locuiesc pe aceeași stradă să nu se poată înțelege, dacă nu ar avea și o limbă națională.

Petru Maior ne spunea în „Istoria pentru începutul românilor“ că „ …totuși dacă vom avea a grăi oblu, limba românească este muma limbii latinești“.

Oricum, pentru românul nostru, aceste polemici despre limbă nu-şi au nici un rost. Fiecare dintre noi, ştie în adâncul sufletului său, că vorbeşte limba strămoşilor lui, care este o limbă ancestrală.

Unui român nu i-ar lua mai mult de 3 zile ca să se exprime în limba traco-geto-dacă. Dacă punem virgulele unde trebuie și facem adaptarea necesară la limba română, descoperim că limba străbunilor este aceeași cu limba românească. Atunci se folosea, hai să spunem așa, un limbaj arhaic.

„Limba noastră“

 Alexei Mateevici –  preotul erou care a murit la 29 de ani

Această poezie nu este numai o definiție a limbii, ci și o definire a sentimentului de dragoste față de limba noastră atât de armonioasă. Limba este o trăsătură definitorie a unui popor, a unui neam, a unei întregi conștiințe naționale. Căci, atunci când o aprofundăm, limba devine viața noastră, sufletul nostru cu oglinzi fermecate în lumina cărora se vede – așa cum s-a născut și a crescut de-a lungul veacurilor – chipul cel mândru al țării, al poporului. Istoria, natura, folclorul, neamul, religia, pământul, literatura, sunt coordonatele naționale care se unesc prin limbă, simbol unic și esențial. Prin limbă ne-am păstrat ființa neamului și existența noastră ca naționalitate.

 „Limba noastră-i o comoară…

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată

Poezia ne învăluie, de la primul la ultimul vers, în armonii de cântec răscolitor, în care vibrează parcă toată mândria și îndurerata noastră istorie.

Prima parte, face trimitere la această bogăție neprețuită, strălucire și frumusețe care cuprinde întreaga vatră a nașterii și viețuirii noastre, la tezaurul spiritual al unui popor ce se găsește ascuns, ca o comoară, în limba vorbită.

Acestă „comoară“, care este „în adâncuri înfundată“, sugerează rădăcinile îndepărtate, milenare, dar în același timp statornice ale limbii, iar metafora „șirag de piatră rară“, ne sugerează valoarea cuvintelor, frumusețea, tăria, strălucirea sensurilor ascunse în cuvinte, în unicitatea acestei limbi.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba conține, ca un potir al conștiinței naționale, focul spiritului românesc. Focul, simbol al trezirii naționale, al luptei pentru libertate, preface cuvintele în flăcări purificatoare. Forța limbii, vrednică să schimbe istoria, la ceas de cumpănă, ridică neamul întreg la lupta cea dreapă.

Termenii „foc ce arde“ reprezintă și patima, dar și forța limbajului de a răzbuna orice nedreptate. Comparația hipebolică „S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste“ pune semnul egalității între lupta dusă de poporul român împotriva celor ce ne-au călcat pământurile și aceea dusă de eroii creațiilor populare; ne pregătește însă și pentru acele miracole divine ce urmează a se manifesta pentru acest neam, atunci când timpul lui s-a împlinit.

Dar glasul vitejilor se unește cu acela al cântecelor, al doinelor și al durerilor noastre:

Limba noastră-i numai cântec

Doina dorurilor noastre

Roi de fulgere ce spintec

Nouri negrii, zări albastre.

Limba ca și poezia este o sinteză a conștiinței acestui neam.

„Doina“ și „dorul“ definesc ființa noastră națională, fiind specifice poporului român. Duioșia doinelor se poate oricând preschimba în „roi de fulgere“, metaforă ce este extrem de sugestivă pentru funcția limbii de a reda idealurile unei întregi națiuni și aspirația acesteia către cer, către Dumnezeu. Avem cuvântul viu, de la Dumnezeu lăsat, care are aceeași putere de transformare atât în trecut, cât și în prezent, traversând istoria și înălțându-ne neamul către Absolut: „Nouri negrii“ – „zări albastre“.

Limba noastră-i graiul pâinii

Când de vânt se mişcă vara

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Aici poetul accentuează ideea că limba înseamnă însăși existența acestui popor, este pâinea noastră cea de toate zilele care s-a copt mai întâi în soarele vieții. Destinul nostru s-a împlinit prin sacrificiul permanent, prin faptele de vitejie, prin munca și învățătura străbunilor, care au sfințit cu sânge și sudoare pământul acestei țării.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Metafora simbol „frunză verde“ sugerează viața spirituală a poporului român, a cărei continuitate și permanență se face simțită prin prezența „codrilor veșnici“. Această valoare de sfințenie a acestui neam, este reluată de simbolul Nistrului, fiindcă apa sugerează cunoașterea, viața spirituală neîntreruptă, sedimentată în limbă, așa cum apele Nistrului ascund în adâncuri lumina luceferilor nemuritori.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le ‘nşirate,

Te-nfiori adânc şi tremuri.

Deci, limba a însemnat început, evoluție și zbucium sufletesc. În limba română s-au adunat de-a lungul timpului mărgăritare neprețuite ale înțelepciunii neamului nostru, pe care le descoperim în povestirile legendă, unde se prezintă istoria atât de zbuciumată a acestui popor răbdător și sfânt. În limbă s-a sedimentat istoria națională ca într-o cronică, așa cum ne sugerează metafora „izvoade vechi“, limba fiind o carte vie, care determină viața noastră lăuntrică, mai ales când îi descoperim valoarea în noi înșine: „te-nfiori“ și „tremuri“.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slavă-n ceruri

Să ne spuie-n hram şi-casă

Veşnicele adevăruri.

Limba română este sacră și datorită faptului că din totdeauna în ea, s-au oficiat ritualurile și slujbele religioase. În ea am aflat adevărul despre Dumnezeu, de aceea cuvintele ei sunt cuvinte de sărbătoate sfântă a sufletului, așa cum este momentul unui hram, fiindcă prin ea, sufletul nostru își poate găsi propia sfințenie.

Limba noastă-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţaranii.

Definiția limbii ajunge la punctul maxim al simțirii și frumuseții, limba sfințindu-se odată cu rostirea și prin ea, a marilor adevăruri din cărțile sfinte, ori din cântecul tânguit „pe la vatra“ satului de către ai noștri țărani.

Ascultând această rostire simplă, dar atât de muzicală, de mângâietoare, vezi cele două pietre fundamentale ale veșniciei nemului: vetrele sfinte peste care se arcuiesc cupolele credinței bisericești, ca și „vatra“ vieții țărănești, care poate fi a întregii țări.

 Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Şterge-ţi slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Graiul românesc trebuie cultivat în permanență. Limba este ca o fântână cu apă vie. De aceea, așa cum o fântână trebuie îngrijită, tot așa limba trebuie cultivată și îmbogățită mereu:

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Limba este bogăția sufletului acestui neam, iar atunci când îi cultivăm dulceața, muzicalitatea și slpendoarea, ea devine „un potop nou de cuvinte“. Limba este un dar dumnezeiesc ale cărei izvoare nu seacă niciodată.

Poezia are o anumită simetrie, ea se încheie prin reluarea primei strofe, ușor modificată:

Răsări-va o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Avem în încheiere imaginea aceleiași „comori“ care acum reapare ca nou născută, spre a rămâne veșnic să lumineze neamului nostru.

Comoara limbii, este asemenea Duhului Sfânt, din care se revarsă un izvor nou creator, care va reda strălucirea, frumusețea și vitalitatea acestui neam românesc.

Numită împărăteasă, numită marele poem al unui popor, limba românescă este pentru noi o comoară de preț, este sensul existenței noastre, atunci când îi înțelegem rostul.“

 „Un șirag de piatră rară, Pe moșie revărsată.“ Acel „șirag de piatră rară“ sunt tocmai oamenii care au binecuvântat cu prezența lor acest pământ, prin faptele lor bune, prin iubirea și înțelepciunea pe care au manifestat-o în locul în care au trăit, deoarece ei au avut acces la această „comoară“ neprețuită, care este și rămâne Sinelui Divin Nemuritor.

Numai reconectându-ne la Sinele esență al nemuririi noastre – acest „foc“ etern al iubirii de Dumnezeu – vom reuși un întreg neam să ne trezim „din somn de moarte, ca viteazul din poveste“ sau să ne deșteptăm „din somnul cel de moarte, în care ne-au adâncit barbarii de tirani“.

Căci Sinele Suprem Nemuritor este acel „roi de fulgere“ care are puterea de a pătrunde atât trecutul cât și viitorul, descoperindu-ne „veșnicile adevăruri“, limba devenind astfel o permanentă revelație a tainelor lui Dumnezeu, pentru ca noi oamenii să fim cu adevărat liberi.

Numai „soarele“ iubirii – care este Sinele Suprem Nemuritor – are puterea să aprindă-n noi lumina veșniciei sau a Adevărului Ultim Divin.

Și în acest mod vom parcurge întreaga poezie, raportându-ne la Sinele Suprem Nemuritor, care este și rămâne adevărata „comoară“ a limbii și a neamului nostru românesc. Acesta este secretul limbii noastre. Este o formă de expresie a iubirii. Putem spune că iubirea se exprimă prin limba română.

Scopul fundamental al limbii române este transmiterea suflului divin de la un om la alt om, activând în  permanență energiile cele mai sensibile ale sufletului omenesc. Acest suflu divin care se transmite prin intermediul cuvintelor, se realizează în special cu ajutorul vocalelor. Un rol important îl au și consoanele, cu ajutorul cărora cuvintele capătă expresivitatea necesară exprimării energiei respective. În acest mod cuvintele devin vii, magice am putea spune, declanșând în ființa umană procese de rezonanță cu energiile tainice ale lui Dumnezeu.

*fragmente din Sufletul Neamului Românesc http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

 

 

„Cetatea Regală a Haţegului” – Un turn antic sau o mare Capitală ?

Cetatea Regală a Haţegului

ISTORIA ÎNGROPATĂ DE IGNORANȚA OAMENILOR. CETATEA REGALĂ A HAŢEGULUI, NĂPĂDITĂ DE HĂŢIŞURI

Fortificaţie militară de maximă importanţă, similară celor de la Mălăieşti, Răchitova sau Castelului din Carpaţi, Cetatea Regală a Haţegului „zace” de sute de ani, căzută în uitare, pe culmea dealului de la SubCetate.

De la popasul „Zimbrul”, chiar la intrare în Haţeg dinspre Simeria, pe dealul oraşului, drumul face stânga, iar apoi se afundă, răcoros, în pădure: mai mult de trei kilometri de drum noroios şi poteci pieptişe. Drumul curge umbros printre şanţuri abrupte, săpate de ploi şi şuvoaie, până la un luminiş încărcat de „cucuie”, muşuroaie mari, săpate de cârtiţe, la jumătatea dealului Subcetății. De aici nici măcar un autoturism de teren nu mai poate înainta. Trebuie s-o iei la pas şi ar fi bine să ai o călăuză, pentru că altfel poţi pierde timp preţios, riscând să te rătăceşti. Cel care a „redescoperit” Cetatea Regală a Haţegului a fost Cristian Ciobanu, administratorul de patrimoniu al Geoparcului Dinozaurilor. Mutat de la Bucureşti la Densuş, în cea de-a doua calitate a sa, profesor la Colegiul „I.C. Brătianu” din Haţeg, a luat un licean cu el şi-au plecat „de nebuni” pe culme. Au avut nevoie de ore bune până au găsit turnul. Apoi Daniel Barboni a căutat prin arhive şi studii, şi-a făcut o prezentare a cetăţii regale pe care a şi prezentat-o localnicilor într-un eveniment menit să le reamintească de „comoara” uitată de pe dealul Haţegului.

„Monument istoric de mare valoare”

Istoricii spun că fortificaţia avea rol eminamente politic și militar, de supraveghere, control și semnalizare. Pe de altă parte, alături de Mălăieşti, Răchitova sau Castelul Colţ, aceste fortăreţe erau simbolul puterii regale maghiare într-o zonă majoritar românească şi demonstrau succesul regalităţii maghiare în ofensiva asupra structurilor feudale autohtone. Numele de „Regală” vine de la faptul că acest castru fusese o iniţiativă a unuia dintre regii maghiari, turnul de refugiu şi control adăpostind trupe regale maghiare. „În colţul de sud-vest al Transilvaniei, pe vatra şi în împrejurimile capitalei Daciei romane, Haţegul concentrează o densitate de monumente istorice de mare valoare. Între acestea, cetatea Haţegului, se găseşte în extremitatea nordică a depresiunii, în intrândul format de vărsarea Galbenei (vechea vale a Fărcădinului) în Râul Mare (vechea vale a Haţegului) şi albia Streiului. Aici, pe monticolul de 490 de metri, care gâtuie sensibil accesul larg în depresiune, se înalţă urmele cetăţii, la aproximativ 4 kilometri sud-est de oraşul Haţeg, în perimetrul satului Subcetate, comuna Sântămărie Orlea. Accesul cel mai facil se face pe culmea dealurilor venind din direcţia oraşului Haţeg. De altfel aceea a fost şi calea carosabilă în vechime. Dinspre satul Subcetate urcă spre monument o potecă dificilă”, scrie istoricul Adrian Andrei Rusu, consultantul de specialitate al Geoparcului Dinozaurilor „Ţara Haţegului”, în studiul său intitulat „Subcetate. Cetatea Haţegului. Monografie istorică şi arheologică” şi publicat iniţial în „Sargetia”. Astăzi, donjonul este singura construcţie de zid vizibilă. Din el s-a păstrat doar un fragment mai înalt în sectorul de nord-est: un colţ cu un contrafort. Dinspre şanţul cetăţii, de la nivelul solului, are aproape 11 metri, care erau cândva repartizate pe trei sau patru nivele, iar dinspre interiorul incintei puţin peste 6 metri înălţime.

Cetate de la 1.300, cu ziduri groase de 3 metri!

Turnul datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea. El a fost, de fapt, o fortificație compusă dintr-un donjon, un zid de incintă și un șanț de apărare, cu val de pământ. Către sud de donjon un platou a fost delimitat de un şanţ şi un val în forma unei potcoave. O singură latură a rămas nefortificată: cea de vest, unde panta coboară, transformându-se într-o adevărată prăpastie de aproape 200 de metri! La fel de lung este şi valul de apărare este, însă „trupul” acestuia este greu de dibuit printre tihăriile pădurii. Cetatea Regală a Haţegului a fost atestată documentar în 1317, când exista un castelan de Haţeg. Totuşi, istoricii spun că atestarea la 1276 a marelui comis regal Petru Alba, având calitatea de comite al Haţegului, marchează, de fapt, apariţia cetăţii. Istoricul Andrei Pogăciaş, consultantul ştiinţific al Geoparcului, spune că donjonul, care avea trei sau patru nivele, are o bază hexagonală, cu laturile de peste 6 metri, și o grosime a zidului de aproximativ 3 metri! A fost construit din piatră locală, pietre și cărămizi din construcții romane antice, varul folosit a fost obținut din topirea unor bucăți de marmură, iar nisipul și pietrișul, a fost adus din albia râurilor aflate în apropiere. Între anii 1978 și 1982 regimul comunist a aprobat săpături arheologice în zona Ceăţii Regale: arheologii au scos la iveală o cisternă din piatră cu diametrul de cinci metri, urmele carbonizate ale câtorva construcții de lemn şi o vatră lângă care a fost un pavaj din piatră de râu. Cioburi de ceramică, numeroase oase de animale, cu precpdere vânat, vârfuri de săgeți, scări de şa, potcoave, cuie şi lacăte au ieşit şi ele, la lumină, în timpul săăturilor de acum mai bine de 35 de ani.

 Fortăreaţa controla pasul Merişor şi drumul roman

Cei care s-au implicat în ultimii ani în repunerea în valoare a turnului regal, reprezentanţii Asociaţiei „Drag de Haţeg”, spun că acesta a fost ridicat la cota de 490 metri, pentru ca donjonul să poată domina zona, având panoramă asupra pasului Merișor și a vechiului drum roman. În zilele senine de aici se putea vedea inclusiv oraşul Hunedoara. Rolul economic al Cetăţii Regale s-a manifestat prin strângerea dărilor, încasarea vămilor şi colectarea aurului obținut din râurile din zonă. Totuşi, unii istorici nu exclud posibilitatea ca fortificaţia să fi funcționat și ca temniță pentru ţăranii răzvrătiți sau pentru cei certaţi cu autorităţile vremii. De altfel, cetatea a fost strâns legată de voievozii Transilvaniei, în condiţiile în care unii dintre aceștia aveau și titlul de castelani de Hațeg.

Sub cetate, urme dacice şi romane

Cercetările arheologice au început în 1978, când specialiştii au colectat ceramică medievală. Adrian Andrei Rusu menţionează în studiului său, publicat pe site-ul cetati.medievistica.ro – că săpăturile sistematice au fost întreprinse în 1980 şi 1982, cu sprijinul Muzeului judeţean de istorie din Deva. Cercetările arheologice au arătat că locuirea anterioară epocii medievale a fost sporadică, însă variată. Arheologii au descoperit urme aparţinând culturii Coţofeni şi epocii hallstattiene, dar au fost descoperite şi urme dacice, printre care o toartă de ceaşcă dacică şi fragmente romane: boluri, străchini şi olane. Traseul către Cetatea Regală a Hațegului, un monument important, dar uitat şi ignorat, a fost marcat în urmă cu doi ani de Asociaţia „Drag de Haţeg”. Proiectul a fost derulat de grupul „Voluntarii pentru Geoparc”, cu finanțarea Primăriei Haţeg și în parteneriat cu Geoparcul Dinozaurilor „Ţara Haţegului”.

mai multe : http://zhd.ro/eveniment/istoria-ingropata-de-ignoranta-oamenilor-cetatea-regala-a-hategului-napadita-de-hatisuri/

Sarmizegethusa

„Unde cred că s-a găsit adevăr întemeiat pe consieraţiuni militare, geografice, topografice  şi fortificaţiuni găsite pe teren.” – Colonel Zagoriţ Constantin

“ La un moment m-am gândit că cele expuse în publicaţia de faţă să le comunic unuia sau mai multora dintre istoricii şi archeologii noştrii cercetători pe teren. Dar textul luând o extindere mai mare decât m-am gândit şi ne ştiind pe cine să aleg spre a ajunge la ţinta pe care mi-am propus-o, şi anume de a provoca o discuaţiune cât mai largă şi cât mai repede asupra chestiunii locului în care s-a găsit aşezată Sarmizegetusa, m-am decis în cele din urmă să fac această publicaţiune.”

Din întâmplare, locul în care eu cred că s-a găsit Sarmizegetusa nu a fost indicat şi nici chiar bănuit de nimeni că a servit de aşezare pentru capital Regelui Decebal şi în care acest mare Rege Dac şi-a pus nădejdea apărării de ultimă extremitate a ţării sale şi a scaunului său.

Numele satului SubCetate  de la care şi-a luat numele şi staţia cu acelaş nume şi care se găseşte sub poala masivului deluros cu pricina, arată cu totul bătător la ochi că pe dealul din apropiere trebe că s-a găsit cândva zidită o cetate.

Mai departe, cred că Sarmizegetusa nu s-a găsit nici la Cetăţuia Grădiştea Muncelului, nici la Costeşti, nici la Piatra sau Pietrele Roşii, nici la Luncani, toate în Munţii Sebeşului şi nici pe Dealul Uroiului, şi în nici una din cetăţile similare de care este plină Dacia deoarece:

1. Toate aceste locuri fortificate au un perimetru restrâns, şi deci nu ar fi putut adăposti o armată care încearcă o rezistenţă ca aceia pe care a făcut-o Decebal în Sarmizegetusa
2. Sunt prea retrase şi deci nepotrivite pentru a servi drept capitală a uni stat mare ca statul Dacic şi a unui rege mare ca Decebal, pe care nu mi-l pot închipui că şi-a putut alege o capitală ascunsă în care să se retragă ca un fugar.
3. Şi apoi, dacă una din aceste cetăţi a servit de capitală a Daciei, se naşte întrebarea: care este Sarmizegetusa adevărată, deoarece:

• Toate sunt cam de aceaşi mărime
• Poziţiile lor în majoritate sunt cam la fel de retrase faţă de văile mari care sunt arterele de viaţă ale ţării
• Iar terenul pe care sunt aşezate este la fel şi deci caracterul lor este identic

De aceia cred că nici una din aceste cetăţui nu a servit drept capitală a Daciei sub Regele Decebal, adică nu a fost Sarmizegetusa, ci am convingerea că aceste cetăţui , ca multe altele după cum am mai spus, serveau de refugiu:

• Când ţara era atacată prin surprindere de către neamurile barbare care roiau în jurul Daciei şi deci când armata nu era în măsură de a se aduna şi a ieşi în întâmpinarea duşmanului
• Când armata ţării se retrăgea înfrântă şi risipită, şi fiecare trib se ducea să-şi apere căminele proprii
• Sau când triburile se luptau între ele

Ne îndreptăm pe încetul catre locul unde eu socotesc că într-adevăr a fost zidită Sarmizegetusa şi care are o poziţie intermediară: şi anume către masivul deluros tringhiular dintre orăşelul Haţeg şi satul SubCetate, şi care se prezintă din toate punctele de vedere în cele mai bune condiţiuni pentru a primi aşezarea capitalei Statului Dacic şi a Regelui Decebal.

Acest masiv deluros după cum se poate vedea cu uşurinţă se află aşezat la răscrucea celor trei mari drumuri care vin :

• Întâiul din Banat prin Poarta de Fier Transilvană
• Al doilea din Oltenia prin pasurile Văii Jiului şi pe valea Streiului Superior
• Şi al treilea din Ardeal şi prin Câmpia Tisei pe Valea Mureşului şi Valea Streiului Inferior
• Şi la locul unde Câmpia Ţării Haţegului şi Valea Streiului este strânsă în defileul SubCetate – Bucium, defileu format de acest masiv triunghiular şi extremitatea vestică a Munţilor Sebeşului.

Suprafaţa întregului masiv triunghiular este de 370 hectare, sau 3.700.000 mp, deci ar putea primi cu uşurinţă o armată de circa 100.000 oameni atât cât probabil i-a mai rămas lui Decebal spre a-şi apăra capitala.

Acest masiv posedă doua izvoare: unul în valea mijlocie a Barandului şi al doilea care e mai puternic şi cu mai multe surse, în Valea Pleşiţei. Cred că săpând se poate da de apă şi în valea superioară a Barandului din înteriorul cetăţii. Aşa că din acest punct de vedere Cetatea Sarmizegetusei era asigurată în caz de asediu, ca să nu mai  vorbim de apele râurilor Strei şi Farcadin, care curg pe la poala sa.

Folosind acest masiv deluros armata Dacă nu mai era obligată să facă numai o apărare pasivă, adică să-i servească numai ca un loc de refugiu, ci armata dacă rezemată pe acest masiv putea să lupte şi în câmpie.

Suprafaţa cetăţii este de 20 hectare sau 20.000 mp, putând încăpea şi adăposti cel puţin 10.000 oameni cu cele necasare, socotind un om pe 20 mp.

Perimetrul cetăţii era de aproape 2000 m, deci necesitând pentru apărarea sa circa 8000 luptători, socotiţi a 4 apărători pe metru curent, inclusiv rezervele.

Neavând nici calitatea, nici permisiunea nici timpul şi nici mijloacele necesare spre a face săpături, rămâne ca acestea să fie făcute de cei în drept. Rezultatele cred că vor fi fructoase.

În caz că se va confirma aşezarea Sarmizegetusei în locul arătat, va căpăta o explicaţie mai aproape de adevăr ascunderea de către Decebal a averilor sale în albia râului Sargeţiu, care în cazul de faţă ar fi identificat prin Râurile Strei şi Farcadin care curg prin imediata apropiere a locului propus.

• fragmente din cartea „Sarmizegethusa” – Colonel Zagoriţ Constantin – ed 1937

Haţeg este adevărata Sarmizegetusa ?

Zagorit insusi isi intemeiaza teoria pe „consideratiuni militare, geografice, topografice si fortificatiuni gasite pe teren”. Cetatea din muntii Orastiei nu poate fi decat capitala religioasa, spirituala a dacilor, un loc in care traiau si se rugau marii preoti, in care acestia implineau ritualurile si sacrificiile.

O cetate mica, intr-un loc stramt, intre stanci, care nu putea fi o garnizoana ce trebuia sa gazduiasca trupele de daci, sa le asigure hrana, apa si aprovizionarea. In incinta cetatii nu se gasea nici un izvor, ci doar in afara ei, pe cand la Subcetate erau doua izvoare, cuprinse chiar intre zidurile sale.

Aceasta era mult mai mare, oferea vizibilitate pe toata zona dimprejur, fiind pe un deal (mamelon) din sesul Hategului (asa intelegem si scena de pe columna, care infatiseaza, la poalele cetatii, soldati culegand spice, lucru care n-ar fi posibil in cetatea din munti), pe cele trei drumuri importante ce se incrucisau, chiar la poala cetatii (dinspre nord, pe Mures, dinspre sud-vest, de la Orsova, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merisor, si dinspre nord-est si Gradiste, prin platoul Luncanilor, urmand plaiul Varful lui Patru, Sureanu, Dealul Negru). La Subcetate s-au descoperit si urmele unor ateliere de fierarie, unde erau facute armele soldatilor, iar una dintre cele cinci porti de intrare in cetate era mai larga, pe unde scoteau berbecele.

Exista, deci, o capitala a regelui si una a marelui preot. Vasile Parvan insusi identifica, mai tarziu, capitala lui Decebal, cu numele fondatorului ei, Sarmis, Sargetia, care este Streiul, apa care curge pe la poalele Subcetatii (istoricul antic Dio Cassius spunea: „Capitala dacilor se spala in raul Sargetia„).

Mai multe : http://www.formula-as.ro/2011/980/lumea-romaneasca-24/prof-gligor-hasa-deva-adevarata-sarmizegetusa-este-la-hateg-subcetate-14031

Tronul Străbunilor – Renaşterea

click : Tronul Străbunilor – Renaşterea

Concluzii

După ce am simţit şi văzut acolo noi lăsăm deschisă portiţa de a crede că acolo a fost de fapt Sarmizegetusa Regia – Capitala politico-administrativă a Daciei, iar la Grădiştea de Munte a fost Capitala Spirituală a Daciei – unde erau marii Preoţi.

Noi credem că Decebal privea dimineaţa Dacia de pe dealul de la SubCetate.

Tindem să credem aceste lucruri deoarece chiar în mijloc se află TRONUL STRĂBUNILOR (Click pentru articol).

În jurul Tronului se văd clar urmele unei construcţii foarte vechi, ca şi pe tot muntele.

Rădăcinile copacilor care nu pot intra în pământ de zidurile cetăţii ne întăresc încă odată credinţa.

Vederea de pe acest deal este incredibilă : se vede aproape toată Transilvania.

Se spune că de acolo din vârf se vede cetatea Devei şi Punctul de observaţie al Cetăţii Baniţa. Nu putem confirma deoarece nu am avut binoclu şi fiind şi uşor înnorat nu s-a văzut.

Îi dăm dreptate domnului colonel Zagoriţ Constantin, deoarece lucrarea sa se bazează pe considerente militare, geografice, topologice şi formaţiuni găsite în teren.

Aşa că în sufletul nostru putem afirma că Cetatea Regală a Haţegului nu este doar acel turn vechi ci chiar tot masivul deluros de la SubCetate şi este foarte posibil să fie Sarmizegetusa Regia – Capitala Daciei sub Decebal şi tot odată locul de unde Marele nostru Rege DECEBAL îşi privea ţara lui dragă Dacia, şi încă ne priveşte şi parcă ne spune:

„Haideţi flăcăii Taichii treziţi-vă din somn şi deveniţi ceea ce sunteţi meniţi să fiţi : DACII LIBERI !”

• În centrul cetăţii se află :Tronul Străbunilor 
• Acasă

.

Descoperiri şi Expoziţii care au cucerit lumea

Vechea civilizaţie europeană- descoperiri arheologice

„Când Geto-Dacii (Românii) au apărut în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, scoarța terestră nu se răcise încă…”

Din punct de vedere arheologic, există o adevărată abundență de descoperiri: Cucuteni (milen. VI), Gumelnița (a doua jumătate a milen. VI), Hamangia (milen. V), Boian (milen. VI), care sunt doar câteva dintre cele peste 20 de culturi neolitice din Romania.

Deşi vasele datează de peste 6000 ani, culorile s-au păstrat intacte. Directorul Muzeului Naţional de Istorie al României declara: „Acesta este marele mister al ceramicii de Cucuteni. Privind-o, ea emană o magie care îţi linişteşte ochiul. Este o ceramică deosebită ca şi structură morfologică, ca şi formă. Mai avem aici vase în formă de binoclu, dar şi trinoclu, dar acestea nu sunt vase utilitare, ci par a fi obiecte care puteau fi contemplate în locuinţe, obiecte ritualice”.

Realizată din lut, statueta reprezintă un bărbat așezat pe un taburet, ținându-și capul pe mâini, într-o atitudine meditativă. Lăsând la o parte calitățile strict artistice ale figurinei proporțiile exacte ale trupului nestilizat, dar redus la esențial, și acel remarcabil simț artistic prin care anonimul sculptor a izbutit să redea procesul de gândire recurgând la o simplă și firească poziție statică- este impresionant și inexplicabil pentru cei care nu cunosc adevărata istorie a neamului nostru, motivul care l-a determinat pe creator să apeleze la o asemenea reprezentare într-o perioadă în care se părea că arta nu explora încă stările sufletești.

În cuplul de la Hamangia, cei doi, bărbatul şi femeia, se sfătuiesc. Bărbatul este surprins într-o stare meditativă, contemplativă, atitudine pe care o adoptă în urma sfaturilor înţelepte pe care le primeşte de la consoarta sa; iar femeia are o atitudine fermă, spatele drept, dar în acelaşi timp plăcută şi relaxantă, conştientă fiind de valoarea ei. Din cei doi emană o anumită stare de prezenţă, care poate fi uşor asociată cu experienţa Trezirii. Acum când au aflat secretele fericirii în cuplu, întreaga lor viață devine un miracol.

O altă descoperire importantă are loc prin anii `60 la Tărtăria, în jud. Alba, unde se găsesc trei tablițe din lut noastre.

Brăţări metalice în spirală realizate acum 7000 de ani. Vase care poartă pe ele numai simboluri spirituale: spirale yang, piramide, cruci energetice, iar din Cultura Gumelnița rezultă că existau palate construite acum 6500 de ani!

Şi acestea sunt doar rămăşiţe ale unei vechi şi înfloritoare civilizaţii pe acest pământ. La Gumelnița, în România, au fost găsite mai multe figurine de lut vechi de peste 6000 de ani. Printre ele, unele reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și chiar adevărate fotolii cu brațe.

În România, neoliticul a produs una dintre cele mai remarcabile piese în domeniul sculpturii mici: cunoscutul „Gânditor” de la Cernavodă, aparținând ars, care prezintă o scriere înrudită cu scrierea pre-sumeriană. În urma analizării acestor tăblițe în diferite laboratoare din străinătate, se dă o datare destul de surprinzătoare, pentru că datarea respectivă le plasează cu aproximativ 1000 de ani înaintea tăblițelor din Sumer, deci cu 1000 de ani înaintea civilizației sumeriene. Se emite chiar şi o ipoteză (în glumă) cum că… ar fi trecut chipurile vreun sumerian pe aici și le-ar fi pierdut, dar ulterior se descoperă faptul că materialul din care sunt făcute este acelaşi cu cel al dealului de unde au fost descoperite și asta înlătură orice dubiu legat de altă proveniență decât cea autohtonă.

Arhaicele pictograme au primit statutul de protoscriere din partea unui savant de talia Marijei Gimbutas. Avem, așadar, de-a face, în cazul tăblițelor de la Tărtăria, cu cea mai veche scriere a lumii, cea mai veche scriere descoperită până în prezent, iar scrierea este cel mai evident semn al civilizației. Lucru care dovedește încă o dată existența civilizației în spațiul românesc înaintea oricărei civilizații cunoscute.

Deci, putem spune despre vechea civilizație europeană, folosindu-ne numai de atestările stiințifice, că precede cu mult civilizația antică greco-romană și mitul biblic al Facerii lumii, fiind definită de Marija Gimbutas, cunoscut antropolog, arheolog și paleolingvist american de origine lituaniană, ca o „entitate culturală cuprinsă între 7000 și 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indoeuropenizate patriarhale de luptători din epoca bronzului și fierului”.

Între timp, la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, s-a descoperit o nouă cultură care oferă dovezi despre istoria Europei cu încă două milenii în urmă, ajungându-se astfel până la anul 9000 î.Hr. și chiar mai departe. Aceasta înseamnă cu 11.000 – 12.000 de ani în urmă.

Raportarea culturilor neolitice din sud-estul Europei, scoase la lumina zilei mai ales după al doilea razboi mondial, la culturile neolitice din Orientul Apropiat (Anatolia, Levant, Mesopotamia) și la cele megalitice din vest atestă formarea Europei în arealul geografic ocupat astăzi de România.

Aici, axat pe Dunăre și Carpați, s-a dezvoltat de timpuriu (8000 – 3500 î.Hr.) un mare complex cultural și religios. Transmițătorii acestor culturi erau meșteri neîntrecuți, arta „cucuteniană” de prelucrare a lutului atingând perfecțiunea.

Înclinația lor spre meditație este superb ilustrată de statueta de lut numită „Gânditorul” de la Hamangia. Semnele de pe vasele ceramice și, mai ales, cele de pe plăcuțele de la Tărtăria, jud. Alba (5300 – 5200 î.Hr.) atestă existența unei scrieri sacre care, după opinia savantului amintit, „precede pe cea sumeriană și elimină ipoteza conform căreia civilizația războinică și violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob”. Generalizând informația arheologică și etnografică până la limita admisă ștințific, cei 11.000 de ani ai civilizației europene (mileniile 9 î.Hr.- 2 d. Hr.) se pot împărți în trei complexe culturale și religioase: primul este dominat de Zeița Mamă neolitică (8000 î.Hr. – 2500 î.Hr.), al doilea de Zeul Tată indo-european (2500 î.Hr. – anul 0), al treilea de Fiul Ceresc, Iisus (anul 0 – prezent). Ele definesc, laolaltă, 11.000 de ani ( 9000 î.Hr. – 2000 d. Hr.) de istorie europeană împărțită în două lumi incofundabile: una geomorfă (neolitică), care avea ca ideal de frumusețe Divinitatea cu înfățișarea de OU, și alta antropomorfă (indo-europeană și creștină), care adora Divinitatea cu înfățișarea de OM.

„Vasele din ceramică pictată, straniile figurine sculptate, preponderent feminine, cele mai vechi ornamente din aur și din cupru și, nu în ultimul rând, emblematicul «Gânditor» de la Hamangia, unul dintre cele mai celebre obiecte de artă din Europa preistorică, sunt dovada incontestabilă a faptului că, mult înainte de Egipt și Mesopotamia, spațiul danubiano – carpatic – pontic a fost unul dintre cele mai sofisticate leagăne de civilizație preistorică.“, a declarat Nicolae Dragomir Popovici, director al secției de Arheologie București.

Expoziţii care au cucerit lumea

„Gânditorul de la Hamangia” a trecut în premieră Oceanul.

În 2009, americanii descoperă preistoria României.

Expoziţia deschisă în anul 2009 la New York a fost intitulată „Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000 – 3500 î.Hr.”. Gânditorul şi alte obiecte de la Hamangia şi Cucuteni au trecut pentru prima dată Atlanticul şi au reuşit să stârnească cercetătorii şi publicul american, care au descoperit acum că valea inferioară a Dunării era vatra unor culturi impresionante, dezvoltate înaintea marilor civilizaţii din Egipt sau Mesopotamia.

 New York Times remarcă faptul că populaţia dunăreană era foarte avansată pentru acel timp, cu o agricultură dezvoltată, stăpânind tehnica prelucrării cuprului, cu aşezări cu până la 2000 de gospodării, case cu mai multe camere, construite pe două niveluri, o ceramică rafinată, obiecte de artă sofisticate şi ritualuri sociale elaborate.

Colecţia prezentată la Institutul pentru Studiul Lumii Antice de pe lângă Universitatea New York cuprinde peste 250 de obiecte din România, Republica Moldova şi Bulgaria. Cum scrierea nu se inventase încă, nimeni nu ştie care este numele populaţiei care a realizat aceste lucruri, iar mulţi cercetători se referă la ea şi la regiune folosind sintagma „Vechea Europă”.

Spre deosebire de lumea ştiinţifică europeană, care a acceptat mai greu importanţa ştiinţifică, dar şi istorică a tuturor acestor culturi străvechi, savanţii americani nu au niciun fel de problemă să recunoască poziţia unică în istoria civilizaţiei a acestora.

Noile cercetări, spun arheologii şi istoricii, au lărgit aria de înţelegere a acestor culturi mult timp ignorate. Pentru unii savanţi, populaţia din această regiune a lumii face parte, simplu, din Vechea Europă. Şi, până acum, am fost obişnuiţi să credem că oamenii preistorici erau doar nişte indivizi înapoiaţi, care trăiau de pe o zi pe alta. Descoperirile arheologice infirmă însă categoric această viziune simplistă.

Statueta „Gânditorul” de la Hamangia este înscrisă în lista UNESCO a celor mai importante zece artefacte ale culturii mondiale. Descoperită la Cernavodă în anul 1956, statueta aparţine Culturii Hamangia, prima civilizaţie cunoscută de la malul Mării Negre, datând din mileniul al VI-lea î.Hr. Gânditorul şi Femeia şezând sunt evaluate la aproximativ 5 milioane de dolari.

De asemenea, un al obiect inedit care a fost prezentat la expozițiile de peste hotare este un fluier, cel mai vechi instrument de suflat din lume, descoperit la Hârșova. A fost folosit în urmă cu șapte milenii, dar funcționează și astăzi.

„GÂNDITORUL” la Oxford!- mai 2010

Prima expoziţie arheologică organizată de România în Marea Britanie.

Muzeul Naţional de Istorie a României a realizat vernisarea expoziţiei internaţionale „The Lost World of Old Europe”, ce prezintă bunuri de patrimoniu arheologic din categoria „Tezaur” din colecţii muzeale româneşti. Acest important eveniment cultural a avut loc la Oxford (Marea Britanie), în data de 18.05.2010, în cadrul celui mai vechi muzeu britanic, „Ashmolean Museum of Art and Archaeology” al Universităţii Oxford, instituţie universitară şi de cultură cu reputaţie internaţională.

Expoziţia „The Lost World of Old Europe” este rezultatul unei fructuoase colaborări între „Institute for the Study of the Ancient World” (Institutul pentru studiul lumii vechi) al Universității New York şi Muzeul Naţional de Istorie a României, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, principalii organizatori ai acestui ambiţios proiect cultural româno-american, semnalat și de New York Times, „Civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor”. Expoziţia prezintă – în premieră în Marea Britanie – 175 de piese arheologice de valoare excepţională, datând din perioada neo-eneolitică, din colecţiile a 19 muzee româneşti.

Structurată pornind de la prezentarea câtorva teme cheie – figura umană în plastica neolitică, bunurile de prestigiu, case, gospodării şi comunităţi, artă ceremonială ceramică, simbolurile precursoare scrierii – expoziţia a oferit ocazia publicului şi specialiştilor internaţionali să descopere evoluţia şi principalele artefacte caracteristice ale celor mai importante culturi neo-eneolitice dezvoltate în zona danubiano-carpatică (Vinca, Vădastra, Hamangia, Boian-Gumelniţa, pre- Cucuteni – Cucuteni), rămase aproape necunoscute – până astăzi – majorităţii istoricilor şi arheologilor occidentali şi nu numai. Evoluţia civilizaţiei neolitice, în cazul fiecăreia dintre acestea, îndelungata evoluţie din punct de vedere cultural, dar şi unitatea formelor de manifestare spirituală, stau mărturie a intensităţii şi eficienţei sistemelor de comunicare şi a relaţiilor de schimb ale bunurilor de prestigiu existente în acea perioadă.

Niciuna dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezintă trasături groteşti sau furioase. Rarele statuete masculine au cele mai multe feţele acoperite de măşti, în timp ce statuetele feminine au picioare lungi si zvelte, sunt graţioase, fară măşti şi prezintă tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănţuiţi sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizaţii egalitariene şi pacifiste, conform opiniilor istoricilor.

În egală măsură, studierea acestui spaţiu se constituie într-o lecţie admirabilă de istorie privind sistemele de organizare spaţială şi socială, dar şi mecanismele de formare a elitelor și formele de manifestare ale acestora, în legătură cu exploatarea zăcămintelor de aur, cupru şi sare şi prelucrarea acestor importante materii prime, deosebit de valoroase în acele timpuri.

Bunurile de patrimoniu selectate să facă parte din expoziţie oferă publicului, dar nu numai lui, posibilitatea de a reflecta asupra uimitoarei „modernităţi” avant la lettre a civilizaţiilor preistorice ce au existat în zona danubiano-carpatică în urmă cu mai bine de şapte milenii. Dintre toate acestea, civilizaţia Cucuteni se distinge drept o expresie aparte a artei şi a spiritualităţii preistorice, acesteia adăugându-i-se desigur şi descoperirile aparţinând culturilor Boian, Gumelniţa, Hamangia, Vădastra sau Vinča, pentru a aminti numai câteva dintre numele de primă rezonanţă ale perioadei neoeneolitice din zona Dunării de Jos.

Peştera Coliboaia

Între timp, în România au fost atestate cele mai vechi picturi paleolitice din Europa Centrală, descoperite într-o peşteră din Bihor.

Peștera Coliboaia este străbătută de un râu subteran care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă, nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, cu toate că se află pe raza Parcului Natural Apuseni.

Au fost mai multe expediţii aici, însă cinci speologi au intrat în interior mai adânc decât alţii şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile. Picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, şi o gravură, reprezentând un tors de femeie. Pe sol se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi care se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii. Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în arta de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în artă de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, precum şi Michel Philippe, paleontolog specializat în ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală.

În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi gravurilor. Iată ce au spus ei: „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, gravettian sau aurignacian (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă artă parietală aşa de veche.”

Alte descoperiri

Încă din paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.e.n.), peșterile Cheia (La Izvoare) și Târgușor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite. Există și o dovadă certă care vine în sprijinul teoriei că oamenii primordiali au fost pe plaiuri mioritice.

Este vorba despre o falangă de picior a unui om de tip Neanderthal, descoperit la Ohaba-Ponor (Retezat), cu vechime datată aproximativ 50.000 de ani.

sursa: http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/pagina/comanda-cartile.html

 

Strămoşii noştri geto – dacii şi strânsa lor legătură cu aurul

“Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.”  Nicolae Iorga.

Istoria aurului este strâns legată de dezvoltarea societăţii omeneşti. De multe ori, obiectele din aur, cu mii de ani vechime, au fost dovezi ale istoriei, ajutându-ne să ne descoperim trecutul. Se știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”. Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în “Getica”.

Strămoşii noştri, dacii, care, după cum am arătat, făceau parte din marele neam al tracilor, se ocupau, pe lângă agricultură, apicultură, păstorit şi olărit, şi cu extrăgerea aurului şi a argintului, pe care le prelucrau sub formă de bijuterii, obiecte de cult, etc. Cei mai vechi aurari de pe teritoriul țării noastre au cules aurul din apele curgătoare, din nisipul de pe malurile lor și, când au văzut fărâme sclipitoare în crăpăturile stâncilor, s-au apucat să sfărâme rocile dure ca să scoată din ele metalul strălucitor.

Apoi, impresionați de frumusețea aurului, au început să-și făurească din el podoabe, convinși fiind că, cu ajutorul acestui metal ei atrag spiritele bune de partea lor și le alungă pe cele rele.

În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.

În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau a cuprului.

Civilizaţia dacilor era foarte dezvoltată în acele vremuri; ei băteau chiar şi monede din aur. Erau oameni harnici şi viteji, iubeau viaţa şi le plăcea să se petreacă.

Tezaurul lui Decebal

Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor prizonieri, şi  ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ 150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător. Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal. Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între timp.

Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul Daciei. Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci, şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei. Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia.

Pe teritoriul actual al României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.Hr. Erau în general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur. La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani).Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în lumea antică.

Puţini români cunosc  faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să facă artă din prelucrarea aurului.

Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.

Printre cele mai importante obiecte descoperite la noi, care stau mărturie evoluţiei civilizaţiei dacice dinainte de cucerirea romanilor este alături de Tezaurul de la Perşinari, brăţările Dacice, Tezaurul de la Pietroasa, Coiful de aur de la Poiana Coţofenesti, Rhytonul  de la Poroina, din Mehedinţi.

Tezaurul de la Moigrad

Tezaurul descoperit la Moigrad, în judeţul Sălaj atestă afirmaţiile de mai sus.

Ca mai toate tezaurele descoperite la noi, şi acesta s-a găsit din întâmplare, înainte de anul 1912. Mă întreb, oare dacă chiar s-ar pune puţin accentul pe descoperiri arheologice, efectuându-se săpături în zonele unde au fost descoperiri, ce s-ar putea găsi?

Tezaurul de la Moigrad este compus dintr-un idol – care este cel mai mare obiect neolitic descoperit până acum – şi încă trei idoli cu braţele în cruce. Doi dintre idoli reprezintă două femei şi celălalt o figurină masculină. Obiectul care reprezintă bărbatul este cea mai veche imagine stilizată din aur din câte se cunosc în lume.

Idolul mare, care cântăreşte peste 800 de grame reprezintă imaginea stilizată a zeiţei Pământului şi a fertilităţii.

Idolii feminini, având 20,2 g respectiv 17,4 g, au braţele şi picioarele terminate în câte două antene spiralice afrontate.

Idolul bărbat are 18,525 g este realizat printr-o şlefuire mai fină a feţei şi s-a păstrat mai bine, fiind mult mai îngrijit.

Brăţările dacice

De-a lungul timpului, au fost descoperite foarte multe bijuterii care aparţineau dacilor.

Cea mai importantă descoperire a fost la Sarmizegetusa Regia,  cea mai mare fortificaţie daco-getă de pe teritoriul României. Aici au fost găsite numeroase bijuterii, monede, obiecte de aur si argint care fac parte din Tezaurul dacic.

Vestigiul este situat în satul Grădiştea Muncelului, judetul Hunedoara, şi a fost capitala fostei Dacii, înainte de colonizarea romană. Aici au fost găsite şi vestitele brăţări dacice.

Au fost descoperite în mai multe locuri din zona Sarmizegetusa Regia din Munţii Orăştiei, în perioada 2000-2002, brăţări cu greutăţi cuprinse între 682,30 şi 1.196,03 grame şi lungimi variate. Astfel, cea mai scurtă brăţară are o lungime de 177,2 centimetri, iar cea mai lungă este de aproape trei metri (288 de centimetri).

Dintre ele, au fost recuperate până în prezent 13 şi se crede că numărul lor se ridică la 24. Brăţările sunt din epoca geto-dacică şi au o vechime de aproape 2000 de ani.

Arheologii sătmăreni şi ucraineni care fac săpături la şantierul arheologic de la Malaia Kopania, din Ucraina, la 20 de kilometri de România, au descoperit, pe locul unui cimitir dacic, obiecte din aur. Despre această descoperire se spune că ar fi cea mai mare descoperire de bijuterii dacice, după vestitele brăţări din aur.

Coiful de la Poiana Coţofeneşti

Acest coif princiar e un obiect din aur care, printre multe alte astfel de piese valoroase aflate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, se evidenţiază prin măreţie şi strălucire.

Motive decorative din tradiţia traco-getă şi carpato-dunăreană sunt întâlnite şi pe coiful de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judetul Prahova, datând din secolul IV î. Hr.

Descoperirea acestui obiect de preţ a avut loc în anul 1926, când un elev al şcolii satului, fiind la arat, l-a scos, din îtâmplare, cu cuţitul plugului. Coiful a fost lucrat din foaie de aur destul de groasă, bătut pe un calapod de lemn. Îi lipseşte doar vârful calotei, în rest e păstrat în stare foarte bună, fiind înalt de 25 cm şi având 770 gr.

Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichităţi din Bucureşti, stând aici până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase exponate.

Soarele, motiv des întâlnit pe multe dintre bijuteriile strămoşilor noştri, este în prim plan pe acest coif, alături de scene de sacrificare a animalelor şi animale fantastice. La nivelul frunţii sunt doi ochi care parcă te încremenesc şi te hipnotizează, cu nişte sprâncene groase, trăsătură caracteristică geto – dacilor.

Tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, de peste două kilograme

Geto-dacii erau oameni liberi. Pe aceste pământuri nu se ştia ce este sclavia. Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostes.

Se spune că dacii erau organizaţi în triburi. Ştefan Burda însă, cel care a scris o carte despre tezaurele strămoşilor noştri, descoperite de-a lungul vremii, după ce a studiat şi a admirat operele de artă ale dacilor, e de părere că “această creaţie nu mai putea aparţine unei lumi organizate în uniuni tribale, mai mici sau mai mari. Suntem într-o societate guvernată de un rege, cu ajutorul unei mari şi numeroase nobilimi stăpânitoare de averi şi, în primul rând, alcătuind suita militară a regelui.

Mai mult chiar, putem vorbi de o regalitate atât de autoritară, încât era capabilă să instaureze un adevărat şi efectiv monopol al aurului.” Traco-geto-dacii au fost primii din lume care au făcut artă din prelucrarea aurului, începând cu mileniul V î. Hr. Iar arta prelucrării aurului a devenit atât de înfloritoare încât, chiar în secolul V î.Hr., ajunge la perfecţiune, la desăvârşire. Obiecte de o frumuseţe deosebită au fost descoperite pe meleagurile noastre, piese care şi acum, după mai bine de 2.500 de ani, ne uimesc prin complexitatea lor.

Dovada acestui fapt este tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, descoperit, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Sunt atâtea cetăţi dacice la noi în ţară, dar, din păcate, nu numai că nu se recondiţionează şi nu se mai fac săpături, dar au fost lăsate în paragină.

În judeţul Iaşi, la Cucuteni – Băiceni, în anul 1959, mai mulţi ţărani au găsit, într-o lutărie, peste 70 de piese, unele întregi, altele fragmentate, care cântăresc, în total, 2063 grame de aur, adică peste două kilograme. Specialiştii spun că tezaurul datează din secolul V î. Hr.

Se remarcă, între aceste obiecte, un coif (păstrat parţial), de tip getic, lucrat din tablă de aur modelată prin ciocănire, şi ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Bogate motive spiralice, cu linii incizate se află pe acest coif de armură, iar pe obrăzarul stâng se află un personaj stând pe tron, cu un rython în mâna stângă şi o cupă în mâna dreaptă. Pe celălalt obrăzar se află motive zoomorfe, animale fantastice înaripate, simboluri solare, foarte des întâlnite în arta geto-dacă, şi motive geometrice.

Înălţimea coifului este de 34,50 cm, are un diametru maxim de 25 cm, diametru la bază de 21 cm şi cântăreşte greutate aproximativ 500 g.

Acesta este unul dintre cele mai valoroase tezaure geto – dace descoperite la noi în ţară, cuprinzând 70 de piese de o frumuseţe rară. Unele s-au păstrat destul de bine, pe când altele erau deteriorate sau fragmentate atunci când au fost descoperite.  Pe lângă celebrul coif, mai ies în evidenţă mai multe aplici, unele animaliere, de harnaşament (folosite la înhămarea calului), dreptunghiulare, triunghiulare, circulare sau în formă de vioară, o brăţară deosebită de paradă şi doi nasturi sferici sau sferoidali, din foiţă de aur, ornamentaţi pe faţă cu motive florale filigranate (cu aspect de dantelă).

Aplicile animaliere sunt lucrate din plăci de aur pătrate, traforate, cu ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Capetele sunt dispuse în svastică, simbolul soarelui la traci şi geto – daci, în jurul unui umbo (garnitură metalică centrală), adică un cerculeţ în relief. În tezaur sunt patru astfel de aplici, aproape identice, cântărind 100 de grame fiecare, şi având lăţimea de 9,40 cm.

Brăţara de aur de paradă este o piesă desăvârşită, având forma de spirală cilindrică, făcută dintr-un tub îngroşat spre capete şi care se termină cu două capete de bovideu (taur, bour, zimbru sau bou) modelate prin percutare interioară, în relief, şi ornamentate cu rozete florale, filigran, incizii şi linii reliefate. Capetele îngroşate ale brăţării sunt ornamentate, de asemenea, cu cu linii în zigzag incizate, virgule şi registre de spirale. Brăţara cântăreşte aproximativ 800 de grame, iar lungimea tubului brăţării este de 84,5 cm. Mai există în tezaur încă o brăţară, însă tubul ei spiralic e aproape distrus. Dacă s-ar fi păstrat, ar fi fost chiar mai mare decât cealaltă.

Mai iese în evidenţă o aplică (fruntară) în formă de vioară, făcută dintr-o placă groasă de aur, pe care este sudat un cap de cal, realizat prin turnare. Două animale fantastice sunt reprezentate pe un disc al acesteia, iar pe celălalt, motivul “coadă de păun”.

Aplica dreptunghiulară, pe care sunt reprezentate două animale fantastice care se luptă, impresionează prin îmbinarea tehnicii “au repousseé” cu cancelura şi incizia fină. Are lungimea de 13, 60 cm, şi înălţimea de 10 cm.

Obiectele pot fi  admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure. Alături de coiful princiar de la Poiana – Coţofeneşti (descoperit, tot întâmplător, de un elev), cel de la Cucuteni – Băiceni se află printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto – dace, din aur.

Tezaurul de la Hinova

Se ştie că aurul este o dovadă incontestabilă a trecutului oricărui popor. Şi în cazul nostru, al românilor, aurul poate rescrie istorii. El stă mărturie, vorbindu-ne despre strămoşii noştri, dacii, un popor demn, curajos, vesel şi bogat, la fel ca cel care mişună acum pe aceleaşi pământuri, dar căruia i s-a şters aparent aceste calităţi, prin umilire.

În anul 1980, în localitatea Hinova s-au făcut săpături, descoperindu-se un nepreţuit tezaur arheologic, dar şi istoric, dovadă vie a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii. Tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi a fost recuperat în totalitate, cântărind cinci kilograme şi fiind cel mai mare tezaur preistoric descoperit de la noi din ţară, dar şi de peste hotare. Este format din 9.639 de piese şi conţine:

• o diademă de aur
• 14 brățări diferite ca model și greutate
• 92 pandantive
• 762 mărgele
• 8.765 paiete
• 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur.

Una din brăţările bărbăteşti, confecţionate dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori, cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară pentru bărbaţi e lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur răsucită, cântărind 580 g şi fiind împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar ghemele de sârmă şi barele de aur care reprezentau materia primă pentru meşteşugari.

Se observă că obiectele sunt o adevărată artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, realizând, prin minuţiozitate, obiecte care impresionează pe oricine prin frumuseţea lor deosebită.

Tezaurul de la Stânceşti – obiecte neobişnuite

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Este, însă, o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Rhytonul de la Poroina

Rhytonul de la Poroina, din judeţul Mehedinţi are o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î. Hr.

Denumirea de “rhyton” provine de la termenul antic grecesc rhein – a curge. Este un vas folosit în ritualuri, la început fiind un corn, iar mai târziu având formă zoomorfă (de animal). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg prin care se turna lichidul şi unul îngust, prin care se bea şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare. Cel mai adesea, din rython se bea vin.

Rythonul de la Poroina este din argint, cu unele părţi aurite având 9 centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de  aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, găvanele ochilorfiind goale (toate acestea existau iniţial).

Pe rhyton sînt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton, cu braţele şi cu picioarele goale. Două sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton.

În realizarea decoraţiei rhytonului se întîlnesc elemente tipice traco-getice.

Astăzi, Rhytonul de la Poroinaeste expus în sala Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti.

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. Atunci a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numită arta traco – dacă.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive.

Alte comori dacice – Tamasidava şi Zargedava din judeţul Bacău

Dacă veți merge vreodată în județul Bacău, să știți că acolo se află cele mai importante situri arheologice din Moldova: Tamasidava și Zagerdava, unde strămoșii noștri geto-dacii au trăit cândva. Fac parte din comorile cele mai de preț pentru noi, românii.

În județul Bacău, în preajma râului Siret, s-au descoperit la Tamasidava, localitate dacică, pe teritoriul satului Răcătău, două tezaure formate din monede din aur masiv.

Tamasidava și Zargedava au fost semnalate de către alexandrinul Ptolemeu în lucrarea Geographia, ca fiind localități dacice, alături de Piroboridava. Însă nu demult, după mulți ani de săpături și explorări, o echipă de arheologi formată din Vasile Ursachi, Viorel Căpitanu și Constantin Buzdugan, a reușit să le determine coordonatele reale.

Zargedava sau Zargidava, localitate veche de mai bine de 6000 de ani, descoperită arheologic de prof. dr. Vasile Ursachi în 1962, a fost reședința căpeteniei gete, Dicomes, situându-se  la hotarul localității Brad, comuna Negri. Dicomes a domnit după Burebista, în a doua jumătate a secolului I î. Hr., stăpânind  câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei și o parte a Moldovei.

Aici, la Zargedava, au fost descoperite aproximativ 200.000 de obiecte (unelte, vase și alte piese ceramice, podoabe, arme obiecte de uz casnic și multe altele). Acropola, care până acum este considerată a fi primul oraș dacic, era dotată  cu piață centrală, un sanctuar, un palat al căpeteniei militare și o construcție deosebită privind fortificația.

Râul Siret era o adevărată cale de negoț și arteră de circulație. Se efectuau schimburi de bunuri nu numai între membrii formațiilor tribale, ci și între geto-daci și Imperiul roman. Astfel se explică prezența monedelor republicane  de aur bătute la Roma, descoperite la Tamasidava.

Koson sau coson – moneda dacilor

Bogăția în aur a Daciei a fost celebră în antichitate. Ioannes Lydus (istoric din secolul al IV – lea) – dupa Criton – afirma că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de război, 1. 650. 000 kg de aur. Probabil cifra este exagerată, însă chiar reducând această valoare de zece ori, volumul de aur rămâne impresionant. Se spune că, cu ajutorul aurului din Dacia, romanii ar fi trăit 100 de ani.

Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald, precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.

Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri. Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați, mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare legenda în limba greacă: KOΣΩN.

Monedele, spun specialiștii că au fost bătute în Dacia, chiar de regele dac Cotiso, al cărui nume a apărut pe monede. Suetonius  a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. Acesta vorbea despre regele get Coson, nu despre Cotiso.

Astfel de monede au fost găsite, începând cu secolul al XV – lea, la  Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Guşteriţa – Haţeg, Orăştie, Vîrtoape, toate acestea în judeţul Hunedoara, Axente Sever şi Nochrich în judeţul Sibiu, Craiova, Brezoi pe Valea Oltului, Cozma în judeţul Mureş, Timişoara şi Vizejdia în judeţul Timiş, precum şi la Vîrşeţ în Banatul sîrbesc.

Peştera Polovragi sau Peştera lui Zamolxis şi blestemul aurului

Peștera Polovragi sau peștera lui Zamolxe este situată în Oltenia, în județul Gorj, în Munții Parâng și Căpățânii, comuna Polovragi. Denumirea vine de la termenul “polis” care înseamnă cetate în greacă și “vragi”, adică cetatea vracilor, a vrăjitorilor.

În această peșteră se spune că s-au perindat strămoșii noștri, dacii, iar Zamolxis, unicul zeu al dacilor care a locuit aici,  ar fi folosit peștera pentru a putea ajunge la cetatea dacică Sarmizegetusa, prin niște tuneluri secrete, subterane. Speologii confirmă faptul că în urmă cu 2000 de ani, dacii au trecut prin aceste locuri.

Pustnicii daci, care trăiau aici, foloseau o plantă miraculoasă, denumită “polovraga” sau “polvraga”, găsită în această zonă, cu ajutorul căreia vindecau orice boli. De la această plantă se trage și denumirea acestor locuri de legendă. Aici, la peștera Polovraga, se spune că dacii au ascuns comori de aur neprețuite, pe care încă nu le-a descoperit nimeni.  Faptul că nu au fost găsite nu e întâmplător pentru că, spune legenda, Zamolxis ar fi rostit un blestem, denumit “blestemul aurului”, pentru toți lacomii care vor să-i fure comoara. Acest blestem spune că vor rămâne pe veci în întunericul peșterii cei ce vin cu gând rău și cei care vor să caute comoara. Și într-adevăr, au fost căutători de comori care au avut parte de morți neașteptate. Dar asta nu i-a oprit pe oamenii care vin zilnic aici în speranța de a găsi comoara ascunsă.

O altă legendă spune că în această peșteră există un portal care se deschide o singură dată pe an, și că portalul duce spre alta lumi, în noaptea de Înviere. Cei ce trec prin portal pot rămâne pe lumea cealaltă, pe vecie. Locul unde se află portalul este o prăpastie adâncă, peste care nu poți trece în mod normal, însă în noaptea de Paște, peste prăpastie se lasă un nor de ceață și fum și se formează o punte care duce în altă dimensiune.

Pe stalactitele din peșteră (stalactită – coloană calcaroasă de formă conică, fixată de tavanul peșterilor și al galeriilor subterane și formată prin scurgerea de apă cu conținut bogat de carbonat de calciu) se preling picături despre care legendele spun că sunt lacrimile lui Zamolxis, care și acum plânge pentru poporul dac, asupra căruia s-au abătut atâtea necazuri de la cuceririle romanilor încoace.

Peștera este caldă, având temperatura de 9°C și umedă (90% umiditate medie). Apa care curge prin peșteră își schimbă culoarea dinspre izvor spre vărsare, în funcție de impuritățile pe care le întâlnește în cale, diferite porțiuni căpătând anumite denumiri, în funcție de culoare: “Bolta însângerată”, “Camera Albă”, “Sala Divină”.

Poate fi văzut aici și cuptorul dacic, unde vracii și călugării preparau planta pentru leacuri, dar au fost descoperite și urme care dovedesc faptul că a fost prelucrat aur.

Se poate observa destul de clar și desenul înspăimântător fpcut de un călugăr cale a locuit aici – călugărul Pahomie, care a desenat “moartea cu coasa”, în urmă cu câteva sute de ani.

 Galeria se poate vizite pe o distanță de aproape 900 m (din 10,3 km cât are peștera), poarta turistică fiind avalul (aval – în josul apei; în direcția cursului; spre vărsare). În timpul acestei vizite, turiștii se încarcă cu energie datorită oxigenului eliminat de ape, iar în preajma “Scaunului lui Zamolxe”, lucruri stranii se petrec, deoarece turiștii simt furnicături pe mâini, iar detectoarele de bio-curenți simt prezența unei ființe vii, chiar dacă nu e nimic vizibil. Unii susțin că Zamolxe ar mai trăi încă în acele locuri.

• Mai multe despre Peştera Polovragi – click

Bibliografie:

1. Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.
2. Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, editura Dacica, 2009.
3. Nicolae Minulescu, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.
4. Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
5. Nicolaescu, Corina, Arta metalelor prețioase în România, Editura Meridiane, București, 1973
6. Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
7. Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur,București, editura Tehnică, 1985.

sursa: https://www.amanet.ro/blog/stramosii-nostri-geto-dacii-si-stransa-lor-legatura-cu-aurul/

Tezaurul de la Pietroasa

Tezaurul de la Pietroasa, cunoscut și sub numele popular de „Cloșca cu puii de aur” a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de doi țărani (Ion Lemnaru si Stan Avram) în timp ce luau piatră de pe dealul Istrița (750 m). Din tezaurul compus inițial se pare din 22 de piese, s-au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kg.

Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur:

• un platou mare, de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm. A fost rupt în patru bucăți, la puțin timp după descoperire;
• o cană (oenochoe), cu înălțimea de 37 cm; a fost reconstituită, fiind deteriorată după descoperire.
• o pateră (platou mai mic) cu decor în relief și o statuetă în centru; are un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă un personaj feminin cu un pahar în mâini, așezat pe un tron împodobit cu un vrej de viță de vie.
• un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice. A fost piesa cea mai studiată din întregul tezaur;
• un colan simplu;

iar șapte sunt împodobite și cu pietre prețioase:

• un colan cu balama;
• patru fibule, un fel de broșe folosite la prinderea veșmintelor. Se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichității târzii;
• două vase poligonale, unul octogonal și altul dodecagonal. Se disting prin forma aparte a torților, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din față pe o placă decorată și cu cele din spate și coada pe fundul vasului. Au fost, deasemenea, distruse și restaurate de mai multe ori.

Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripție, o cană asemănătoare cu cea păstrată (oenochoe), o pateră simplă, nedecorată, o fibulă mică, și două perechi de brățări încrustate cu pietre.

Mircea Eliade spunea: ,,Înțelegerea mitului va fi socotită într-o zi printre cele mai utile descoperiri ale secolului al XX-lea.”

Kogayonul înțelepților, Muntele cel de 3 ori Sfânt, este răsadnița umanității și acum se poate înțelege adevăratul sens al „Cloștii cu Puii de Aur”, căci Kogayonul Sfânt este Mama sau Inima purei spiritualități din care au pornit apoi toate celelalte centre spirituale.

Acesta aste Geniul bun al „Cloștii cu puii de aur”. Iar prin puterea de regenerare spirituală a neamului românesc, de reîntoarcere la Centru, „Cloșca cu puii de aur” poate fi identificată cu miraculoasa „Pasăre Phoenix”.

Această pasăre este numai una singură în toată lumea „unica semper avis”. Ea este consacrată soarelui – „solis avis” şi trăieşte, conform legendei, aproximativ 500 de ani, după care se reîntorce pentru a renaşte în Soarele Inimii noastre, în Muntele Sfânt, locul unde se învârte „Polul Cerului” – „Geticus Polus” sau vechea axă a hiperboreilor – „Axis Hiperboreus”.

Iată cum legendele nemuritoare ale egiptenilor, grecilor și ale celorlalte popoare ne reamintesc, într-un mod criptic, despre revenirea și manifestarea, după o anumită perioadă de timp, a Polului Spiritual al Planetei din locul de unde a plecat, adică în zona țării noastre, România.

Revenind la Păsărea Phoenix, simbolismul ei este legat de marile adevăruri ezoterice.

În limba greacă, numele său înseamnă „purpură” deoarece Pasărea Phoenix a fost asociată cu focul, cu soarele. Prin puterea ei de regenerare și a eternei renașteri din propia cenușă, ea este asociată cu nemurirea spiritului, cu reîncarnarea și triumful binelui asupra răului.

În alchimie, Pasărea Phoenix este Pasărea Sublimării, simbol al transmutației alchimice, al renașterii magice și al alchimiei interioare în cadrul unor inițieri spirituale speciale.

Este de asemenea un simbol al dragostei nemuritoare.

Pasărea Phoenix a fost adoptată și în creștinism, ea devenind simbolul reînvierii, al sufletului care se înalță la cer, dar și un simbol al speranței, al purității, al credinței, eternității, nemuririi, și luminii.

O regăsim și în tradițiile nostre populare. Astfel, Pasărea Phoenix este uimitor de asemănătoare cu Pasărea Măiastră care apare ca simbol al înțelepciunii divine în basmele românești și căreia Brâncuși i-a înțeles tainicul mesaj.

Pasărea Phoenix este „Pasărea Măiastră a Lumii Crăiasă“ care încântă şi înalţă sufletele, integrându-le în Marele Suflet al Neamului Românesc.

Brancuşi spune în aforismele sale: „Măiastrelor le trebuia un spaţiu ideal, simbolizând mişcarea şi totodată liniştea, Unul şi Multiplul, o formă veche de când pământul, reînnoindu-se veşnic“.

Pasărea Măiastră sau Pasărea Phoenix nu poate să își aibă sălașul decât în Arborele Vieții – Arborele Înțelepciunii, același cu Muntele Sacru Kogayon. Ori, nu renaște Pasărea Măiastră din propia cenușă? Tot în acest mod se manifestă și Sufletul acestui neam românesc.

sursa: http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/pagina/comanda-cartile.html

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

 

Cum trăiau Dacii

Înainte de formarea limbii române, înainte de formarea poporului român, înainte de „romanizare” au fost geto-dacii. Ei au stat la baza tuturor proceselor care formează prezentul. Doar dacă ne dăm seama de caracteristicile acestui element dac, vom putea să ne lămurim asupra amestecului rezultat și vom reuși să explicăm unele trăsături ale poporului român.

Ocupația de bază a dacilor era agricultura. În expediția lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, soldații săi au trebuit să treacă prin întinse lanuri de grâu, iar oamenii săi au fost nevoiți să culce spicele cu lancea. Lexicograful bizantin al lui Suidas citează pe Criton care ne spune că Decebal în timpul războaielor cu Traian i-a însărcinat pe unii nobili cu apărarea cetăților iar pe ceilalți să aibă grijă de bunul mers al agriculturii. Lucrarea pământului era vitală pentru existența statului dac. Viticultura juca un rol major. Pe vremea lui Burebista, la îndemnul acestuia, dacii ar fi distrus toate podgoriile pentru a fi eradicat excesul de alcool. Știrea ar trebui interpretată în sensul că dacii, ascultând de liderul lor înțelept, au distrus doar viile care produceau peste nevoia generală. Ca și rudele de la sud, tracii, vechii daci beau vinul curat, neamestecat cu apă. Tăria alcoolică nu era așa de mare spre deosebire de vinul din peninsula grecească, licoare care întotdeauna trebuia amestecată. Vitele erau numeroase, dacii făcând deseori comerț cu ele. Rasa cailor getici era celebră. Regele scit Atheas care domnea peste estul Câmpiei Muntene, Bugeac și Dobrogea, a murit în timpul luptelor cu Filip al II-lea. Învingătorul a luat 20.000 de iepe pentru îmbunătățirea rasei. Scriitorii antici amintesc și de oile dacilor, de la care dacii obțineau lână pentru îmbărăcăminte și lapte.

Herodot spune că nu puteai să treci la nord de Dunăre deoarece te împiedica mulțimea roiurilor de albine. Trecând peste evidenta exagerare trebuie să constatăm mulțimea prisăcilor din Dacia. În lunca Dunării, în Baltă, în Deltă, pe lângă marile cursuri de apă, dacii erau pescari. Trecerea armatei lui Alexandru cel Mare pe malul stâng al Dunării s-a făcut în bărci ale localnicilor, făcute din trunchiuri scobite, cu care ei mergeau la pescuit. Se exploata sarea, iar în Apuseni aurul. Se lucra bronzul, fierul, argintul. Porduceau singuri coasele și secerile din bronz, topoarele, fiarele de plug, cleștele de fier, săbiile de fier, obiecte cult și moblilier, podoabe de tot felul, mai ales din argint (în special vase). La sfârșitul secolului IV î. Hr. au bătut monede ce le imitau pe cele grecești și macedonene, iar mai târziu pe cele romane. Din lemn făceau obiecte casnice și unelte agricole. Din lut făureau vase, unele împodobite cu figuri umane. Izvoarele ne spun că exportau materii prime: grâne, pește, ceară, miere. Se vor fi adăugat piei și blănuri și foarte probabil sare, lemne toate nu numai cu destinația Greciei sau Câmpiei Panonice ci chiar Egiptul. Importau de la greci vin și untedelemn. În munții Făgărașului s-au descoperit amfore mari din Thassos, Rhodos și Chios. Pentru uzul nobililor se aduceau țesături fine, stofe scumpe. După căderea Sarmisegetuzei s-au găsit într-o peșteră, ascunse, hainele și stofele scumpe ale lui Decebal.

Dacii erau împărțiți în triburi având fiecare un nume și locuind un anumit tertoriu. Pe baza cercetării scrierilor lui Ptolemeu s-a stabilit că existau cel puțin 12 astfel de triburi. Din mărturia lui Ptolemeu, dar și a altor izvoare putem constata că dacii erau un popor numeros fapt ce explică expansiunea din timpul lui Burebista și continuitatea lor după Decebal. Ei trăiau în special în mediul rural, dar aveau și o serie de centre urbane. Ptolemeu al lui Lagos, însoțitorul lui Alexandru cel Mare, ne spune că orașele erau întărite. Trecând malul stâng al Dunării, regele Macedoniei a cuprins un oraș get care însă era ”rău întărit”. Asta înseamnă că la câmpie nu existau fortificații de piatră, apărarea realizându-se cu șanțuri și valuri de pământ întărite cu palisade. La munte unde materialul se găsea mai ușor, zidurile erau din piatră. Populația orașelor era destul de numeroasă. Atunci când Alexandru cel Mare cuprinde orașul de pe stânga Dunării, cei 4000 de călăreți daci se retrag, luând cu ei femei și copii de unde rezultă un număr ce trecea ușor de 10.000.

Cea mai mare parte a dacilor trăia însă la sate, pe cursurile de apă și în locuri mai adăpostite. Casele se făceau la câmpie din nuiele împleteite pe pari și muruite cu pământ. Aveau formă de bordei, adică jumătate îngropate în pământ. La munte sau deal era utilizat mai mult lemnul, folosindu-se bârne încheiate. Acoperișul era tot din lemn, așa cum ne arată și Columna. Aveau formă pătrată, cu două camere și erau înconjurate de un gard de scânduri, ascuțite la vârf. Unele din aceste case sunt reprezentate stând pe stâlpi înlați, ceea ce le dă un spect lacustru. În realitate e vorba de stâlpii de piatră care și azi în regiunea de munte sau deal se pun la colțurile casei, construindu-se apoi pe ei scheltul de lemn al clădirii. Și gardul cu vârful ascuțit este prezent în zilele noastre.

Aceste locuințe găzduiau o societate ce se împărțea în două mari clase. Primii erau tarabostes, nobilii care purtau celebra căculiță din lână sau pâslă, din această cauză romanii numindu-i pileati. Oamenii de rând nu purtau această căciulă, din această pricină erau numiți de aceeași romani comati. În fruntea statului era regele care guverna ajutat de un sfat nobiliar. În împrejurări deosebite îl solicita și pe marele preot. Succesiunea la tron se făcea fie ereditar, fie electiv. Inscripția lui Acronion din Dionysopolis afimă că înainte de Burebista, rege fusese tatăl său, așadar avem o succesiune ereditară. Pe de altă parte, Cassius Dio ne povestește că regele Duras, văzând greutățile și primejdiile ce amenințau statul dac, a dat domnia de bunăvoie lui Decebal. Un ultim izvor istoric care ne provine de la Dio Chrysostom arată principul electiv în sensul că dacii își aleg dintre tarabostes, atât regele cât și marele preot. Nu a existat se pare principiul primogeniturii.

sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-traiau-dacii/

Cum arătau şi se îmbrăcau strămoşii noştri

Dacii erau înalţi şi robuşti, purtau plete lungi şi bărbi, iar iarna îşi acopereau trupul cu piei. Femelie dace erau frumoase, în simplitatea lor, cu chipuri expresive. Purtau aplice şi bijuterii din aur şi bronz. Astfel au fost înfăţişaţi strămoşii daci în mărturiile istorice şi ilustraţiile monumentale, păstrate până în prezent.

Puţini dintre călătorii străini care au ajuns în trecut în provinciile istorice ale României au avut dubii că oamenii locului, întâlniţi în peregrinările lor prin satele româneşti, ar fi fost alţii decât descendenţii poporului lui Decebal, înfăţişat în scenele de pe Columna împăratului Traian.

 Istoricul Vasile Pârvan a realizat una dintre cele mai elaborate descrieri ale înfăţişării şi portului dacilor, în lucrarea „Getica – Ο protoistorie a Daciei”, publicată în 1926. Descrieri asemănătoare au fost publicate şi de istoricul Hadrian Daicoviciu în volumul „Dacii”, apărut pentru prima dată în 1965, la Editura Ştiinţifică.

Înalţi, cu ochii albaştri

La descrierile portului dacilor, publicate de istorici, au contribuit ilustraţiile de pe Columna lui Traian şi de pe monumentul triumfal de la Adamclissi, precum şi statuetele unor daci, provenite din arta romană şi descrierile lor din vechime.

“Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele”, îi descria Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii.

Dacii aveau grijă de aspectul lor, susţinea academicianul Vasile Pârvan. „Atât părul, cât şi barba erau bogate, dar erau potrivite cu foarfecele. Părul era tăiat pe frunte şi pe tâmple, iar la spate era potrivit în coamă, aşă încât am putea asemăna portul lor cu acela al ţăranilor noştri de la munte, care-şi retează la fel părul, lăsând să le cadă pe umeri plete destul de lungi. În ce priveşte barba, ea era ţinută deasemenea relativ scurtă; ba la Dacii nobili de pe monumentul de la Adamclissi am putea chiar afirma că e nu numai tăiată în formă, dar şi bine îngrijită”, scrie Vasile Pârvan.

Dacii şi portul popular

Despre îmbrăcămintea dacilor, istoricul Hadrian Daicoviciu afirma că ea semăna cu portul popular românesc. “Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea”, arăta Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat de Editura Ştiinţifică în 1965.

Nobilii purtau căciuli de lână, iar dacii de rând purtau capul gol, relata istoricul Vasile Pârvan.

„Ca şi astăzi ţăranii noştri, bărbaţii geto-daci purtau o cămaşă peste pantaloni şi erau încinşi cu o curea. Pe Columna lui Traian, spre deosebire de Trofeul de la Adamclissi, ei poartă şi o mantie scurtă, fără mâneci, prinsă pe umeri cu o fibulă. Geto-Dacii nobili purtau un fel de bonet de lână, în vreme ce poporul de rând umblă cu capul gol, ceea ce părul lăsat mare, fireşte, îi permiteà să facă fără primejdie şi pe vreme rea: cel puţin pe monumente aşa sunt reprezentaţi în chip absolut consecvent, atât la Roma, cât şi în Dobrogea. Ε totuşi foarte probabil, că şi nobilii şi cei de rând vor fi avut o glugă prinsă Ia mantaua lor, pentru vremea de ploaie şi zăpadă”, scria Vasile Pârvan, în volumul „Getica – Ο protoistorie a Daciei”.

Istoricul Hadrian Daicoviciu afirma că dacii purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, iar vara umblau desculţi. “În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Natural, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier”, adăuga Daicoviciu, în volumul Dacii.

Frumoasele dacilor

Potrivit cercetătorului Daicoviciu, femeile dace aveau o frumuseţe expresivă. “Columna Traiană le înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul”, scria Hadrian Daicoviciu.

Academicianul Vasile Pârvan era de părere că înfăţişarea femeilor dace de pe columnă era idealizată faţă de cea de pe Monumentul de la Adamclissi. „Columna înfrumuseţează şi idealizează, apropiind pe dace de tipul clasic sudic. Monumentul dimpotrivă e foarte realist şi redă şi pe femei în toată nemlădierea, sărăcia şi simplicitatea vieţii lor ţărăneşti: faţa expresivă, dar unghiulară si masivă, părul pieptănat pe tâmple cu cărare la mijloc si strâns la spate, o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos. Pe Columnă dimpotrivă vedem tipuri feminine foarte frumoase, purtând încă şi o mantă bogat drapată peste haina lungă, stilizată clasic ca un lung hiton, bogat, iar pe cap un fel de testemel, care acopere părul, înnodat la spate sub conciu”, scrie istoricul Vasile Pârvan, în „Getica – Ο protoistorie a Daciei”.

Podoabele dacilor

Potrivit istoricilor, atât bărbaţii cât şi femeile din vremea dacilor preferau să îşi împodobească hainele cu diferite aplice de metal, de bronz şi de aur, fie fixate direct pe curele, fie numai susţinute ca nişte nasturi, de curele ori cordoane petrecute peste cămaşa-tunică de cânepă, de in, ori de lână. Un al doilea element de împodobire a îmbrăcăminţii erau nasturii mici şi, mai ales, discurile convexe mari, de bronz, relata Vasile Pârvan.

„Portul bărbătesc şi femeiesc, cel puţin la cei bogaţi, e de o rară solemnitate şi de un fast foarte ceremonios, chiar atunci când metalul întrebuinţat pentru creşterea efectului decorativ nu e aurul, ci numai bronzul. Nu numai obişinuitele brăţări şi inele de picioare, cercei şi inele, colane bărbăteşti şi femeieşti, dar extrem de variate ace de păr şi de haine, fibule enorme, diademe şi, mai presus de toate, aplice şi pendantive cusute pe haine, fixate pe cingători late până la 20 de centimetri, pe pieptare şi pe curele de tot felul, împodobesc pe oamenii bronzului„, arăta autorul volumului „Getica – Ο protoistorie a Daciei”.

Cum erau descrişi de poetul Ovidiu

O descriere literară a dacilor a fost făcută de poetul latin Ovidiu Naso, exilat în Tomis în anul 8 d. Hr., printr-o hotărâre luată de împăratul roman Augustus.

• „Ei se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung”, scria Ovidiu, în elegiile cuprinse în volumele poetice Tristia.
• „Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, relata poetul exilat, despre vechii locuitori ai din Dobrogea.
• „Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi. Numai faţa li se vede din tot trupul. Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o”, adăuga celebrul autor din Antichitate.

Descrierile realizate de Ovidiu dacilor au fost analizate de istoricul Vasile Pârvan. “Geto-Dacii au avut norocul de a fi reprezentaţi şi figurat de antici. Ovidius, care a trăit aproape zece ani în mijlocul lor, îi descrie cu sentimente nu tocmai amicale. Avuse atâta a suferi de necioplirea lor, el, orăşeanul rafinat din capitala lumii, încât aceştia îl scârbiau, tot atât pe cât îl şi îngroziau. Şi totuşi, pe urmă s-a mai deprins cu ei, ba le-a făcut şi poezii în limba lor, şi vanitatea lui de scriitor a fost foarte mişcată la aprobarea şi comentariile lor naive şi admirative”, explica academicianul Vasile Pârvan, în 1926.

sursa : http://adevarul.ro/locale/hunedoara/dacii-razboinicii-blonzi-ochii-albastri-femeile-dace-frumoase-expresive-aratau-imbracau-stramosii-nostri-1_5514476d448e03c0fdf0236f/index.html

 

Tipuri de locuinte la geto-daci

Cele mai multe locuinte dacice descoperite si cercetate de arhologi erau de dimensiuni relativ mici, cu arhitectura simpla, formate dintr-o singura incapere ce avea rol multiplu, fiind atat spatiu pentru gatit, servit masa, cat si pentru odihna. Un design mai complex si o tehnica de constructie mai elaborata exista in cazul constructiilor de dimensiuni mari, probabil rezidente nobiliare sau regale.

Locuintele dacilor erau construite din lemn, lut si piatra, folosindu-se un material sau altul in cantitate mai mare in functie de pozitionarea geografica a asezarii studiate. In zona muntilor Orastiei, de pilda, constructiile civile erau realizate,in mare parte din lemn, folosindu-se mai ales fagul si bradul, in timp ce in cazul constructiilor de la Arpasu si Slimnic a fost folosit mai ales stejarul. Lemnul era folosit, in aceste cazuri, pentru realizarea “scheletului” locuintei, dar si pentru armaturile peretilor, ce urmau a fi realizate din lut. Acoperisurile, in cele mai multe cazuri, erau realizate din sindrila, iar usile din lemn, asemeni si mobilierului de interior.

Pentru a obtine un lut rezistent, argila era amestecata cu nisip, pleava sau paie. Lutul era folosit atat la realizarea peretilor caselor si anexelor acestora (hambare, grajduri), dar si la tencuirea si etanseizarea lor. In acelasi timp, lutul mai era folosit pentru constructia cuptoarelor casnice si a podelelor locuintelor. La fel ca in cazul lemnului, folosit in functie de resursa naturala locala, lutul avea retete diferite de realizare de la o zona la alta.

Caramizile arse apar rar in cazul constructiilor civile dacice. Cercetarile arheologilor au relevat ca acestea erau utilizate cu predilectie in cazul trunurilor-locuinta, pentru realizarea etajelor superioare, dupa cum atesta descoperirile de la Costesti si Piatra Rosie. Tot destul de rar erau intrebuintate si tiglele, descoperite pe santiere arheologice precum cele de la Popesti sau Barbosi.

Piatra nu repezenta un element principal in arhitectura civila dacica, ea fiind intrebuintata mai ales in combinatie cu lemnul si arareori prelucrata, la realizarea structurilor de fundatie ale unor cladiri sau in structura unor acoperisuri, alaturi de stuf sau trestie. Totusi, in cazul unor locuinte din zona muntilor Orastiei, putem vorbi de o prelucrare a pietrei prin fasonare, folosindu-se, ca materie prima, calcarul si andezidul.

Fierul constituia materia prima pentru a se realiza cuiele, piroanele, balamalele si drugii, elemente necesare pentru prinderea barnelor de lemn. Utilizarea fierului in arhitectura civila dacica este specifica mai ales asezarilor mari. Paiele, stuful si papura sunt alte materiale folosite de daci pentru a construi casele si dependintele acestora si erau intrebunitate mai ales in cazul acoperisurilor.

Accesul luminii naturale in locuintelor se facea cu ajutorul unor “ferestre”, care erau reprezentae fie de simple orificii in peretii acestora, fie utilizandu-se foite de mica sau chiar sticla prinse in rame de plumb. In alte cazuri, aceste elemente lipseau cu desavarsire, iluminatul natural fiind realizat prin deschizaturile din acoperis.

Din punct de vedere al formei, descoperirile ne permit sa conturam imaginea aproximativa a catorva tipuri de case dacice. Bordeiul, de pilda, era o constructie de forma neregulata de cele mai multe ori, dar care se apropia aproximativ de forma rotunda sau ovala si aveau peretii adanciti in pamant la adanici de aproximativ un metru. In cele mai multe cazuri, bordeiele aveau o singura incapere, iar suprafata medie a acestora era cuprinsa in limitele aproximative de 10-15 metri patrati. Bordeie de dimensiuni mai mari au fost descoperite, de pilda, la Socu-Barbatesti (36,29 mp).

Semibordeiele, un tip de constructie civila intermediar intre bordei si casele cu fundatia la suprafata, aveau peretii adanciti in pamant la 20-50 centimetri si, in general, aveau forme rectangulare. Acest tip de locuinta era intalnit mai ales in zonele de deal si campie, iar limitele suprafetelor acestora se situeaza intre 4,90 mp si 23,22 mp (constructii descoperite la Slimnic).

Locuintele de suprafata sunt, cum era de asteptat, cele mai complexe din punct de vedere arhitectonic. Descoperirile au permis clasificarea acestora in trei mari grupe: rectangulare, absidale si circulare. Cele mai multe astfel de constructii, descoperite pe teritoriul nostru, apartin primei categorii si au suprafete cuprinse intre 12 si 20 de metri patrati, avand, in general, o singura camera. Totusi, au fost descoperite si locuinte cu pana la cinci camere, cum este cazul uneia cercetate la Piatra Rosie.

Constructiile de suprafata cu forma rectangulara aveau suprafete ceva mai mari, ajungand chiar si la 432 de metri patrati (descoperita la Brad) sau chiar la 815 metri patrati, cum este cazul “palatului” de la Popesti, Giurgiu (Argedava). Constructiile de suprafata cu forma ovala sunt destul de rare pe teritoriul Daciei, cele mai multe fiind concentrate in zona Sarmizegetusei Regia. In perioada noastra de interes, anume sfaristul secolului I si inceputul secolului II al erei noastre, constructiile civile de suprafata par a fi cele mai des intalnite.

 Anexele gospodariilor

 Hambarele, constructii anexe locuintelor, erau specifice mai als zonei montane si aveau ca destinatie pastrarea cerealelor. Astfel de constructii au fost descoperite, cu precadere, in zona muntilor Orastiei. Unele dintre ele, cele de mari dimensiuni, pastrau rezervele unei comunitati intregi, in timp ce structurile de mici dmensiuni erau pentru uz individual, al unei singure gospodarii.

Tot in cadrul constructiilor anexe pot fi incadrate si magaziile, cu rol in depozitarea uneltelor, de pilda. Acestea sunt specifice in cazul locuintelor mai elaborate si de dimensiuni mai mari, apartinand unei paturi instarite. De asemenea, au fost identificate si constructii anexe de tipul atelierelor individuale, care probabil functionau in imediata vecinatate a locuintei detinatorului si care puteau apartine unor fierari sau olari,spre exemplu, dar si alte structuri, precum brutariile, cum este cea descoperita la Tilisca.

Din punct de vedere al dispunerii pe verticala, locuintele cu etaj nu sunt atestate arheologic, insa exista posbilitatea ca ele sa fi existat, daca se are in vedere faptul ca unele vestigii  pezinta adancimi mari ale fundatiei si barne de dimensiuni cu mult mai mari decat cele folosite in cazul locuinteor obisnuite.

Interiorul locuintelor

In ceea ce priveste amenajarea interioara a locuintelor, unul dintre elementele caracteristice este reprezentat de instalatiile pentru incalzit, respectiv vetrele de foc. Acestea erau dispuse fie intr-un colt al incaperii, fie langa un zid sau, in cazuri mai rare, in centrul locuintei. Cele mai multe vetre de foc erau realizate din piatra sau lut, in functie de specificul zonei si resursa aflata la indemana, avand forma circlara sau ovala in cele mai multe cazuri si mai rar patrulatera.

Dimensiunile medii ale acestora variau intre 0,80 si 1,20 metri si erau construite fie direct pe pamantul podelei fie pe un postament din lut, pietris si pietre de rau. Exceptii fac unele constructii din zona Tisei Superioare, in cazul arora vetrele de foc erau amplasate in gropi putin adanci si nu la suprafata sau pe postamente. Lanturile si cremalierele, ca accesorii, erau utilizate pentru sustinerea vaselor de gatit deasupra focului, iar pentru evacuarea fumului rezultat erau folosite gauri speciale din acoperis sau, uneori, prin hornuri anume construite.

Cuptoarele, ceva mai rare decat vetrele de foc, erau amplasate atat in interiorul cladirilor, cat si in exteriorul lor. Sapate in pamant sau construite la suprafata solului din lut si piatra, ele aveau supfrafete de ardele realizate din lut si piatra de rau.

Un inventar complet al obiectele din interiorul unei locuinte dacice este dificil de realizat. Descoperirile arheologilor au permis, insa, unele concluzii. De pilda, vasele ceramice utilizate la gatit erau dispuse pe unul dintre pereti, de obicei cel aflat in apropierea vetrei de foc sau a cuptorului.

De asemenea, unele locuinte aveau amenajate polite pentru pastrarea vaselor. Vasele utilizate in mod cotidian erau reprezentate de fructiere, vase cu picior inalt pentru servirea mesei sau simple strachini. Dintre obictele descoprite in locuintele dacice, mai trebuie amintite figurinele antropomorfe, probabil cu rol religios, in practicarea diferitelor ritualuri de rugaciune au magice.

Lavitele pentru dormit, situate, de cele mai multe ori, tot in apropierea vetrelor de foc, erau realizate din blocuri de piatra sau, cel mai des, din lut. Totodata, arheologii sunt de parere ca, in componenta mobilierului locuintelor civile, intrau si scaune sau tabureti de mici dimensiuni. Pentru depozitarea hranei sau a altor elemente ce nu erau consumate sau utilizate imediat erau folosite fie lazile, fie vasele mari, de tipul chiupurilor sau gropile aflate in proximitatea locuintei. Un alt element atestat ca fiind prezent in multe locuinte dacice este razboiul de tesut.

sursa: http://adevaruldespredaci.ro/2012/09/tipuri-de-locuinte-la-geto-daci/

Arheologii au descoperit cum trăiau Dacii din zona cetăţii Piatra Roşie

Cum trăiau dacii din zona cetăţii Piatra Roşie? Acum cercetătorii au mai bine conturată imaginea vieţii din perioada antică. Era o comunitate bogată şi harnică, cu războinici, meşteşugari, dar şi femei cărora le plăcea să se împodobească. După ce au trudit pe şantierul din Alun şi s-au întors cu zeci de piese importante descoperite într-o livadă, arheologii deveni povestesc despre o aşezare unde dacii au lăsat în urmă semne ale traiului de zi cu zi.

Una dintre cele mai importante descoperiri este o monedă de bronz: „Este o monedă foarte circulată, una dintre feţe este aproape ştearsă din această cauză, iar, pe cealaltă, are aplicată două contramărci prin care meşterii au prelungit, de fapt, durata de circulaţie a piesei. Cele două cerculeţe care se văd sunt două imagini, două efigii. De fapt, sunt două ştanţe – se numesc contramărci. Una îl reprezinta pe Hermes, zeul comerţului, cu pălăria cu aripioare. El era şi mesagerul zeilor. În cealaltă este Helios, zeul soarelui. Moneda a fost emisă de Cetatea Histria, a circulat pe parcursul secolului I î.Ch. şi poate şi la începutul secolului I d. Ch. Constantin Daicoviciu a mai menţionat o asemenea monedă în Munţii Orăştiei, găsită în zonă în 1949. De curând, Ernest Oberlander a publicat un alt tezaur de la Chitid sau de la Boşorod”, spune dr. Iosif Vasile Ferencz, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Descoperirea acestei monede de bronz i-a entuziasmat pe arheologi. Cercetătorul Iosif Vasile Ferencz spune că piesa este una frumoasă şi rară, care atestă legăturile dacilor de aici cu cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre. Este doar una dintre descoperirile care vor îmbogăţi de acum colecţia MCDR şi care provine din unitățile de cercetare investigate în campania din acest an.

Pe şantierul arheologic s-a lucrat la foc continuu timp de trei săptămâni, cu studenţii din anul I la specializarea Istorie-Arheologie de la Universitatea de Vest din Timişoara.

„Am început să lucrăm la descărcarea arheologică, după ce Fundaţia Dacica care deţine terenul a solicitat avizele necesare pentru că ar fi vrut să facă acolo o livadă. E o minunăţie acolo, pe şantierul de la Alun”, explică Ferencz. Studenții au avut ocazia să aprofundeze cunoștințele acumulate în timpul școlii, să înțeleagă conceptele de bază ale cercetării arheologice, tehnici de reprezentare grafică și să conștientizeze importanța lor pentru istorie. Practic, au avut şansa de a lucra în zona unui monument UNESCO.

„Ce-am desfăşurat noi acolo este o cercetare preventivă, una încununată de mult succes. În afară de bogăţia de materiale care atestă locuirea şi activităţile casnice, dar şi meşteşugăreşti pe această terasă, am reuşit să stabilim modul în care dacii şi-au amenajat acolo locul. Ei au efectuat lucrări de extindere cu totul şi cu totul deosebite, cu ajutorul unor ziduri de susţinere ale terasei şi a unor lucrări de nivelare cu piatră locală”, spune specialistul care conduce şi cercetările de la Cetatea dacică Ardeu.

Alte piese de fier păstrate destul de bine au fost descoperite pe şantier. Se crede că aici locuia familia unui fierar ale cărui unelte au fost acum găsite. Pe lângă vârfuri de săgeată la care s-a păstrat inclusiv manşonul, arheologii şi-au completat colecţia cu un punctator: „Este o unealtă de fier utilizată în fierărie. Chiar şi astăzi se folosesc astfel de unelte. Este evident că a fost îndelung folosită, ea are bavură (floare) şi, mai mult, s-a şi înndoit după cum a fost utilizată de meşterul fierar lovind-o cu ciocanul. Este păstrată destul de bine şi atestă o activitate de fierărie în zonă.”

Dacii munceau, dar se şi relaxau. Iar acum cercetătorii au o mulţime de piese care întregesc tabloul vieţii din jurul cetăţii de la Piatra Roşie.

„Bogăţia foarte mare de jetoane, adică de piese utilizate pentru jocuri, jetoane găsite acolo, ne sugerează faptul că aveau timp şi pentru recreere. Sunt deja peste 30 de jetoane. Sunt piese pe care le foloseau în diverse jocuri pe tablă, cum e moara. Am găsit şi mărgele. O piesă e chiar foarte frumoasă şi, da, au şi mărgele colorate. Este greu de spus dacă erau făcute tocmai în acel atelier, dar oricum erau din zonă.

Dacă sunt făcute chiar acolo, pe acea terasă, ar trebui să găsim zgură, instrumentar tipic, tipare. Pe lângă mărgele, avem şi elemente de costum, unele pentru viaţa de zi cu zi, altele pentru portul din zilele mai speciale: avem fibule, avem brăţări. Este o brăţară fragmentară din sârmă din bronz, cu cap simplu. Sunt datate în secolul I, adică înainte de cucerire. Trebuie să ne întindem cu cercetarea, dar până acum nu am găsit urme de incendiere. Ne aşteptăm să găsim şi alte elemente pe baza cărora să reconstituim costumul dacilor care au locuit pe teritoriul judeţului Hunedoara”, spune cercetătorul.

Terasa unde au lucrat cercetătorii se află la sud-est de Cetatea Dacică de la Piatra Roşie, la poalele dealului unde se află fortăreaţa, la circa 300 de metri de acropolă, pe o proprietate a Fundaţiei Dacica, precizează dr. Iosiv Vasile Ferencz: „Fiecare piesă în parte ne-a adus bucurii. Ca premieră, am descoperit şi un nivel de locuire din epoca bronzului, un nivel de locuire pe care urmează să-l cercetăm cu amănunţire în campaniile care vor urma”.

Şantierul arheologic de la Alun, comuna Boşorod, se situează în apropierea Cetăţii Dacice Piatra Roşie, una dintre cele şase fortificaţii care, din 1999, sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO.

sursa: http://www.replicahd.ro/arheologii-au-descoperit-cum-traiau-dacii-din-zona-cetatii-piatra-rosie/

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

Cele 7 corpuri ale Omului

Corpurile subtile*

*extras din cartea „Legile lui Zamolxe” – RemerRa  (cartea  completă aici)

O structură simplă a corpurilor din care este alcătuit omul:

1. Corpul fizic

2. Corpul eteric (energetic)

3. Corpul astral (emoţional)

4. Corpul mental (informaţional)

5. Corpul spiritual (cauzal)

6. Corpul cosmic (buddhic)

7. Corpul divin (atmic)

„Ultimele două corpuri sunt mult prea subtile pentru a fi înţelese în momentul de faţă, îmi spuse Zamolxe. A discuta despre sublim, extaz, multidimensionalitate sau aspecte greu de intuit de către marea majoritate dintre voi, nu aduce nimic folositor. Mai mult vă încurcă. Trebuie să vă clarificaţi cu privire la primele cinci corpuri.

Este important să înţelegeţi că această delimitare a corpurilor subtile este una pur informaţională. Toate corpurile sunt interconectate, ele se întrepătrund. Să nu uitaţi asta nicio clipă! Delimitarea lor este utilă atunci când se face lumină asupra unor aspecte mai particulare, însă nu există o funcţionare separată, izolată, a unui corp faţă de altul. Orice activitate a unui corp subtil îşi pune amprenta şi asupra celorlalte corpuri. „

1. Corpul fizic

   Alcătuit din oase, carne, sânge, organe interne etc., acest corp este cunoscut de majoritatea oamenilor, fiind corpul cu care cei mai mulţi dintre oameni se identifică, cu toate că nu reprezintă decât partea vizibilă, identificabilă prin intermediul organelor de simţ, a fiinţei umane. Componenta de bază a corpului fizic este celula, iar structura de bază este ADN-ul. Fiecare trup uman este alcătuit din mii de miliarde de celule. Ele sunt specializate pe diverse componente ce alcătuiesc corpul, formând ţesuturi şi organe. ADN-ul este prezent în toate celulele vii şi poartă trăsăturile corpului din punct de vedere biofizic.

   La ora actuală, corpul fizic este bine structurat de către ştiinţă cu toate că cele mai multe procese ce au loc la nivel micro şi macrocelular nu sunt încă destul de bine înţelese, deoarece nu se face o legătură clară cu celelalte corpuri subtile, în special cu structura energetică a corpului fizic, care este corpul eteric. Corpul fizic este copia şi extensia corpului eteric în planul manifestării fizice.

2. Corpul energetic (eteric)

   Are aceeaşi structură ca şi corpul fizic în sensul că este alcătuit la nivel subtil din aceleaşi componente ca şi cele organice, însă acest corp este energetic. Practic, corpul fizic este susţinut energetic de corpul eteric, căci în acest corp se află matricele energetice ale tuturor componentelor corpului fizic.

   Aici se pot observa primele modificări ale corpului fizic. De asemenea, toate procesele biochimice din corpul fizic sunt susţinute energetic de către corpul eteric. Deja ştiinţa a confirmat parţial acest lucru şi la ora actuală există în lume multe laboratoare care deţin dispozitive (bazate pe efectul Kirlian) prin care se pot depista eventualele disfuncţionalităţi ale corpului fizic cu destul de mult timp înaintea manifestării propriu-zise. Totuşi, aceste aparate depistează deocamdată doar partea grosieră a acestor energii, nu şi partea subtilă.

   Corpul energetic se sprijină pe trei canale energetice principale numite Ida, Pingala şi Sushumna (denumire dată de anticii înţelepţi şi iniţiaţi din Orient). Din acestea porneşte o vastă reţea de canale energetice secundare, cunoscute şi ca meridiane energetice. Ida este canalul asociat cu partea feminină, yin, şi este localizat în partea stângă a liniei mediane a corpului. Pingala este canalul asociat cu partea masculină, yang, şi este localizat în partea dreaptă. Sushuma este canalul energetic central, iar de-a lungul acestui canal sunt dispuse acele centre energetice denumite chakre. Ele mai poartă şi denumirea de lotuşi energetici, deoarece prezintă o geometrie asemănătoare acestei plante şi fiecare în parte are un anumit număr de „petale“ a căror prelungire prezintă o formă conică.

   Primul şi ultimul centru energetic au o singură deschidere, primul are deschiderea conică spre pământ, iar ultimul are deschiderea spre cer, restul centrilor energetici au două deschideri, faţă şi spate, asemenea unor clepsidre sau a două pâlnii dispuse simetric. Primii trei centri energetici formează aşa numitul sistem energetic inferior, iar ultimii trei formează sistemul energetic superior, între ele fiind centrul patru, din zona inimii, care are, printre altele, rolul de liant între sistemele energetice. Sistemul inferior este legat de zona pământului, iar cel superior de zonele spirituale (cereşti). Aceşti centri energetici sunt de fapt receptoare-emiţătoare energetice şi ele au următoarele denumiri:

Muladhara

   Muladhara – are 4 petale receptoare, este situată în zona dintre anus şi organul sexual şi este de culoare roşie. Cele patru petale reprezintă aspectul grosier al elementului pământ (lut, piatră, metal, lemn) în corpul uman (oase, muşchi, organe, tegumente, cartilaje etc.). Este legată pe partea fizică cu supravieţuirea, conservarea, stabilitatea, acumularea de materie, energia vitală, telurică. Corespondentul fizic al acestei chakre o reprezintă gonadele, glandele sexuale.

   O bună funcţionare a acestei chakre determină o vitalitate fizică debordantă, un sistem imunitar puternic, încredere în propriile forţe, rezistenţă, siguranţă materială. O funcţionare defectuoasă a ei determină un comportament agresiv, teamă, insecuritate materială, instabilitate, egoism exacerbat, probleme de natură sexuală, rigiditate, lipsă de dinamism (lene), plasarea în zona astralului inferior. Din punct de vedere fizic, disfuncţia acestei chakre determină probleme la nivelul aparatului excretor, (anus, colon, vezică) prostată, dar şi un sistem imunitar slab, depunere de ţesut adipos, calculi, diverse excrescenţe.

Svadisthana

   Svadisthana – are 6 petale receptoare, este de culoare portocalie şi poziţia ei diferă de la persoană la persoană; astfel la unii este situată în apropierea zonei osului pubian, iar la alţii este poziţionată mai aproape de zona ombilicului. Această poziţionare este dată de anumite caracteristici. De exemplu, o persoană centrată pe partea strict materială a vieţii, care pune forţa fizică în prim plan şi prezintă o sexualitate instinctuală, are poziţionată această chakră mai aproape de zona organelor sexuale, iar o persoană ce şi-a controlat sexualitatea, care îşi dezvoltă creativitatea şi are un cât de cât control emoţional, are această chakră poziţionată mai aproape de zona ombilicului. De asemenea şi nuanţa diferă. Astfel, cei din prima categorie au un portocaliu cu nuanţe roşiatice, în timp ce nuanţele celor din a doua categorie sunt spre auriu. Cele şase petale reprezintă aspectul grosier al elementului apă (mări-oceane-lacuri, izvoare-râuri-fluvii, pânzele freatice, apa în stare gazoasă, gheţarii din zona polilor şi a crestelor munţilor, depozitele fluide organice – ţiţei, metan etc. – şi anorganice) în corpul uman (lichidul interstiţial, sânge, limfă, mucoasele, lichidul cefalorahidian, secreţiile diverse). Corespondentul fizic al acestei chakre în corpul uman o reprezintă glandele suprarenale.

   O bună funcţionare a acestei chakre determină echilibru emoţional, claritate în ceea ce priveşte recepţia şi exprimarea emoţiilor. Funcţionarea ei defectuoasă determină un comportament sexual aberant, imaginaţie haotică, inadaptabilitate socială, iar în plan fizic probleme legate de aparatul circulator şi limfatic, probleme legate de eliminarea toxinelor, metabolism defectuos, practic tot ce ţine de partea fluidă a corpului fizic.

Manipura

   Manipura – are 10 petale receptoare, este situată în zona ombilicului şi este de culoare galbenă. Cele zece petale reprezintă aspectul grosier al elementului foc, adică aspectul energetic: dinamica, electricitatea, magnetismul, termodinamica, acustica, gravitaţia, coeziunea fizică şi chimică, lumina, radiaţiile, energiile fizicii cuantice. Corespondentul fizic al acestei chakre este pancreasul, ficatul şi splina.

   O bună funcţionare a acesteia determină o voinţă şi o energie puternică în manifestare, curaj în abordarea noului şi în schimbări diverse, perfecţionarea. Funcţionarea ei defectuoasă determină lipsa de energie, de voinţă, temeri diverse, iar în plan fizic, probleme legate de buna funcţionarea a ficatului, pancreasului, splinei, stomacului, blocaje energetice diverse.

Anahata

   Anahata – are 12 petale receptoare, este situată în zona plexului cardiac şi culoarea sa este verde. Acest centru energetic face legătura dintre corpul inferior şi cel superior. Vom discuta despre aceste energii emoţionale în cadrul corpului astral. Aspectul grosier al acestei chakre este reprezentat de aer, iar corespondentul fizic este glanda timus.

   O bună funcţionare a ei determină un bun echilibru sentimental, expresivitate, iubire, compasiune, încredere (credinţă), puritate, toleranţă, altruism. Funcţionarea ei defectuoasă determină dezechilibru sentimental, gelozie, invidie, dependenţă emoţională, iar în plan fizic, probleme legate de aparatul respirator, cardio-vascular, coloana vertebrală.

Vishuddha

   Vishuddha – are 16 petale receptoare, este situată în zona gâtului, sub „mărul lui Adam“ şi este de culoare albastră. Este centrul energetic ce face legătura dintre sentiment şi raţiune. Eterul reprezintă caracteristica acestei chakre, iar corespondentul în planul fizic este glanda tiroidă.

   O bună funcţionare a ei determină o bună abilitate în comunicare, exprimare, interacţiune atât cu ceilalţi cât şi cu mediul, adaptabilitate, modelare, artă, creaţie. Funcţionarea ei defectuoasă aduce implicit dificultăţi în exprimare, lipsă de comunicare (timiditate, tendinţe de izolare), complexe diverse, angoase, iar în planul fizic, probleme legate de zona gâtului (limbă, laringe, esofag, coarde vocale), urechi, membre, măduva osoasă.

Ajna

   Ajna – are 2 petale principale, iar fiecare petală are 48 de petale secundare, este situată în zona frunţii, puţin deasupra mijlocului sprâncenelor şi culoarea sa este indigo. Este centrul energetic care are glanda pituitară corespondentul fizic, iar caracteristica ei o reprezintă energia mentală. Este centrul viziunii, înţelepciunii, clarităţii, intuiţiei, inspiraţiei, clarvederii.

   Funcţionarea defectuoasă a acestei chakre determină lipsa de viziune, lipsă de claritate, înţelegere deficitară, slaba spiritualitate, slaba concentrare, depresia, iar în plan fizic, probleme legate de zona capului (dureri, atacuri cerebrale, tumori cerebrale), a ochilor, a sistemului nervos central.

Sahashrara

   Sahashrara – are 960 petale, este situată deasupra creştetului capului şi culoarea sa este albă cu irizaţii violet. Corespondentul fizic este glanda pineală, iar caracteristica ei este energia pură, divină. Este centrul de legătură cu planurile superioare de existenţă, divinitatea. Este sediul conştiinţei superioare (supra Eu-l).

   Această descriere este sumară deoarece fiecare centru energetic penetrează şi alimentează cu energie specifică fiecare corp în parte, iar meridianele principale dispun de energia modulată a fiecărei chakre în fluxul energetic. Modularea este realizată de o matrice informaţională extrem de complexă situată în corpul mintal subconştient (informaţional). Sistemul circulator energetic este asemănător cu cel sanguin sau limfatic, fiind însă mult mai complex.

   Medicii din antichitate au observat anumite trasee energetice dispuse de-a lungul organului dermic ce păreau a avea o oarecare legătură cu un anumit organ fizic şi astfel s-a format o idee despre acest corp energetic. De asemenea, s-au observat anumite diferenţe de-a lungul acestor canale (sensibilitate, umezeală, căldură, rigiditate) şi prin acţionarea mecanică asupra lor (prin acupunctură, presopunctură, masaj, iar mai nou prin acţiunea anumitor curenţi electromagnetici) s-au reechilibrat energetic acele zone şi s-a constatat o ameliorare şi chiar o aparentă vindecare a organelor bolnave (dezechilibrate energetic).

   Trebuie spus că aceste trasee energetice nu sunt numai la suprafaţă ci şi în interiorul corpului, dar accesul la aceste zone se face doar psiho-mental. Anumite zone ale corpului dispun de proiecţia fiecărui organ în parte, aceste zone fiind: palmele, tălpile picioarelor, suprafaţa interioară a urechii, irisul. Fiecare corp subtil dispune de un sistem energetic specific şi asemeni corpului eteric, fiecare corp subtil în parte dispune de anumite meridiane principale şi secundare prin care sunt distribuite aceste energii specifice.

   În corpul energetic apar primele semne de dezechilibru, de boală (aceste semne sunt cuantificabile), ale corpului fizic, iar o persoană cu clarvederea dezvoltată observă diferenţele cromatice ale zonelor afectate sau care urmează să fie afectate în viitorul apropiat.

3. Corpul astral (emoţional)

   Corpul astral mai este numit şi corpul emoţional deoarece este sediul senzaţiilor, emoţiilor şi sentimentelor. Este de asemenea zona de proiecţie a tuturor corpurilor subtile, de aceea este foarte animat şi volatil.

Componenta senzitivă

   Componenta senzitivă – este pusă în evidenţă de către receptorii organici ai corpului fizic la interacţiunea cu mediul exterior (plăcere, durere, senzaţiile de rău şi de bine, foame, sete, saţietate, echilibru, poziţie, gravitaţie) şi de cele 5 simţuri primare cunoscute:

• a) olfactiv – este simţul cel mai puţin dezvoltat (atenuat) dintre toate deoarece, spre deosebire de regnul animal care are nevoie de un simţ olfactiv dezvoltat, omul depinde în mai mică măsură de acesta. Practic, simţul olfactiv are un etalon simplu:plăcut-neplăcut, slab-puternic (înţepător), diverse arome.
• b) gustativ – este un simţ puţin mai dezvoltat deoarece reprezintă interacţiunea cu mediul la nivel de hrană. Aici avem cele patru gusturi de bază – dulce, sărat, acru, amar şi cele atipice: alcalin, acid, metalic, picant, aromat (fructe, legume, plante, mirodenii diverse).
• c) tactil – este ceva mai dezvoltat decât celelalte şi se poate spune că omul depinde în mai mare măsură de acest simţ. Aici senzaţiile devin ceva mai puternice (cald-rece, fin-aspru, tandrudur, moale-tare, elastic-rigid, uscat-umed).
• d) auditiv – este un simţ mult mai dezvoltat decât celelalte deoarece sunetele pot forma construcţii extrem de complexe prin secvenţe de continuitate-pauză-tonalitate-intensitatesimultaneitate; omul depinde în foarte mare măsură de acest simţ, atât pentru interacţiunea cu ceilalţi (limbaj), cât şi ca formă de expresie a unor trăiri interioare (muzică). Este simţul prin care putem avea o legătură (alături de cel vizual) cu planurile superioare de manifestare.
• e) vizual – este cel mai dezvoltat simţ, cuprinde pe lângă recepţia frecvenţelor cromatice cunoscute (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet) şi forme abstracte de manifestare şi comunicare complexă (limbaj, simboluri, tridimensionalitate, diverse geometrii etc.). Prin acest simţ nu numai că avem o reprezentare asupra mediului exterior, dar putem exprima codificat şi cele mai înalte trăiri interioare (pictură, sculptură, grafică, cinematografie).

Componenta emoţională

   Componenta emoţională – este pusă în evidenţă de acele atitudini şi trăiri interioare care au o durată mai scurtă şi reprezintă reacţia conştientului faţă de mediul exterior sau faţă de situaţiile interpersonale. Toate emoţiile au la bază un substrat informaţional format în urma experienţei de viaţă. Personalitatea unui individ este formată din multiple structuri informaţionale prin care acel individ relaţionează cu sine, cu mediul exterior, cu alte persoane, dar şi cu anumite idei, opinii, concepte. Aceste structuri informaţionale reprezintă amprenta experienţei de viaţă în structura psihică şi mentală a unui individ în funcţie de capacităţile şi gradele lui de percepţie. Astfel, o anumită realitate este diferit percepută de la individ la individ (prin judecăţile proprii de valoare); prin urmare, informaţiile despre realitate sunt percepute prin filtrul acestor structuri.

   Corpul emoţional este strâns legat de corpul mintal (informaţional) încât se poate spune că avem de-a face cu o complexă structură psiho-informaţională dinamică ce formează personalitatea. În realitate, informaţia este cea care circulă prima şi determină ulterior reacţia emoţională, deşi timpul dintre factorul declanşator (informaţia) şi emoţie este uneori foarte scurt. Se poate face, de exemplu, asemănarea dintre  informaţie şi emoţie cu un întrerupător şi un corp de încălzit, căci emoţia este în fapt tot o energie sau, mai corect spus, vibraţie.

   Emoţiile se pot împărţi în:

• a) emoţii pozitive: bucurie, încântare, entuziasm, siguranţă, stimă, mulţumire, exaltare, atracţie, afecţiune etc.
• b) emoţii imparţiale: mirarea, curiozitatea etc.
• c) emoţii negative: tristeţe, frică, mâhnire, furie, invidie, disperare, dezamăgire, vinovăţie, regret, ruşine, gelozie etc.

Componenta sentimentală

   Componenta sentimentală – este formată din acele trăiri interioare care au o durată mare şi un impact mai puternic în viaţa omului. La fel şi aici, sentimentele se pot împărţi în:

• a) sentimente pozitive: iubire, fericire, împlinire, credinţă, speranţă.
• b) sentimente negative: ură, teamă, resemnare, deznădejde

   Toate aceste senzaţii, emoţii şi sentimente se pot manifesta pe scările de intensitate slab-puternic, mic-mare, astfel că, în funcţie de fiecare situaţie în parte, un individ poate experimenta diferite intensităţi ale senzaţiilor, emoţiilor sau sentimentelor. De asemenea, în funcţie de personalitatea fiecăruia şi de experienţa de viaţă, în urma aceloraşi factori declanşatori, un individ poate experimenta diferit ca intensitate o anumită senzaţie, emoţie sau sentiment, faţă de alt individ.

4. Corpul mental (informaţional)

   Corpul mental mai este numit şi corp informaţional, iar cu ajutorul lui fiinţa umană percepe realitatea, pe sine şi pe ceilalţi prin intermediul informaţiei. Informaţia este stocată, prelucrată, analizată, schimbată şi folosită la toate nivelele fiinţei umane. Prin urmare, acest corp poate fi împărţit în:

Corpul mental subconştient

   Corpul mental subconştient – este de o complexitate extraordinară, atât în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie, cât şi în ceea ce priveşte diversitatea. În cadrul acestui corp sunt toate schemele informaţionale ale proceselor energetice şi biofizice, precum şi informaţiile suport pentru toate componentele emoţionale. Toate procesele biochimice, construcţia şi funcţionarea fiecărui corp, atât individual cât şi în grup, sunt comandate de corpul mental subconştient.

   Aici se află matricea informaţională de bază a corpului fizic, dispunând de schema informaţională a fiecărei componente în parte, începând de la cea mai simplă componentă celulară până la cel mai complex organ. Toate procesele, începând de la recepţia mediului exterior până la procesele de regenerare celulară, sunt comandate de către acest corp. Ca volum de informaţie, se poate spune că toate informaţiile cunoscute de către ştiinţa actuală în toate domeniile nu acoperă nici a milionimea parte din imensa cantitate de informaţie ce stă la baza funcţionării fiinţei umane.

   Aici se află „setată“ şi durata de viaţă a fiecărei celule în parte, dar şi a corpului fizic. Tot în cadrul corpului mental subconştient sunt şi informaţiile tuturor întrupărilor anterioare. Matricea informaţională are o dispunere holografică şi cuprinde atât corpul fizic, cât şi cel energetic. Toate elementele sale componente sunt conectate la învelişul spiritului divin, acest înveliş fiind de fapt un fel de computer reglator a cărui complexitate este greu de intuit în stadiul actual al dezvoltării mentale a celor mai mulţi oameni.

Corpul mental semiconştient

   Corpul mental semiconştient – este alcătuit din structuri informaţionale care acţionează automat şi care s-au desprins de planul mental conştient datorită fixării prin repetiţie (automatisme, deprinderi, obişnuinţe, reflexe) şi acceptare. Este de asemenea sediul montajelor de dinamică psiho-mentală, dar şi sediul blocajelor mentale.

   Aceste blocaje mentale sunt formate din anumite module informaţionale compacte care se manifestă ca nişte entităţi de sine stătătoare şi limitează gradul de mişcare şi de libertate al individului. Blocajele mentale se prezintă ca un fel de structuri informaţionale de forţă care au în aparenţă, datorită fixaţiei, o mai mare putere de acţiune decât planul de forţă al conştientului.

   Blocajele mentale sunt formate de-a lungul vieţii unui individ prin intermediul experienţelor mai puţin plăcute, raţionamentelor precare despre diverse situaţii, percepţiei eronate sau limitate. Ele sunt dispuse de-a lungul fiecărui plan dinamic de manifestare, acţionând atât în ceea ce priveşte relaţia cu sine, cu ceilalţi şi cu mediul exterior, cât şi în relaţia cu diverse idei, concepte, tradiţii, structuri, mentalităţi.

    Pe de altă parte, montajele de dinamică psiho-mentală sunt reprezentate de elementele cu substrat defensiv, etic, religios, formate cel mai adesea în copilărie şi sunt de două feluri. Pe de-o parte sunt cele care determină dinamica psiho-mentală între anumite limite ce implică siguranţa fizică şi normele de conduită acceptate de societate, iar pe de altă parte sunt cele care acţionează ca nişte motoare de dinamică mentală, cum ar fi nevoia de a munci, de a se integra social, nevoia de informaţie etc.

Corpul mental inconştient

   Corpul mental inconştient – este zona reziduală a mentalului conştient în care se desfăşoară procesele psiho-informaţionale întrerupte, refulate. În această zonă, spre deosebire de corpul mental semiconştient, procesele psiho-informaţionale nu sunt compacte, închise, ci formează structuri deschise. În cazul blocajelor mentale, informaţia este cea care formează blocajul psiho-mental; în schimb, în zona inconştientului, energia emoţională şi impulsul instinctual sunt cele care formează şi declanşează procesele inconştientului.

   Inconştientul continuă aceste procese întrerupte şi refulate, încercând să modeleze posibilităţile de asociere a emoţiei cu fel de fel de construcţii informaţionale,ieşind astfel la suprafaţă, adică în zona mentalului conştient, pentru a se reintegra proceselor conştiente. Aceste construcţii au diferite şanse de manifestare (consumare); astfel, dacă pulsiunea poate fi pusă în manifestare fără a intra în conflict cu exteriorul sau anumite montaje psiho-mentale puternice (concepte spirituale, etice etc.), ea va dispărea.

   Dacă nu se va putea manifesta, atunci acea pulsiune va fi iarăşi refulată în zona inconştientului. De fiecare dată, acea pulsiune va lua alte faţete, se va desfăşura şi mai ales va creşte în mod oscilatoriu, deoarece informaţia este cea schimbată, iar emoţia (vibraţia, trăirea) va rămâne şi va fi chiar alimentată indirect, astfel că energia emoţională şi impulsul instinctual va putea fi destul de greu de urmărit. Dacă acele energii nu pot fi conştientizate şi mai ales depăşite, consumate, ele pot declanşa evidente manifestări de dezechilibru cum ar fi nevrozele sau chiar boli psihice mai grave.

Corpul mental conştient

   Corpul mental conştient – este zona de conştienţă prin care omul percepe realitatea, pe sine şi pe ceilalţi, prin intermediul organelor de simţ, al substratului informaţional al emoţiilor şi sentimentelor şi prin care, totodată, relaţionează cu acestea prin intermediul intelectului. Putem împărţi acest mental conştient în:

• a) corpul mental conştient inferior (pasiv) – este reprezentat de totalitatea informaţiilor acumulate de către un individ de-a lungul vieţii sale, începând de la primele amintiri ale copilăriei, informaţiile acumulate la şcoală, din diverse experienţe, loc de muncă, cultură generală, călătorii, preocupări, studii etc., deci toate informaţiile la care are acces prin intermediul memoriei proprii. Tot aici intră şi informaţiile suport pentru componentele emoţionale diverse. Avem deci memorie vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă, gustativă, memorie emoţională, dar şi memorie procesuală, aceasta fiind memoria formată din mai multe componente interconectate.
• b) corpul mental conştient superior (activ) – este reprezentat de capacitatea de interpretare, analiză, sinteză, prelucrare, organizare şi perfecţionare a informaţiilor de care dispune un individ. Această zonă a mentalului deserveşte corpul cauzal (componentă a corpului spiritual) în formele primare de manifestare, de aceea este deseori confundat cu acesta. În această zonă se manifestă gândirea şi imaginaţ Gândirea presupune transpunerea diferitelor structuri informaţionale perceptibile senzorial sau abstract într-o schemă informaţională dinamică specifică şi implică deducţia, inducţia, construcţia, simplificarea, generalizarea, abstractizarea etc., conform unor modele structurale preluate sau originale. Imaginaţia este procesul prin care imaginile sunt ataşate ideilor, necesităţilor, conceptelor etc. Imaginaţia poate fi de natură statică sau dinamică, poate transcende planul spaţio-temporal. Este în primul rând un proces de creaţie care poate cuprinde toată zona de percepţie a omului şi poate modela la nivel abstract o realitate virtuală ce poate fi apropiată sau depărtată de realitatea obiectivă.

Corpul mental supraconştient

   Corpul mental supraconştient – este zona subtilă a mentalului de unde ne vin inspiraţiile, intuiţiile. Este şi zona de acces către planurile superioare de manifestare. Este, de asemenea, zona de unde se pot accesa informaţiile din memoria universală, numită de înţelepţii orientali akasha universală.

   Acest corp lucrează cu modele informaţionale reprezentate simbolic prin diverse geometrii, atât bidimensionale, tridimensionale, cât şi multidimensionale, care stau la baza formării universului şi a dinamicii sale. Accesul în această zonă a mentalului se face doar în condiţiile unei discipline riguroase a mentalului conştient şi a deschiderii faţă de lumile spirituale. Acest lucru presupune, implicit, cel puţin eliminarea manifestării ego-ului, în formele sale primare.

5. Corpul spiritual (cauzal)

   Este corpul subtil care se află la baza tuturor proceselor de dinamică psiho-mentală, de transformare şi de evoluţie ale fiinţei umane.

Dinamica fiinţei umane

   Dinamica fiinţei umane – Planul prin care se desfăşoară dinamica psiho-mentală a fiinţei umane se mai numeşte şi plan cauzal. Planul cauzal are ca sferă de influenţă toate planurile inferioare lui, adică planul material, emoţional şi mental. Putem vorbi de un plan cauzal inferior şi un plan cauzal superior.

Planul cauzal inferior

   În planul cauzal inferior, dorinţa este factorul declanşator al dinamicii de manifestare. Dorinţa se formează ca structură informaţie-voinţă în corpul cauzal, dar se manifestă în zona astralului inferior (senzaţii, emoţii) şi are un câmp de acţiune limitat în planul mental conştient. Dorinţa nu se poate manifesta decât în raport cu planul exterior, fără a-l transcende, şi este în zona de manifestare a ego-ului.

   Dorinţa are scopul de a declanşa vibraţiile astralului inferior şi astfel omul va căuta satisfacţia vieţii sale în senzaţii (confort, mâncare, sexualitate, plăceri legate de simţul auditiv şi vizual – spectacole, concerte, manifestări culturalsportive etc.) şi emoţii (bucurii, mulţumiri, manifestări ale mândriei, ale personalităţii etc.). Planul cauzal inferior este unul foarte important chiar dacă la prima vedere pare a se situa la partea cea mai de jos a dinamicii spirituale, deoarece în acest stadiu al manifestării dorinţei se pun în mişcare virtuţile de bază (iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia) în stadiul lor incipient.

   Aceste virtuţi reprezintă instrumentele prin care fiinţa umană îşi duce la îndeplinire dorinţele mai mari sau mai mici, dar trebuie spus că aceste virtuţi pot lua diverse forme în funcţie de scopul propus. Astfel:

• – iubirea se transpune în atracţie, afecţiune, compasiune, bunătate;
• – voinţa în perseverenţă, hotărâre, consecvenţă;
• – curajul în implicare, participare, îndrăzneală, înfruntare, vitejie;
• – răbdarea în permisivitate, toleranţă, acceptare, rezistenţă (în sensul de a trece peste obstacole).

   Modestia este o virtute care se pune în evidenţă şi străluceşte odată cu transcenderea ego-ului şi este ca o carte de vizită în ceea ce priveşte evoluţia unei persoane. Cu cât o persoană evoluează mai mult din punct de vedere spiritual, cu atât mai mult este pusă în evidenţă (străluceşte) modestia. Dincolo de aparenţe, modestia are o extraordinar de mare putere, este ca o cheie ce deschide nenumărate porţi. Cea mai orgolioasă minte se deschide în faţa modestiei (ego-ul nu vrea decât să se evidenţieze). Smerenia, respectul (forme ale modestiei) converg până la urmă în tăcere, iar tăcerea este ca un stâlp de susţinere al modestiei. Nu degeaba se spune că tăcerea e de aur!

Planul cauzal superior

   În planul cauzal superior, factorul declanşator al dinamicii de manifestare a omului este aspiraţia, iar planul de manifestare este în interior. Aspiraţia declanşează vibraţii în zona superioară a corpului astral, în zona sentimentalului înalt (împlinire, credinţă, fericire). În acelaşi timp se activează, se dezvoltă şi se perfecţionează şi zona mentalului conştient superior, adică interpretarea, analiza, sinteza, prelucrarea, perfecţionarea şi partea sintetică a informaţiei, formând direcţii sau curente psiho-informaţionale de forţă. Acestea desemnează un sens de direcţie (spre perfecţiune, spre nemurire, spre unirea cu divinul, expansiunea conştiinţei în absolut) şi nu un scop (ca în cazul dorinţei). Religiile, ideologiile reprezintă partea de mijloc sau de tranziţie dintre dorinţe şi astfel de curente psiho-informaţionale de forţă.

   Trebuie făcută clar distincţia dintre dorinţă şi aspiraţie, căci este oarecum impropriu să spunem că avem dorinţă de unire cu absolutul sau dorinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. În fond nu este important termenul, cuvântul în sine, cât zona de cuprindere în câmpul psihoinformaţional.

   De asemenea, este bine să se ştie că aspiraţia presupune transcenderea dorinţei şi nu negarea sa. De aceea, este normal ca omul să cunoască dorinţa, manifestările sale şi toate vibraţiile ce ţin de aceasta. Practic, transcenderea dorinţei se face după saturarea astralului inferior de vibraţiile specifice. Unele persoane neagă dorinţa, o reprimă şi acest lucru poate duce la o falsă aspiraţie, căci ea vine din frustrare.

   Sunt totuşi persoane care simt aspiraţia foarte de timpuriu şi la o primă vedere pare să se vadă că au avut o viaţă lipsită de plăcerile astralului inferior, dar asta nu înseamnă că fiinţa sa nu a fost saturată (practic plictisită) de acestea în alte existenţe. Se poate depista foarte uşor o astfel de persoană, este veselă, zâmbitoare, este foarte echilibrată emoţional, adică nu manifestă agresivitate în exprimarea ideilor, a opiniilor sau a punctului său de vedere, nu are tendinţe extremiste, este foarte cumpătată în ceea ce priveşte alimentaţia, nu face excese şi mai ales nu se intoxică, este eliberată de tot felul de ataşamente, ascultă mai mult decât vorbeşte.

   Pe de altă parte, o persoană care prezintă o falsă ascensiune spirituală este o persoană care nu a reuşit să-şi transceandă astralul inferior şi datorită frustrării (eşecuri, complexe etc.) alege o cale de ascensiune, dar aceasta nu vine din manifestarea emoţionalului înalt (din cele mai pure sentimente), ci este mai mult o alegere intelectuală, informaţională, şi aceasta mai mult din dorinţa de a fi diferit de ceilalţi. Aceasta este o foarte puternică narcoză a ego-ului şi persoana în cauză alimentează inconştient această narcoză tocmai din acele frustrări ce nu au fost rezolvate anterior.

   O astfel de persoană îşi construieşte un ideal sau se foloseşte de un ideal existent (religie, ideologie), cosmetizându-l doar pe baza a ceea ce crede el că este „spiritual“ şi va face totul pentru a-şi exprima această „nouă“ idee sau falsă aspiraţie. Pusă în faţa unor dispute de idei, această persoană devine agresivă la un moment dat, respinge orice fel de alternative, îşi ia o aură de seriozitate gravă, este foarte egoistă, foarte materialistă, se foloseşte de frustrările celorlalţi adepţi, acoliţi, care au mai puţin curaj în manifestare decât el. Unei astfel de persoane nu îi place să asculte problemele celorlalţi, nu este flexibilă, caută publicitatea în toate felurile şi mai ales caută să exprime ideea că fără ea ceilalţi sunt pierduţi, că este farul de care ei au nevoie.

   O grupare condusă de un astfel de „exponent divin“ nu poate menţine în jurul său decât persoane care au aceleaşi frustrări şi de obicei adepţii vor avea în final un foarte dur contact cu realitatea (îşi pierd bruma de personalitate pe care o aveau, agoniseala, locul de muncă, prietenii, chiar familia şi, cel mai grav, îşi pierd orientarea în viaţă).

   Istoria este plină de astfel de indivizi ce şi-au arogat drepturi „divine“ şi nu de puţine ori s-au implicat în acţiuni violente extreme, atrăgându-i şi pe alţii. Fiecare mare religie are astfel de „reprezentanţi divini”, iar acţiunile lor violente sunt nenumărate în filele istoriei. Nu trebuiesc neglijaţi nici acei „guru“ ai timpurilor moderne, care prin acţiunile şi convingerile lor aberante au atras multe alte persoane pentru a comite delicte grave sau sinucideri colective.

 Transformarea fiinţei umane

   Transformarea fiinţei umane – este procesul din planul de manifestare în care se realizează trecerea de la un stadiu de conştienţă la altul, desigur superior. Aceasta presupune implicit şi modificarea gradului de percepţie şi a sistemului de valori. Se poate înţelege că există mai multe etape evolutive şi fiecare etapă evolutivă presupune parcurgerea unei etape de transformare.

   Trebuie remarcat că această tranziţie de la o etapă evolutivă la alta este mai puţin pusă în evidenţă, dar asta nu înseamnă că nu este la fel de importantă ca şi evoluţia însăşi. Transformarea apare atunci când un vechi sistem de credinţe şi de valori nu mai găseşte rezonanţă în conştiinţa fiinţei umane. Apare astfel un punct mort al dinamicii de manifestare, căci motivaţia este pusă sub semnul întrebării. Este punctul de inflexiune în care are loc evoluţia (saltul) sau involuţia (regresia). Mulţi confundă această transformare cu îndeplinirea unei anumite dorinţe, mai mari sau mai mici (un anumit titlu ştiinţific, acceptarea într-o oarecare organizaţie, rezultate deosebite etc.), însă aceasta nu reprezintă nici pe departe o transformare a fiinţei, ci mai degrabă fructul unui efort al dorinţei.

  Transformarea întotdeauna are loc în interior şi priveşte percepţia de ansamblu (holistic) a respectivei fiinţe, atât asupra ei înşişi cât şi asupra exteriorului. Să luăm, de exemplu, actualul sistem de valori, cel mai răspândit pe această planetă, şi anume, sistemul de credinţe bazat pe aspectul materialist, în care dinamica unui individ urmăreşte acumularea (de bani, posesiuni, putere, funcţii etc.) şi desfătarea în senzaţii şi emoţii.

  Desigur, doctrina materialistă implică un sistem de valori în care iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia sunt puse la loc fruntaş, dar percepţia este cu totul alta şi ea este făcută prin prisma ego-ului. Iar ego-ul nu se poate descurca decât într-un sistem antagonist (binerău, urât-frumos, puternic-slab etc.) şi, implicit, presupune lupta.

   Apar astfel blocaje puternice, atât la nivel mental cât şi la nivel emoţional şi energetic. Pentru cei mai mulţi teama reprezintă principalul factor declanşator de manifestare, iar de aici o întreagă suită de conflicte, suferinţe, decepţii. De cele mai multe ori, omul intră în această luptă, iar atunci când iese şifonat (la început de fiecare dată iese şifonat), se resemnează şi caută să-şi găsească un loc în mecanismul mai mult sau mai puţin complicat întocmit de cei care au avut o viziune ceva mai amplă a societăţii, adică va fi un bun slujbaş într-un oarecare domeniu. Asta într-un caz cât de cât mai „fericit”.

  Ei bine, la nivel de individ această situaţie se poate perpetua la nesfârşit, deoarece posibilităţile de jonglare cu sistemul dualist şi cu vibraţiile astralului inferior sunt practic nelimitate. Dar legile universale sunt atotputernice şi mai ales imparţiale, astfel legea ritmului impunându-se în cele din urmă atât la nivel de individ cât şi la nivel social. Această lege obligă schimbarea; nu trebuie privită această lege ca o sabie a lui Damocles, ci mai degrabă ca o necesitate de înnoire, de împrospătare.

 Datorită nivelului de conştienţă mai redus (percepţie limitată şi antagonistă), construcţiile mentale adoptate în zona mentalului semiconştient sunt cele care guvernează practic omul de rând, în cele mai multe din situaţiile cu care se confruntă zi de zi. Ele se mai numesc şi blocaje mentale deoarece limitează nu numai câmpul de percepţie al realităţii (interioare şi exterioare), ci şi manifestarea.

   Dacă individul nu manifestă dinamica mentală impusă de legea ritmului, riscă să fie forţat să facă acest lucru de anumite împrejurări nu tocmai plăcute, cum ar fi pierderea unei posesiuni, a locului de muncă, a unei relaţii, a funcţiei, probleme de sănătate etc., determinându-l astfel să-şi revizuiască sistemul de valori, de percepţie a realităţii şi forţându-l să devină mai activ în zona planului mental conştient superior.

   Transformarea de conştienţă ce urmează să aibă loc vizează practic transcenderea dualităţii bine-rău, iar această transcendere va avea loc pe toate planurile cunoscute. Planul mental conştient superior este primul vizat, căci este cel mai apt pentru a transcende dualitatea. Deja unele dintre creaţiile planului mental conştient superior au transcens dualitatea la nivel teoretic, astfel că binele şi răul sunt văzute complementar şi mai ales integrate în cadrul altui proces mai complex în desfăşurare. Este cazul ştiinţelor exacte şi în curând va fi şi cazul psihologiei. Răul nu va constitui în viitor un motiv de dispută, de teamă, de reacţii grosiere, ci va fi perceput ca un impuls pentru schimbare, modificare, adaptare şi, cel mai important, va fi că răul respectiv nu va fi perceput decât ca o altă faţetă a binelui. Aceste cuvinte sunt destul de greu de înţeles pentru o persoană prinsă în mrejele dualităţii din aceste vremuri tulburi, dar situaţia chiar aşa se prezintă.

  Pentru început, pentru a se ajunge la o astfel de percepţie este nevoie în mod obligatoriu de o mai bună disciplină mentală, iar asta presupune implicit lucrul cu planul mental conştient superior şi realizarea unui cât de cât autocontrol mental. Deci este vorba de a lucra cu informaţia la nivel dinamic; prin urmare, nu cantitatea de informaţie va fi cea care va conta, ci calitatea şi diversitatea ei.

  Aşadar interpretarea, analiza, sinteza, prelucrarea, organizarea şi implementarea informaţiei reprezintă adevărata muncă în transformarea omului. Optimizarea şi aplicarea informaţiei este deci primul pas în acest proces tranzitoriu de transcendere. Astfel limpezit acest proces informaţional al tranziţiei, se poate lucra cu instrumentele sferei spirituale, cu iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia, într-o mult mai mare măsură şi cuprindere decât în sistemul dualist al dinamicii, iar manifestările astralului inferior (bucurii, mulţumiri) vor fi din ce în ce mai elevate. De asemenea, deschiderea spre artă, în tot ansamblul ei, va fi din ce în ce mai mare şi va reprezenta principala preocupare a timpului liber.

Evoluţia fiinţei umane

   Evoluţia fiinţei umane – este procesul prin care fiinţa umană se dezvoltă în tot ansamblul ei. Este vorba de o dezvoltare pe toate planurile de manifestare: fizic, energetic, emoţional, mental, cauzal, prin prisma unui grad de conştienţă.

   Există desigur evoluţie şi în planul dual (antagonist) de percepţie, dar această evoluţie este particulară şi nu integrală, adică o persoană poate evolua conform unor parametri ai respectivului sistem dual. Aceşti parametri sunt dispuşi liniar şi dinamica este de la minus la plus, adică de la slab la puternic, de la puţin la mult etc., şi întotdeauna legea ritmului se impune conform planului dual, adică există riscul mersului înapoi, al căderii, căci şi legea polarităţii intervine. De fapt nicio lege universală nu stă deoparte în niciun proces. Riscul este mai mare sau mai mic şi aici teama este cea care determină acest grad de risc.

* extras din cartea „Legile lui Zamolxe” – RemerRa

• Cartea completă : http://remerra.blogspot.ro/p/pag1.html
• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

 

 

Legenda Renaşterii Daciei

Ultimul dialog al lui Traian cu Decebal:

„- Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintirea Daciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric şi scrib dac i se vor scoate ochii şi i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia şi Decebal se va pedepsi cu moartea. Lumea nici măcar nu va şti că aţi existat!

– Lumea va şti că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, şi atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.

VESTEA TRĂDĂRII

Noaptea luă locul zilei, stelele se oglindeau pe cer. Un grup de sacerdoţi daci coborâră la lumina făcliilor pe aleea pietruită spre sanctuare. În fruntea lor se afla însuşi Marele Preot, îmbrăcat în alb. Un grup format din căpeteniile lui Decebal îi aştepta la intrarea dinspre sud al Marelui Sanctuar Circular. Alţi câţiva sacerdoţi se uitau atenţi la un obiect din piatră de formă ovală, umplut cu apă, acesta era un astrolab, aparatul astronomic cu care preoţii daci urmăreau noaptea mişcările planetelor şi curgerea lină a stelelor.

S-au întâlnit cu toţii în incinta Marelui Sanctuar Rotund. Vorbeau în şoaptă, să nu-i audă nimeni.

– Am primit semn de la Marele Zalmoxe că… şi aici Marele Preot se uită cu multă atenţie la cei prezenţi… suntem trădaţi!

Un murmur surd umplu mica adunare.

– De cine?, întrebau ei.

Marele Preot le răspunse:

– Nu ştim sigur, dar vom afla într-un sfârșit! Decebal vrea să ascundem tezaurul ţării, a spus că şi el simte că ceva nu este în regulă. Traian trimitea zilnic oameni plătiţi să-l omoare pe rege, iar de ceva timp e cam liniște. Ori, pentru bogăţiile Daciei se găsesc destui care să vină. Celelalte triburi pe care le-am protejat şi le-am hrănit atâta timp au fost şi ele cumpărate. Doar noi am mai rămas! Trimiteţi-vă femeile şi copiii în munţi şi pregătiţi-vă sufletele pentru întâlnirea cu Zalmoxe !

Se auzeau vag niște bătăi în ușă.

– Deschide, e Decebal! .

Deschise… Decebal era în cadrul ușii, afară era semi-întuneric și ploua mărunt. Intră destul de energic și se opri în mijlocul camerei. Privi câteva secunde în gol, apoi lăsând capul în jos, spuse cu o voce gravă, cu o durere ce-i apăsa sufletul:

– Frate Vezina, am fost trădați… Bicilis și preoteasa Elba au fost prinși încercând să fugă. Anunță retragerea femeilor și copiilor în Apuseni. Tu mergi la Marele Sfinx al Kogayonului, eu voi rămâne aici să-i aștept…

– Voi rămâne și eu cu tine, se auzi spunând.

– Vezina, știi cât de importantă este salvarea Cărții Sacre a Kogayonului. Ea cuprinde întreaga înțelepciune a Marelui Zalmoxe, pentru toate generațiile viitoare. Ești singurul care o poate interpreta dar și singurul om de încredere căruia pot să-i încredințez Cartea Nemuritorilor. Știi unde ți-a fost hărăzit să o duci.

– Așa este frate Decebal, dar nu voi pleca fără tine,… zise Vezina, privindu-l cu o hotărâre de nestrămutat.

În inima lor încă mai trăgeau speranțe. Nu știau că în realitate, romanii își triplaseră numărul de mercenari, atrași din toate colțurile lumii de bogățiile legendare ale Daciei Augusta…

BĂTALIA DE LA SARMISEGETUSA

Dacii îşi apărau cu dinţii fiecare colţ de cetate, dar numărul romanilor era copleşitor. Închipuiţi-vă, trupurile soldaţilor romani care muriseră erau până la nivelul de sus al zidurilor. Romanii atacau însă în valuri nesfârşite, urmând cât de curând să intre în cetate pe deasupra zidurilor.

Dacii îşi vedeau cetatea cucerită. Erau sătui de atâtea lupte, căci trecuseră zile şi ani în şir fără să se odihnească. Apăraseră atâţia ani aceste pământuri dragi, ascultaseră cu luare aminte la învăţăturile preoţilor, poate că le va fi dor de casa asta, dar ştiau că există o bucăţică de rai unde Zalmoxe îi aştepta la masa înţelepciunii.

Un vânt căldicel, ca o boare, le adie prin păr, iar sufletul le fu cuprins brusc de o pace eternă. Era Zalmoxe ! Îi simţeau chemarea. Sufletul le deveni mai usor, aveau acum chipurile senine. O parte dintre ei au dat foc la cetate.

Apoi s-au strâns cu toţii în jurul marelui vas cu otravă- astrolabul, în apa căruia se turnase o otravă lentă, dar sigură, pentru a nu fi prinşi în viaţă, duşi la Roma şi batjocoriţi. Bând pe întrecute se aruncară râzând extaziați în luptă. Chipurile le erau asemenea zeilor nemuritori, scântei aruncau în luptă, iar braţul tăia neobosit în stânga şi-n dreapta.

Soldaţii romani erau împietriţi de frică, dar nu aveau unde să fugă, din spate erau împinşi de hoardele de mercenari care se pregăteau să jefuiască Sarmisegetusa. Ce groază a pus stăpânire pe armata romană, căci dacii se aflau parcă în transă, nu mai simţeau rănile, tăieturile săbiilor şi nici săgeţile cu venin nu îi mai puteau opri. Mulţi romani ar mai fi murit dacă nu şi-ar fi făcut efectul otrava…

SACRIFICIUL MARELUI REGE DECEBAL

La poarta cea mare a cetății era Decebal acolo, cu garda personală, ținând piept cotropitorilor pentru a nu pătrunde în cetate.Cele două tunele secrete, care permiteau ieșirea luptătorilor în afara cetății, fuseseră dezvăluite și închise.

Aveau acum să iasă pe poartă, ca niște oameni liberi. Erau în jur de 300 dintre cei mai buni luptători. Vezina avea cu el patru preoți tineri, de încredere. Pe restul îi trimisese în munți, la vechile lăcașuri de cult, pentru a-i aștepta chemarea.

Chiar înainte ca poarta să cedeze, atunci când nimeni nu se mai aștepta la o ripostă, un nor de săgeți s-a abătut asupra celor din afară, poarta s-a deschis și fulgerător un pâlc de luptători au răzbit în afara cetății, protejând în mijlocul lor pe regele Decebal și pe marele preot Vezina. După ei au ieșit în ajutor toți dacii din apropierea porților, aruncându-se cu vitejie în luptă.

Au creat rapid un culoar printre dușmani, săgetând tot ce le ieșea în cale, apoi la scurt timp au intrat pe drumul îngust care ducea către munticelul din apropiere. Erau urmăriți din aproape, rămăseseră mai puțin de jumătate, iar săgețile otrăvite ale romanilor îi loveau nemiloase în spate. Decebal le spuse din scurt ce aveau de făcut.

La ieșirea din pădure în luminișul care ducea spre vârful dealului, luptătorii daci formară un zid de netrecut în calea dușmanului. Decebal îi aruncă o ultimă privire peste umăr lui Vezina, după care se îndreptă spre înaltul dealului, pentru a fi văzut de urmăritorii care încă nu trecuseră de bariera dacilor.

Toate aceste erau pentru a-i acoperi retragerea lui Vezina pe lângă luminiș, ca apoi acesta să reintre în inima codrului.

„O, rege sfânt, sacrificiul tău este imens. Cât de ușor ți-ar fi fost să te salvezi, dar ai preferat să protejezi sfintele taine strămoșești pentru toți fii Daciei mame.”

VEZINA – Continuitatea Daciei

Cu lacrimi în ochi, Vezina luă calea codrilor. Se văzu apoi, pe cărări ascunse, străbătând munții de mijloc ai Daciei, pentru a nu fi văzuți de vreo iscoadă străină.

A ajuns cu bine la Sfânta Peșteră a Ialomicioarei, în interiorul căreia se găsea unul dintre cele mai vechi altare străbune. Au realizat împreună cu sacerdoții de acolo, o rugă către Bunul Zamolxe pentru sufletele celor căzuți în luptă. Apoi au urcat împreună la megalitul sacru pe care și în ziua de astăzi îl numim Marele Sfinx al neamului omenesc.

Au meditat îndelung în fața Sfinxului pentru a fi ajutați, inspirați și protejați în dificila misiune pe care o aveau de îndeplinit. S-au rugat toată noaptea, iar spre dimineață, cei nouă sacerdoți daci și-au împreunat mâinile într-o ultimă rugăciune.

Odată cu răsăritul soarelui peste vârfurile munților frați, aflat pe altarul sacru din fața Marelui Sfinx, Vezina înălță tulnicul pentru a transmite un ultim mesaj sacerdoților daci.

Glasul tulnicului sună îndelung din munte în munte, din deal în deal, din cetate în cetate, din om în om… Dacia își închidea porțile Kogayonului, sfânta tradiție spirituală se oculta pentru a renaște din propia cenușă…

Renaşterea Daciei

Vezina privea pe deasupra mării de nori din vârful muntelui sau. Pelerina a cărei gluga îi acoperea faţa în întregime flutura în bătaia vântului. Trecuseră două luni pline de când lăsase liber în lume ultimul său învatacel pentru a deveni la rândul său maestru în ale Luminii Albe. Marele Zamolxe îl chema la el şi îi transmise că a sosit vremea să ia pe lângă el un alt învatacel şi să îi dezvăluie tainele kapnobatailor.

Simţea naşterea unui luptător special într-un sat îndepărtat, într-o colibă modestă. Porni în zbor peste norii albi şi cu un salt amplu, se infiinţa în pragul colibei unde micul bebeluş scâncea in copaie. Ceru permisiunea parinţilor să îl ia de lângă ei iar aceştia, coplesiţi de marea onoare ce li se acorda, incuviinţară.

Vezina urma să ia copilul de la o vârstă fragedă şi să nu îl mai dea niciodată familiei în care se născuse. Acest copil special urma să trăiască în peşteri secrete, pe vârfuri inaccesibile de munte, în grote unde nimeni nu putea intra, să se hrănească numai cu lapte, brânză şi plantele pădurii, să işi întărească trupul şi spiritul, să înveţe tainele magiei ale medicinei, ale războiului, ale meditaţiei şi misterioasa artă a kapnobatailor.

Vezina cunoştea bine aceste taine. Avea deja o vârstă pe care puţini oameni o puteau atinge dar trupul îi era sprinten, tânăr şi plin de vigoare. Învăţase secretul zborului între nori şi a umblatului în fum încă din copilărie, ştia tot despre telepatie şi despre puteri fizice de nestăvilit, vorbea cu animalele şi se împrietenise cu marele Lup Alb, cunoştea planetele de leac şi arta razboiului şi trebuia acum să le transmită mai departe.

 

Kapnobataii umblau întotdeauna câte doi, maestru si învăţăcel şi nimeni nu cuteza să le stea în cale. Uneori se distrau topind pietre cu puterea minţii, alteori îndoiau şi rupeau stânci uriaşe. Vezina era şi un luptător desăvarşit. Işi amintea zâmbind cum pusese pe fugă o intreaga armată prin simpla sa apariţie într-un nor de fum în mijlocul macelului.

Puterile kapnobatailor erau cunoscute şi temute în întreaga lume. Nimeni nu ştia unde se ascund şi unde pot fi găsiţi, dar kapnobataii simţeau orice pericol real şi cântăreau bine dacă trebuie să dea o mână de ajutor ori trebuie să lase lucrurile să se întâmple aşa cum este scris, ca pedeapsă pentru alte acţiuni.

Vezina instruise până acum doi kapnobatai şi un polistai dar incă nu găsise nici un ktistai in rândurile învaţăceilor săi. Folosea adesea fumul plantelor halucinogene pentru a intra în starea ce îi permitea să comunice cu zeii şi cu alţi kapnobatai din lume. Plantele pământului sacru al Daciei erau dătătoare de putere şi de sănătate. Venera fiecare palmă de pământ al Daciei şi fiecare frunză din copacii săi seculari.

Vezina aduse copilul în zbor lin, pe vârful unei stânci ce se ivea din valea unui pârâu nervos. Aici primise mesaj că se afla marele Zamolxe cel dătător de înţelepciune. Ajunse în faţa Zeului şi îi prezenta noul său învăţăcel. Zamolxe îi prezise o viaţă de rege, însângerat de şirul nesfârşit al bătăliilor. Vezina nu se temea. Moartea în luptă era cea mai mare onoare pe care un dac putea să o primească.

Centrul spiritual unde marele Zamolxe vieţuia pentru moment, într-o peşteră micuţă, adăpostea şi alte grupuri de kapnobatai veniţi să se adape din înţelepciunea Zeului şi un medic ce ajuta oamenii din cetăţile invecinate, învăţăcelul a venit şi el ca sa ia putere de la Zeu. Zeul era mereu în mişcare simţind chemarea dacilor care aveau nevoie de el. Trebuiau sa profite din plin de scurta sa prezenţă pe stânca cea tăioasă.

De aici avea să înceapă învăţătura puiului de Dac şi Renaşterea  Întregii Dacii !!!

Bibliografie:
1. http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/pagina/comanda-cartile.html
2. http://www.hai-cu-butterfly.com/triunghiul-sacru-al-romaniei-partea-1/

Să Renaştem ! – Niascharian !

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

 

 

Religia Dacilor : Ocultare şi continuare în Creştinism ?

„Zalmoxis, Zamolxis, Zamolxe, Zalmoxe, Zălmoxe, Zău Moş  – El nu are cu adevărat un nume şi nu există vreun cuvânt care să-i poată cuprinde Măreţia”

•  Actualul articol se vrea o selecţie de informaţii din diferite surse (cu link) care ar face o legătură directă între Religia Dacilor şi Creştinism. Fiecare poate să-şi folosească cum vrea Liberul Arbitru şi să aleagă ce să creadă şi ce să nu creadă. 
•  Am folosit numele Zamolxe/Zalmoxis după cum era scris în sursele importate.

 Zamolxe reformatorul si salvatorul

In minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean il plaseaza pe Zamolxe in panteonul daimonilor (entitate supranaturala, un fel de erou-zeu, mediator intre lumea vazuta si cea nevazuta). Dupa Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are si conotatia de inger pazitor. In Legile, el scrie despre daimoni ca sunt un popor superior omului, si din randul caruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care sa-i conduca pe oameni: „…exact asa cum facem noi astazi cu turmele si cu toate animalele domesticite care traiesc in cirezi, caci boilor nu le punem in frunte un bou si caprelor o capra…La fel zeul iubitor fiind de oameni ne-a pus in frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.

Zamolxe este printre altele si un eliberator, mantuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni in pantecul pamantului, ca intr-o moarte initiatica, ramanand trei ani in solitudine si meditatie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu-se cu scanteia divina din el, asemeni lui Iisus care traieste miracolul devenirii „Una cu Tatal„.  Zamolxe separa viata de moarte prin initiere, adica prin confruntarea cu realitatile lumii nevazuta inainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau sa spuna sfintii crestini ai pustiei: „Nu poti cunoaste Raiul dupa moarte, daca nu l-ai inteles din timpul vietii!”

O alta asemanare interesanta intre crestinism si zamolxianism este ideea omului indumnezeit capabil sa reformeze si sa salveze umanitatea! Asa cum Iisus reformeaza Legea lui Moise: „Eu nu am venit sa stric Legea ci am venit s-o implinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescopera sensurile invataturii primului Zeu, Gebelezis. Iata ce scrie Dan Oltean in Religia dacilor:” Zamolxe nu a demolat vechile divinitati getice, ci le-a dat un nou aspect, o noua infatisare. Din aceasta cauza era foarte firesc ca numele lui Gebelezis sa dispara, fiind inlocuit cu numele reformatorului sau.” Nu putem sa negam uluitoarea asemanere cu religia crestina care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve…Conform traducerilor, Gebelezis inseamna Zeul Cerului sau Zeul venit din cer…

Sursa: http://codulluioreste.ro/149/

Religia Geto-Dacilor

Religia geto-dacilor, că a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.

Mitul lui Zamolxis

A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală.

Unul din marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii.Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl consideră „Zeu ceresc”; Hadrian Daicoviciu îl socotea că „Divinitatea htonică” (terestră).Etimologia numelui de Zamolxis ne este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii.

Ceea ce demonstrează încă o dată – dacă mai era nevoie – despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria.

Filozof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-dacilor.

Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism.

Despre Zamolxis, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început, regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.

Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora – omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului. Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur, rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai vremii: Origenes şi Clement din Alexandria. De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.

Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.În încheierea acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis:

„Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.”

Stramosii nostri geto-dacii au fost „crestini” inaintea aparitiei crestinismului ?

Afirmaţia prin care se susţine că populaţia Daciei era creştină încă dinaintea creştinismului nu trebuie luată doar ca simplă aserţiune, ci ca o recunoaştere de facto că pricipalele percepte religioase, precum şi modul de viaţă al geto-dacilor, iar apoi al populaţiilor străromâne, se încadrau perfect în doctrina creştină, încât aşa-numita creştinare a locuitorilor de la noi s-a făcut fără nicio asperitate.

Iar ca un fapt  caracteristic faţă de creştinismul nostru arhaic, nativ, va trebui să accentuăm creştinarea cu mult mai târzie a tuturor vecinilor noştri, „botezaţi” doar prin acte de guvernământ cu mult după noi. Iar asta, deoarece românii nu s-au „convertit” la creştinism la un anume moment – neputându-se pune astfel problema -, ci, convertirea lor s-a făcut cu totul pe nesimţite şi în timp, tocmai fiindcă ei erau „aproape creştini chiar înainte de creştinism.”

Să redăm câteva aspecte în sprijinul acestor afirmaţii de continuitate şi sincretism a religiilor. Cultul monoteist al lui Zamolxe, implicând şi credinţa în nemurire, a făcut marele pas către o „creştinare” aproape totală a geto-dacilor, accentuată apoi prin activităţi ale unor secte de factură eseniană -, ce au fost dovedite arheologic. În acest sens, o sumă de trăsături de apropiere, topite prin sincretism, ca şi prin complementarism, ne apar ca fiind lesne vizibile:

* Zamolxe şi Hristos au fost – ambii – divinităţi ale Luminii;
* Întoarcerea după trei ani a lui Zamolxe printre ai săi a fost destul de uşor înlocuită cu învierea după trei zile a lui Iisus Hristos printre creştini;
* Iniţierile pe care le practica Zamolxe au fost cu uşurinţă preluate de tainele practicate de creştini (în primul rând botezul şi euharistia);
* Bravura legendară a geto-dacilor pe câmpurile de luptă – mergând până la sacrificiul suprem – a fost înlocuită prin curajul nebunesc al primilor martiri creştini;
* Dreptatea absolută a zeului-rege a fost înlocuită prin morala creştină răscumpărătoare întru Hristos;
* Înţelepciunea bătrânilor obştii, înlocuită prin dragostea faţă de cei apropiaţi;
* Pătrunderea în cunoaşterea firii, prin meditaţii isihaste;
* Banchetele funerare, atunci când nu s-au menţinut, au fost înlocuite prin comuniunea euharistică şi prin agape;
* Scara ierarhică a marilor preoţi a fost înlocuită prin episcop, mitropolit şi patriarh.

Tot aşa de sigur poate fi faptul că ceea ce a topit vechea credinţă a daco-geţilor într-un creştinism timpuriu a fost ideea purităţii jertfei oferită lui Zamolxe ca Lumină, printr-o aceeaşi jertfă oferită lui Hristos ca Soare al Dreptăţii. Deşi mereu pusă în discuţie, religia geto-dacilor rămâne, totuşi, o problemă nerezolvată.

Sursa: http://www.lovendal.net/wp52/stramosii-nostri-geto-daci-au-fost-crestini-inaintea-aparitiei-crestinismului/

Viata de apoi la geto-daci

„Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis”, spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau „nemuritori”.

Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca „raiul” dacic era „in cer”, cum sustinea Parvan, sau „undeva in adancurile pamantului”, este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.

Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.

In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori pe alt loc.

https://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/geto-dacii/viata-apoi-geto-daci-71847.html

Ce au în comun Zeul dacilor şi Dumnezeul creştinilor?

Zamolxianismul avea oamenii lui sfinţi, credinţa în nemurire, taina învierii şi preoţime bine structurată

Între cultul zamolxian atribuit daco-geţilor şi creştinism sunt o serie de similitudini. Acestea se reflectă atât în practica cultului religios, cât şi la nivel de dogmă. Acest lucru i-a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la români o continuare firească, cu doar câteva reinterpretări, a zamolxianismului.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că daco-geţii, acea ramură nord dunăreană a tracilor, credeau într-un panteon conduse de un zeu suprem Zalmoxis. Această divinitate când cu valenţe solare, când pământeşti şi chiar subterane, presupun istoricii şi geografii antici, pe baza unor legende aflate de la grecii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Ar fi fost un sclav al lui Pitagora   „După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui”, scria Herodot.    Nu se ştie exact când a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau când a trăit. De altfel, despre Zalmoxis aflăm doar de la istoricii străini, deoarece triburile geto-dace fără scriere nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zalmoxianismului, ca şi cult religios specific geto-dacilor. Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zalmoxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zalmoxis, un „Mesia“ dacic ce propovăduia viaţa de apoi

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zalmoxis este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr-un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zalmoxe este un fel de ”Mesia” tracic care şi-a scos poporul din întunecime, i-a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.    ”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într-o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zalmoxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup. Doar sufletul devenea nemuritor într-o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zalmoxis, deşi el se afla în aceasta.    ”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orifici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întâlneşte pe Zalmoxis”, precizează şi Mircea Eliade în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”. Pe greci, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor daco-getice, această credinţă era unică şi fascinantă. ”Credinţa în imortalitatea sufletului n-a încetat să-i intrige pe grecii din secolul al V lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decât prezentându-i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor»”, scria Eliade

”Învierea” lui Zalmoxe, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre daci propovăduindu-le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmoxe păşeşte în rândul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr-un mare mister, asemănător religiei creştine. Mai precis Zalmoxe ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat. ”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zalmoxis era o divinitate chtoniană A coborâ în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă”, precizează Eliade. Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zalmoxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.    ”Putem deci să ne gândim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, având ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini”, susţine Eliade.

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zalmoxe

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lângă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zalmoxis, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase. Astfel cu mult înainte de creştinarea Daciei, în triburile geţilor, dar şi ale tracilor adoratori ai lui Zalmoxe, existau sihaştrii sau oamenii cu comportament apropiat călugărilor. Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zalmoxis, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

  ”Poseidonos – ne spune Strabo(VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mânca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie”, îl citează istoricul Ion Horaţiu Crişan, pe Strabo, în lucrarea sa „Spiritualitatea geto-dacilor”.    Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase. ”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo(VII 3,5), atunci când vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

 Totodată, la daci exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungând apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

 Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori. Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, dacii ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii daci şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxe la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

 Întrunind aceste premise, ca şi proorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Daciei, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zalmoxianism şi creştinism.    ”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei( dinainte de anul 270 pCHR)”, scria Mircea Eliade.

http://adevarul.ro/locale/botosani/ce-comun-zeul-dacilor-dumnezeul-crestinilor-zamolxianismul-oamenii-sfinti-credinta-nemurire-taina-invierii-preotime-structurata-1_554a0928cfbe376e35e875d0/index.html

Asemănările dintre Iisus și Zalmoxis

Unul dintre lucrurile surprinzătoare ale antichității este creștinarea relativ ușoară a geto-dacilor… Dacă în multe țări creștinarea s-a făcut cu sabia, aici, pe teritoriul vechii Dacii, mesajul lui Iisus a pătruns fără să întâmpine prea multă rezistență, fiind îmbrățișat de autohtoni, care au combinat noul mesaj cu tradițiile proprii – tradiții anterioare creștinismului, păstrate până astăzi. De ce s-a petrecut acest lucru?

 Dacă facem o comparație între Iisus și Zalmoxis, vom găsi câteva similitudini surprinzătoare care explică acceptarea creștinismului ca pe un fel de continuare a religiei zalmoxiene.

În acest sens, istoricul Dan Oltean ne spune următoarele: “Similitudinile dintre religia lui Zalmoxis și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori “păgâni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d. Chr., un autor “păgân”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decât să repete ritualurile din religia lui Zalmoxis: “. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zalmoxis . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34).

Alte asemănări dintre religia lui Zalmoxis și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfântul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.” (Dan Oltean – Religia Dacilor, pag 51.  Cartea se găsește aici: http://dacia-art.ro/products-page/carti/)

Dintre toate asemănările semnalate de antici, două sunt cu adevărat remarcabile…

1, În primul rând, este vorba despre învingerea morții și înviere, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două mari spirite. Dacă în cazul lui Iisus, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborârea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a patra zi…, în cazul lui Zalmoxis, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

 “…Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane.(…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.” (Herodot, Istorii). Practic, după acest eveniment al revenirii din lumea subpământeană, cei doi generează reforma spirituală care a dus la nașterea creștinismului și a zalmoxianismului.

 2. Atât Creștinismul, cât și Zalmoxianismul au ca doctrină principală nemurirea sufletului. Sufletul, eliberat din trupul de carne, dacă a avut o viață pământeană merituoasă, ajunge într-o lume fericită, pentru totdeauna. Din aceste motive, dar și din altele, Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că: “Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie, etc., încurajau apropierea de creștinism”, iar D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului român (pag. 283) subliniază că: “Esențialul religiei lui Christos se găsea deja în religia dacilor.”

Cu siguranță că răspândirea creștinismului la nordul Dunării, în spațiul geto-dacilor liberi, a fost influențată și de faptul că cei doi împărați romani care au deschis calea oficializării religiei creștine în Imperiul Roman au fost DACUL Galerius și TRACUL Constantin cel Mare, doi împărați cu o origine etnică care nu avea cum să nu le fie cunoscută și geto-dacilor nord-dunăreni…

 Astăzi, deși poartă o haină creștină, încă putem să fim parte la foarte multe sărbători populare, moștenite de la geto-daci, o dovadă a faptului că religia străveche Zalmoxiană a conviețuit cu Creștinismul și a supraviețuit într-un anumit fel până acum.

Tocmai de aceea, trebuie să ne conservăm tradițiile și identitea pentru că aici sunt înscrise codurile unor taine străvechi, ale căror mesaje rămâne să le redescoperim…

Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/celsus-sec-ii-d-chr-crestinii-repeta-ritualurile-din-religia-lui-zalmoxis/

“Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei, 22,29)

 Iisus a spus: “Cel care este aproape de mine este aproape de foc si cel care este departe de mine este departe de împaratie. “

Iisus , marele iniţiat din… Dacia ?

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992).

Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44).

Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor. Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico – raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma.

Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. „

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

 Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33).

 Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ?

 Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210).

De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea:  Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.

Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.

Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre:

Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge.

Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:

• „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
• Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
• Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!
• Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!
• Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!
• Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
• Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
• Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:

• „Fericiţi cei ce-s cutezători
• Că a lor este victoria
• În plaiurile cele sfinte
• Fericiţi cei ce plâng, că aceia
• În dalbe ceruri s-or mângâia.
• Fericiţi cei blânzi, că aceia
• Vor moşteni întreg pământul.
• Fericiţi cei care flămâzesc
• Şi însetează după ştiinţă,
• Că aceia se vor sătura
• Şi niciodată n-or mai răbda.
• Fericiţi aceia care muncesc,
• Pământul făcându-l gradină,
• Că ei vor culege roadele
• În Grădinile Cerurilor
• Fericiţi vor fi şi cei milostivi
• Că aceia se vor mântui
• Fericiţi cei curaţi în suflet
• Că s-or hrăni doar cu lumină
• Fericiţi făcătorii de pace,
• Că Fii cerului s-or chema
• Fericiţi cei prigoniţi pentru
• Dreptate, că a lor este Raiul.

(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)

 …şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.

Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)

Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;
2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;
3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;
4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;
5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;
6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;
7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.

Sursa : https://quadratus.wordpress.com/tag/herto-valus/

Notă personală referitoare la articol:

1. Mi se pare cel puţin ciudat ca cei mai buni prieteni (Sfinţii Apostoli) au în predominat nume de daco-români : Andrei, Petru, Ioan, Matei…
2. Numele mamei lui Isus este Maria – tot românesc. Papa Ioan Paul al II-lea când a venit în România a sărutat pământul şi a spus că e „Grădina Maicii Domnului”
3. Isus îşi spunea „Fiul Omului” – vf OMU… Sfinxul… Babele… Ialomicioara –  toate din zonă puternice sanctuare Dacice în funcţionare în acea perioadă
4. Isus se adresa mulţimii cu apelativul : „Voi evreii” şi nu „Noi evreii”
5. Studii de etimologie a numelui au scos la iveală că în perioada aceea, în Egiptul Antic nu era nici un nume care să se termine cu „us” (acolo : Baraba, Caiafa, Iuda, Irod… ), pe când în Dacia: Deceneus, Comosicus, Diurpaneus, etc
6. O altă ipoteză interesantă aici : http://www.ariminia.ro/ro/iisus-a-fost-get/

Asta-i taina strămoșilor și credința în nemurire ! Un om neindumnezeit nu poate participa la îndumnezeirea cosmosului .

Înţelepciunea lui Zalmoxis

Despre înțelepciunea lui Zalmoxis se pot spune multe lucruri bune:

• Legile Belagines sunt Legile Fericirii și armoniei omenești după care o întreagă Europă este condusă de peste 2000 de ani.
• Religia Kogayon este religia care cuprinde în ea însăși toate religiile lumii, este „Știința despre Suflet și Trup“ care permite fiecărei ființe umane să atingă Fericirea Supremă prin Comuniunea Extatică cu Dumnezeu Tatăl.
• Zalmoxis este creatorul limbii române, inspirat fiind chiar de Dumnezeu Tatăl în a crea un limbaj viu, curat, luminos care să trezească sufletul și să liniștească mintea. De aceea este bine să gândim românește.
• Tot el cartează întreg spațiul românesc dând nume fiecărui loc conform energiei pe care zona respectivă o vehiculează.
• Este părintele chimiei de astăzi, descoperind în acele timpuri peste 380 de elemente față de 116 câte se cunosc în tabelul lui Mendeleev, primul element începând cu Onțiu-Onto, iar ultimul dintre ele numindu- se Trimiter-Mesia.
• Este părinte al medicinii după care însuși Hipocrate s-a inspirat impunând ca metodologie fiecărui medic: „întâi să nu faci rău“ – „primum non nocere“.
• Este părinte al creștinătății, cel numit Melchisedec, fiind „asemănat cu Fiul lui Dumnezeu“ (Evr.VII, 1-2), Iisus însuși fiind numit „Arhiereu în veac după legea lui Melchisedec“ (Ep. Sf. Apostol Pavel, cap. 5)

Astfel, datorită transformării spirituale care a apărut la toți cei care au asimilat înțelepciunea Kogayonului, Zalmoxis ajunge să fie declarat zeu sau Mântuitor al unui întreg neam geto-dac.

Să ne amintim, că în perioadă în care s-a manifestat marele înțelept și eliberat spiritual Zalmoxis (633-540 î.H.), trăia Sakyamuni, adică Gauthama Buddha (555-486 î.H.) – întemeietorul budismului, trăia și crea înțeleptul Zarathustra (599-522 î.H.) – întemeietor al religiei iraniene, trăia și crea marele înțelept chinez Lao-Tse (604- 531 î.H.) – întemeietorul taoismului, trăia înțeleptul Kon- Fu-Tzi (551-479 î.H.)  întemeietorul confucianismului.

Aceasta este înțelepciunea cu care a înnobilat Dumnezeu umanitatea în acea perioadă.

Nici după aproape 2000 de ani de la cucerirea Daciei, poporul nostru încă nu beneficiază, de o astfel de învățătură spirituală  eliberatoare, deoarece societatea în care trăim nu oferă noilor generații o adevărată cultură a înțelepciunii, o autentică cunoaștere de Sine.

În momentul în care Dacia a fost cucerită, toată înțelepciunea sacră a Kogayonului s-a ocultat.

Privim în timp la „țăranii“ noștrii și la casele lor simple de la țară. Unde s-a ascuns acea înțelepciune eliberatoare? Dacă o căutăm cu simțul adevărului, o găsim ocultată în simboluri: în port, în datini și  proverbe, în buna cuviință și în sufletul bun și primitor al românului.

Chiar și astăzi dacă ne uităm cu atenție pe porțile caselor, regăsim forme geometrice uluitoare. De unde știe țăranul nostru român de geometrie sacră și unde o aplică? Privind satele din Ardeal, din subcarpați și în general porțile caselor la români, realizăm că poarta se prezintă ca un element inițiatic, rămas din înțelepciunea străbună.

Fiecare simbol încrustat pe o poartă, reprezintă o adevărată inițiere, care permite trecerea ființei umane către o altă lume, către adevărata lume a spiritului strămoșesc.

Înțelepciunea populară, este foarte profundă pentru aceia care îi caută înțelesurile. O găsim reflectată nu numai în obiceiurile strămoșești dar și în proverbele și zicătorile populare.

Vechimea proverbelor este greu de stabilit. Cei mai mari învățați au pus originea proverbelor la începuturile societății omenești, evoluția lor fiind în legătură directă cu evoluția omenirii.

Fiind un continuu îndemn la introspecție și analiză, Herodot le numea în „Istoriile“ sale, drept „învățături înțelepte“ sau „glas al zeilor sau al înțelepților“, iar Homer – „cuvinte înaripate“. Expresie a înțelepciunii populare, proverbele constituie o oglindire fidelă a vieții poporului, a atitudinilor lui fundamentale, a raporturilor lui cu lumea și viața.

Din tradiția noastră populară, aflăm că „omul sfințește locul“ și că „tăcerea-i ca mierea“ sau că „tăcerea e de aur“. Iată, aflăm că tăcerea era ridicată de străbunii noștrii la rang de înțelepciune, pentru că se știe de către orice ființă umană care aspiră la starea de înțelepciune, că acela care se interiorizează, care „tace“ și „ascultă“ chemarea inimii sale, ajunge să se descopere pe sine însuși într-o lumină nouă, o lumină plină de înțelepciune și savoare divină. De aceea „tăcerea-i ca mierea“ sau „e de aur“- adică neprețuită, pentru că ea ne permite sa ne interiorizăm și să contemplăm Sinele esență, să medităm la adevărata noastră natură interioară care este o natură eminamente benefică, deoarece cu toții suntem copiii preaiubiți ai lui Dumnezeu Tatăl.

Atunci când noi ne îndepărtăm de sursa fericirii noastre, de scânteia divină din noi, atunci noi simțim suferință și neîmplinire, oricât am alerga pe acest pământ. Sufletul nu poate fi săturat oricâtă măncare i-am da, nu poate fi îmbrăcat oricâte haine am pune pe noi, căci noi suntem cu adevărat doar natura intimă a Sinelui Suprem Nemuritor care se revelează în ființa umană ca fiind iubire, înțelepciune și pace dumnezeiască.

Ocultarea Religiei Dacilor în Creştinism

Sfântul Gheorghe și Cavalerul Trac.

Este Sfântul Gheorghe, sărbătorit astăzi, o copie a Cavalerului TRAC? 

Cultul cavalerului trac este un subiect plin de mister și legendă. Se pare că acest ordin militar este cel mai vechi ordin cavaleresc cunoscut…

Ceea ce este foarte interesant în legătură cu acest cult al Cavalerului Trac este faptul că personajul creștin al Sfântului Gheorghe pare să fie o copie fidelă a Cavalerului Trac, atât prin frapanta asemănare dintre reprezentările iconografice ale celor doi, cât și prin rolul similar de luptător împotriva răului. Avem toate motivele să credem că, precum în atâtea alte cazuri, simbolul creștin s-a suprapus peste un simbol traco-geto-dacic străvechi, cu scopul bine determinat de a-l înlocui în conștiința oamenilor…

 Mai multe despre Cavalerul Trac : http://www.cunoastelumea.ro/sfantul-gheorghe-si-cavalerul-trac-este-sfantul-gheorghe-sarbatorit-astazi-o-copie-a-cavelrului-trac-informatii-inedite/

Biblia Creştină şi Simbolistica Bisericilor Creştine

Biblia –  Cartea Sacră – este  codată în pilde, în fapte, în nume și numere, pentru ca numai cei inițiați să o poată decoda în totalitate.

Multe dintre simbolurile sacre vor rezista pănă în zilele noastre ca mărturie a credinței neamului nostru.

Cele 4 simboluri sacre ale Sfinxului – leul, vulturul, taurul și omul – se aflau acum așezate în jurul Tronului divin (în „Apocalipsa  lui Ioan”, cap 4), Dumnezeu fiind esența celui de-al 5-lea element – eterul cel omniprezent – cel care unește și manifestă totul .

Toate cele 4 elemente subtile care formatează întregul Univers – pământul (taurul), apa (vulturul – aspectul armonios al zodiei scorpion), focul (leul), aerul (omul – aspectul zodiei vărsător) – se regăseau acum și în jurul Mântuitorului Iisus – „Fiului Omului”, al „Marelui Om” – tocmai pentru a ne aminti de adevăratul potențial al ființei umane și anume că suntem „făcuți după chipul și asemănarea Lui”, „o creație perfectă” atunci când noi ne revelăm Sfinxul interior sau Inima cea tainică a lui Dumnezeu care se află în profunzimea sufletelor noastre.

Zodiacul ne întâmpină în pridvorul bisericilor, amintindu-ne că suntem parte a întregului, o structură unică a Centrului ce se reflectă în diversitate, tainic și misterios, asemenea râului care se unește în final cu marea.

Axa Spirituală a Lumii – Columna Cerului – este înlocuită cu Arborele Vieții care hrănește cu seva, cu înțelepciunea sa, întrega manifestare. Este Pomul Vieții din miticul Eden, care permite accesul la o viață eternă, atunci când noi ajungem să contempăm Sinele nostru esență .

Simbolurile energiilor comlementare yin-yang se regăsesc și ele ocultate. Oricine intră în ziua de astăzi într-o biserică poate observa cum în partea stângă se află așezate femeile (lunar, yin, -), iar în partea dreaptă se află așezați bărbații (solar, yang, +), creându-se astfel mereu o polaritate (atracție) yin-yang care permite energiilor, mai ales atunci când ne rugăm, să pătrundă prin vidul median (coloana vertebrală – ca și zonă de proiecție a cestui canal central subtil de energie al ființei noastre) în profunzimea inimilor, trezindu-ne sufletul – Scânteia Nemuritoare – pentru o comuniune reală cu Dumnezeu Tatăl. În partea stângă avem întotdeauna icoana Fecioarei Maria, iar în partea dreaptă îl avem mereu pe Iisus. Cele două energii se unesc transcendent prin drumul median care merge la altar, locul sfânt de unde preotul, în calitatea sa de Uns al Domnului, ne împărtășește sfintele taine, ne miruiește și ne propovăduiește înțelepciunea divină.

Simbolul yin-yang îl regăsim și în steaua lui David – triunghiul cu vârful în sus (yang, solar, masculin, +) și triunghiul cu vârful în jos (yin, lunar, feminin, -) – având în centru o floare, adică simbolul unei chakre sau un punct care simbolizează trezirea sufletului, iar la nivel mai profund, manifestarea Sinelui Suprem Nemuritor. Același simbol yin-yang îl găsim destul de ocultat și în reprezentarea Fecioarei Maria (yin, lunar, feminin, -) care îl ține în brațe, în centrul ei, pe Iisus (yang,solar, masculin, +), ca simbol al trezirii sufletului sau al unui sulfu nou, plin de iubire care izvorăște din Mama Divină (yin, lunar, feminin, -), dând naștere Noului OM, așa cum în tradiția chineză yinul naște yangul și yangul naște yinul, completându-se reciproc.

Roțile pe care le țin îngerii, sfinții în mâini sau sub picioare sunt de fapt roți energetice, simbolul chakrelor, al centrilor subtili de forță care în tradiția populară mai sunt numite și „porți” ale raiului sau „guri” de rai.

Reprezentarea acestor centri subtili de forță – chakre – sunt din ce în ce mai des înlocuite în biserici, cu simbolul floral, în care găsim flori cu 4, 6, 8 10, 12, 16 etc… petale. Natura solară a religiei strămoșești o regăsim și în pictogramele în care, din aureola sfinților se manifestă razele solare.

Brâul care înconjoară bisericile prezintă o întregă simbolistică: el marchează prezența unui „Centru Spiritual“, a Bisericii ca și proiecție a „Centrului Lumii“ – a Oului Cosmic – Principiul armoniei cosmice, cel care conține în el toate lucrurile și în același timp este Germenele de aur, cel care este conținut în toate; este șarpele mitic Uroboros – cel care își înghite mereu coada, recreând Universul (roata transformării), asemenea păsării Phoenix care renaște din propia-i cenușă (principiul vieții fară de sfârșit); este în legătură cu energia fundamentală Kundalini Shakti – Maha Shakti sau Sfântul Duh – care unește, hrănește și potențează cei 7 centri subtili de forță (chakre), asociați în Biblie cu cele 7 făclii de foc care ard în fața Tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa lui Ioan).

La noi, în schimb opera de ocultare a fost mult mai profundă.  Ea vine pe fir strămoșesc de milenii.

Să ne amintim că însuși Zalmoxis Mântuitorul a folosit ca și scriere limba latină și greacă, deoarece el a prevăzut din timp toată această necesitate.

Deceneu, după 500 de ani, construiește la Șinca Veche, Templul Ursitelor, prima biserică creștină din lume, care este dată în folosință în ziua nașterii Domnului Iisus… când nici nu exista creștinismul în acele timpuri.

Când au venit romanii, care aveau ordin să facă dispărută Dacia și locuitorii ei de pe fața pământului, au găsit de fapt scrierea latină și femeile noastre frumoase, care au reușit să-i îmblânzească în scurt timp, pe acești mari cuceritori.

Dar au dispărut dacii cu adevărat?

În nici un caz, fiindcă noi am știut să ne ocultăm tradiția și să colaborăm, atât cât a fost necesar, cu toți cei care au venit pe acest pământ Sfânt.

Ce interes ar fi avut evreii sa promoveze iubirea și înțelepciunea divină când ei îl crucificaseră deja pe Iisus, mânați fiind din spate de conducătorii lor întunecați? Aceștia, au urmărit să distrugă cu totul neamul zeilor – al înțelepților plini de iubire față de Dumnezeul cel adevărat – atacând și distrugând Dacia, Terra Mater, cu ajutorul Imperiului Roman.

Dar iată că dintr-o dată, Dacia a dispărut, ocultându-se în creștinism.

Templele le distruseseră, iar daci nu mai erau. Se luptau acum cu țări întregi creștine, încercând să preia controlul de fiecare dată atunci când se ivea un nou centru spiritual autentic.

În fața acestor primejdii care a cuprins pământul, neamul dacilor și secretele lor strămoșești au fost bine păstrate în Kogayonul Sfânt, pentru a fi revelate în ceasul cel din urmă al acestei epoci de suferință, atunci când oamenii vor afla cine sunt și ce au de făcut.

Trezirea urgentă a fiinţei noastre către o stare profundă de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc

Din nefericire, momentul actual prin care trece ţara noastră încă mai are ca particularitate tendinţa preponderentă a românilor de a acţiona întocmai ca nişte celule separate şi haotice. Acest aspect, care este evident pentru o minte lucidă şi pătrunzătoare, ar trebui să ne dea de gândit, întrucât, după cum se ştie, un popor există ca urmare a unei conştiinţe tainice de grup, a unei conştiinţe fundamentale, colective, etnice, care se sprijină într-un mod criptic pe o unitate de neam, de limbă, de cultură, de tradiţii şi, mai ales, pe o unitate deplină de credinţă.

Toate aceste legături tainice sunt acum grav ameninţate mai ales datorită faptului că, sub presiunea nevoilor umane elementare, nivelul conştiinţei naţionale a scăzut uluitor de mult,pentru că oamenii sunt în continuare interesaţi cel mai mult de puterea lor financiară sau de disperarea că ar putea muri de foame.

Marile valori spirituale şi morale care au ridicat şi au menţinut popoare în istorie acum aproape că sunt pe cale să se piardă, odată cu diminuarea credinţei în Dumnezeu.

Ştiind toate acestea, trebuie tocmai de aceea să ne îndreptăm ferm atenţia mai ales către ceea ce este necesar să menţinem nealterat şi chiar să amplificăm: credinţa fermă şi de nezdruncinat în Dumnezeu. Să ne amintim că aproape întotdeauna ortodoxismul a fost coloana vertebrală a românismului şi să nu uităm că respectul faţă de cultură şi tradiţie, respectul faţă de înaintaşi şi faţă de eroii neamului au reprezentat la noi nişte trăsături definitorii.

Mai ales astăzi, se impune să păstrăm un moment de reculegere pentru toate marile suflete ale marilor eroi ai unităţii naţionale a românilor: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Ei au făcut sau au visat Unirea cu preţul vieţii lor, închinându-se cu mâna dreaptă şi sprijinindu-se ferm pe sabie cu mâna stângă. Lor li se pot adăuga Alexandru Ioan Cuza şi Ferdinand I care au dus-o apoi la bun sfârşit la masa tratativelor…

Dar, pentru ca acum România să renască este necesar să contribuim  cu toţii la trezirea unei comuniuni tainice şi plenar inspiratoare cu Sufletul Neamului Românesc care în permanenţă există şi ne poate îmbrăţişa cu suflul său emoţional. În această direcţie, dacă pentru fiinţa umană trezirea sufletului reprezintă începutul contopirii inefabile în Dumnezeu, trezirea unei stări tainice de comuniune inefabilă cu sufletul unui neam este cel mai adesea determinată de o profundă conştientizare în fiinţa proprie a unităţii ascunse a tuturor sufletelor cu un destin de excepţie, ce este intuită de toţi cei ce au trăit sau trăiesc în sânul acelui neam.

În felul acesta, se face trecerea de la cadrul limitat al simplei supravieţuiri în interiorul speciei umane la conştiinţa misterioasă a unicităţii individului, ce se raportează în vederea creşterii sale spirituale, morale şi fizice la valorile tainice fundamentale ale sufletului neamului în care el se naşte şi apoi trăieşte. Astfel, sufletul acelei naţiuni îl hrăneşte, îl inspiră, îl potenţează şi îl îmbogăţeşte pe cel care devine conştient că aparţine unui popor, şi, nu în ultimul rând, marele suflet tainic al neamului primeşte de la cel care este dornic să se dăruiască printr-o inefabilă comuniune, un suflu nou de viaţă, pregnant regenerator şi viguros.

Ne-am născut ca popor din rândul „…celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci…“şi nu trebuie decât să ne amintim de Mircea cel Bătrân, de Ştefan cel Mare sau de Mihai Viteazul pentru a conştientiza că ei sunt continuatorii acestui spirit al vitejiei şi dreptăţii pe care noi avem acum datoria să-l facem să trăiască şi să se expansioneze din nou în inimile tuturor românilor.

A sosit clipa să participăm AICI şi ACUM cu tot sufletul şi plini de aspiraţie la destinul de excepţie al acestui neam românesc care, printre altele, este chemat să facă posibilă victoria luminii divine pe această gură de rai, împotriva Imperiului Intunecat care vrea să conducă din umbră întreaga umanitate către un dezastru planetar. Avem acum ocazia să luptăm cu sabia discernământului şi cu scutul iubirii de adevăr şi dreptate pentru ca în această ţară binecuvântată de Dumnezeu faimoasele profeţii ale lui Sundar Singh, ale clarvăzătoarei Vanga sau ale părintelui Arsenie Boca să se împlinească cât mai repede.

Iată ce spunea marele erou şi poet național Mihai Eminescu, despre modul în care trebuie să acționăm, pentru Renașterea Spirituală a României:

„Schimbaţi opţiunea publică, daţi-i urgent o altă direcţie, răscoliţi printre comorile ascunse ale geniului naţional, treziţi cât mai repede spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, faceţi astfel să apară o uriaşă reacţiune morală, o nouă revoluţie de idei, în care ideea de spiritualitate românească să fie mai mare decât cuvinte precum uman, genial, frumos; în fine, fiţi cu o mare putere Români, Români şi iar Români…“

 *din Sufletul Neamului Românesc(paragrafe) http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/

Concluzie personală

Cred în posibilitatea ca actualul Creştinism Ortodox să fie o continuare a religiei Geto-Dacilor, dar cu influenţe destul de puternice de alte popoare. Cred  că esenţa este aceeaşi: ELIBERAREA şi NEMURIREA SUFLETULUI .

Cred că CREDINŢA este în DUMNEZEU, RELIGIA este un doar mod de a ajunge la CREDINŢĂ, iar BISERICA este doar instituţia care administrează modul.

Dacă de ceva vreme în sânul Bisericii noastre Ortodoxe există unii care sunt corupţi şi alţii prinşi în dogme depăşite, asta NU înseamnă că toată Biserică e coruptă sau depăşită. Chiar cred că acolo se află multe din secretele Spiritualităţii Geto-Dace.

Poate ar trebui să privim mai cu „Ochii Sufletului” tot ceea se întâmplă. Lumea este în schimbare. În toate înformaţiile pe care le primim dacă punem şi un pic de sentiment avem un punct mai larg de vedere. Dar, din păcate unii neagă Religia Dacilor, alţii neagă Creştinismul (prezent aici de aproape 2000 ani),mod în care, după părerea mea, nu se vede decât jumătate de imaginea de ansamblu. Negarea Creştinismului presupune şi negarea unor mari valori naţionale ca Ştefan cel Mare,Mihai Viteazul şi mulţi alţii, iar negarea Religiei Dacilor (Kogayon) presupunerea tăierii rădăcinilor noastre ancestrale.

Aşa că trecând peste toate dogmele şi barierele mentale voi da crezare maximă afirmaţiei :

Zalmoxis este protectorul îndumnezeirii noastre ca neam. Prin forța sa spirituală deosebită, Zalmoxis a condus către starea de îndumnezeire pe toți discipolii săi și a făcut ca Sufletul unui întreg neam omenesc să se îmbogățească spiritual, traiul bun și frumos făcându-și loc în sufletele celor care au răspuns chemării lui.

 

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

ZALMOXIS – Sclav, Rege, Zeu

„Munceşte ca un SCLAV, porunceşte ca un REGE, creează ca un ZEU.” 

Constantin Brâncuşi

„Dupa cate am aflat de la elenii care locuiesc in Hellespont si in Pont ( in regiunile grecesti de pe litoralul Marii Negre ) ,acest Zalmoxis ,fiind om  ca toti oamenii ,ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras ,fiul lui Mnesarhos. Apoi ,castigandu-si libertatea ,ar fi dobandit avutie multa si ,dobandind avere ,s-a intors bogat printre ai lui .Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura ,Zalmoxis acesta,care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia ,ca unul ce traise printre eleni si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei,langa Pythagoras ,a pus sa i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte ; in timpul ospetelor ,ii invata ca nici el , nici oaspetii lui si nici urmasii lor in veac  nu vor muri ,ci se vor muta numai intr-un loc unde,traind de-a pururea ,vor avea parte de toate bunatatile . In tot timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel ,pusese sa i se faca o locuinta sub pamant .Cand locuinta ii fu gata ,se facu nevazut din mijlocul tracilor ,coborand in adancul incaperilor subpamantene ,unde statu ascuns vreme de trei ani .Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi iarasi in fata tracilor si asa ii facu Zalmoxis sa creada in toate spusele lui .” ( Herodot -„Istorii ” )

Mnesarhos tracul

Tânărul Zalmoxis este prins și luat sclav, apoi dus în insula Samos. Acolo el este răscumpărat de Mnesarhos tracul. Acesta era la origine tot dac, din zona Banatului, născut în localitatea Deva.

Mnesarhos, devenind în scurt timp unul dintre cei mai pricepuți metalurgiști din Dacia, prin topirea și prelucrarea fierului care avea mare căutare în acele timpuri, fiind atras de comercianții greci, se mută în insula Samos, unde deschide noi ateliere de metalurgie. Pentru a se proteja, el și încă vreo câțiva cumpărau de pe piața sclavilor cât mai mulți traci și daci, deoarece aceștia erau de încredere și buni luptători. Astfel, el scăpa mulți traci de la sclavia din Grecia, care era extrem de dură în acele timpuri.

Tânărul Zalmoxis învăță foarte repede tainele metalurgiei și își dovedeşte apoi geniul creativ prin noile metode și tehnici de prelucrare a metalelor, obținând, spre bucuria lui Mnesarhos, cea mai bună  calitate a mărfurilor de pe piața comercială.

În câțiva ani de la sosirea lui Zalmoxis la atelierele lui Mnesarhos, acesta devine mare armator și cel mai bogat ionian al locului, vasele sale străbătând Mediterana și nu numai. La atelierele lui Mnesarhos se realizau însă și o mare producție de vase ceramice. Sub îndrumarea lui Zalmoxis, iar mai apoi a lui Mnesarhos, aceste vase sunt decorate cu însemne tracice care, ulterior, ajung din Grecia și în celelalte țări ca însemne ale grecilor, când, de fapt, sunt luate din tradiția veche tracă.

De altfel, și zeii sunt cumpărați tot de aici, de la noi.

PITAGORA

Focul Sacru al Cunoașterii divine îi ajută și îi protejează atât pe Zalmoxis, cât și pe cei din jurul său. Anii trec și, datorită descântecelor și plantelor cu care Zalmoxis trata orice boală, i se duce vestea în toată insula și oricine venea la el era vindecat fără să i se ceară niciun ban.

Atunci când soția lui Mnesarhos rămâne însărcinată, ea este ajutată de Zalmoxis. El invocă din planurile cerești superioare un suflet nobil care să se reîntrupeze pe pământ, în casa lui Mnesarhos.

Acest copil binecuvântat va purta numele de Pitagora şi va deveni primul „fiu spiritual” al lui Zalmoxis. Dată fiind recunoscuta înțelepciune a lui Zalmoxis, care avea deja 50 de ani, Mnesarhos îl numește învățător – sclav învățător, cum îi spuneau grecii – al micului Pitagora. Dorea ca și fiul său să devină la fel de înțelept ca Zalmoxis.

Astfel şi-a ales Zalmoxis primul discipol, pe care îl va iniţia treaptă cu treaptă în Ştiinţa Nemuririi.

Pitagora se dovedește pe măsura mentorului său căci, la vârsta de numai 14 ani, descoperă tabla înmulțirii și celebra „teoremă a lui Pitagora”, care stabileşte relaţia dintre ipotenuză şi cele 2 catete ale unui triunghi dreptunghic. Grecii, fiind orientați către comerț și dezvoltarea economiei, primesc cu entuziasm noile metode de calcul. Această imagine ilustrează una dintre multele demonstraţii vizuale. Această demostraţie simplă, dar nu și elementară, arată „Teorema lui Pitagora”.

Descoperirile sunt inspirate, de fapt, de Zalmoxis și totul se face pe elementul numit foc, ca simbol al cunoașterii divine și al transformării interioare. Având principalele concepte despre foc (despre modul cum acționează conștiința divină), Pitagora își construieşte adevărata filozofie mistică de mai târziu, cea pe care a expus-o cu multă înţelepciune:

„Omul poartă în interiorul său o parte din energia primordială divină care supravieţuieşte la moartea corpului, în lumea astrală, pentru ca, în acord cu comportamentul etic al vieţii sale anterioare, să se reîncarneze în alt corp şi sa trăiască altă și altă existenţă, şi tot așa în mod succesiv, până la întoarcerea finală la Divin.”

El susţinea existenţa elementalilor şi a geniilor, a divinităţilor intermediare ca fiind zeii, precum şi a unei Divinităţi Superioare ca început şi sfârşit al tuturor lucrurilor.

Despre „muzica sferelor”: Pitagora a experimentat depășirea limitelor corpului fizic prin intermediul conștiinței și astfel a auzit ceea ce numim „muzica sferelor”. El credea că oricine își purifică simțurile poate avea această experiență: „astfel, ființa poate percepe lucruri invizibile altora și auzi ceea ce altora le este inaudibil”.

Pitagora consideră muzica drept o armonie a numerelor și a cosmosului, el însuși (cosmosul) fiind reductibil la numere sonore, aceasta implicând să se dea numerelor întreaga plenitudine inteligibilă și sensibilă a ființei. El a dezvăluit că un sunet armonios este produs de mișcarea corpurilor cerești, totul fiind o simfonie cosmică în inima întregii realități. Soarele, planetele și stelele produc o muzică celestă ca o pulsație din interior, ce se deplasează de-a lungul stringurilor vibratorii ale orbitelor proprii.

Tot de la el ne rămâne și sistemul de scriere a notelor muzicale, sistem care este folosit și în ziua de astăzi de toţi cei care studiază muzica.

Eliberarea lui Zalmoxis din sclavie

Când Pitagora (care este şi el tot unul de-ai noștri, ținându-se cont că părinții lui erau de origine traci, din Deva) a împlinit 15 ani, Mnesarhos tracul se declară mulțumit de munca prestată de Zalmoxis și îl eliberează. Stăpânii obișnuiau ca, pentru merite deosebite, să elibereze câte un sclav atunci când copiii lor împlineau 15 ani. Asta se petrece la vârsta de 65 de ani ai lui Zalmoxis, prin anul 568 î. H.

În acelaşi timp, în țară, încep să se dezvolte condițiile prielnice întoarcerii lui Zalmoxis, căci tracii se înmulțiseră îndeajuns. Eliberat din sclavie, Zalmoxis cel înțelept, îmbarcat pe corabia „Apollo” dăruită de Mnesarhos, pleacă la Atena, unde încearcă, pe parcursul unui an, o mișcare filosofică, promovând cultul adorării zeiței Hestia și a Focului Sacru.

Grecii nu aveau nevoie de filosofi pe vremea aceea, pentru că erau prea ocupați cu alte treburi… cum să facă averi, iar înțelepciunea cu care venea Zalmoxis nu era pe placul lor, mai ales că era și sclav eliberat. El se convinge repede de situația în care se aflau grecii și lasă jumătate din discipolii pe care și-i făcuse la Atena, să se ocupe în continuare de cultul zeiței Hestia, cult care, de altfel, va fi adoptat peste câțiva ani la greci, cât și la romani, sub forma adorării Zeiței Vesta (cu vestalele ei) sau Zeița Fecioară (cu fecioarele ei).

Apoi, Zalmoxis pleacă spre Orient, la evrei, în casa lui Israel, pentru a aduce un anumit echilibru între forțele care se desfășurau acolo.

Marele Melchisedec – Zalmoxis

Aici Iacob era la mare strâmtoare, deoarece fratele său Esau revendica dreptul de întâi născut, dorind chiar să-l omoare, pentru a intra în posesia bogățiilor pe care acesta le-ar fi dobândit de la patriarhului Avraam. Pe de altă parte, Avraam, inspirat fiind de Dumnezeu, dorea să-i transfere nepotului său Iacob funcţia de conducere a casei lui Israel, ceea ce implicit însemna şi preluarea tezaurului evreiesc.

În mod providențial apare înţeleptul Zalmoxis care, trebuie menționat, ajunsese la un înalt grad de realizare și forță spirituală, lăsându-se acum în permanență condus de voința cea atotputernică a lui Dumnezeu.

Evreii din neamul lui Avraam, cât şi Iacob, sunt uimiți de modul plin de înțelepciune în care acționa Zalmoxis și de vastele cunoștințe pe care le avea acesta în toate domeniile.

După ce înţelege cu ce probleme se confruntau aceştia şi simţind natura bună a lui Iacob, Zalmoxis îi promite că îl va ajuta negreșit în acțiunile lui de a aduce pacea între neamurile evreiești, dar era necesar ca Avraam să-i urmeze întru totul planurile sale de acțiune. Acesta este de acord, îl numește consilierul lui personal și astfel Zalmoxis îl învață pe acesta cum să își învingă dușmanii.

Ajutând într-un mod plin de înțelepciune căpetenia evreiască într-o serie de războaie, Zalmoxis este numit Melchisedec sau „Făuritorul de capcane”, deoarece, într-un an și ceva, datorită capacității și înțelepciunii primite de la Dumnezeu, aduce subordonarea tuturor vecinilor și a rudelor aflate în conflict cu casa lui Avraam. Melchisedec mai înseamnă și „cursar” sau cel care știe să întindă curse.

Astfel, Avraam câștigă război după război și întregul tezaur evreesc, împreună cu turme nesfârșite, intră în posesia nepotului său Iacob.

Odată cu echilibrul adus în zonă, Zalmoxis devine foarte respectat și va rămâne, în folclorul și în legendele iudeilor, un adevărat „Fiu al lui Dumnezeu”, chiar dacă cei mai mulți se întreabă și astăzi, citez: „Cine a fost, deci, Marele Preot al Salemului, cel ce se numea Melchisedec și care a fost, totodată, un adevărat rege al regilor drept și bun?” și „unde este țara păcii, Salemul?” (Marea Evanghelie a lui Ioan).

Îndreptându-ne atenția către Biblie, găsim câteva informații importante despre cel care a fost considerat în unanimitate rege al regilor, al dreptății și al păcii:

„Şi când se întorcea Avraam, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei, în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avraam şi a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!». Şi Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate”. (Geneză, 14, 17 – 20)

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel (7: 1): „Căci acest Melchisedec a fost rege al Salemului și preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt”.

„Melchisedec acesta, după însemnarea numelui său, este întâi împărat al neprihănirii, apoi și împărat al Salemului, adică împărat al păcii; fără tată, fară mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu.” (Evr. VII, 1-2)

Este interesant faptul că în Biblie sunt descrise amănunțit fiecare familie și trib cu referiri la durata de viață a celor mai importanți membri, dar despre Melchisedec nu se spune nimic, nici că ar fi avut părinți- nu se spune nimic despre părinții lui- și nu se spune nimic nici despre sfârșitul zilelor lui.

Este evident că cei care au scris doctrina evreiască la „Întâlnirea de la Paros” (anul 300 î.Hr.) au omis special să scrie tot adevărul despre „regele cel bun și drept”, Melchisedec, deoarece ar fi trebuit să dea în vileag mult adevăr și multe legende cu ajutorul cărora ei îşi puseseră în evidenţă seminţia.

Textul esenienilor de la Qumran, Genesis Apocryphon, (grota 11, cu privire la Melchisedec), pune în evidenţă aceste aspecte, iar epistola Sfântul Apostol Pavel este edificatoare privind adevărul ascuns (epistola către evrei a Sf. Ap. Pavel, cap. 5): „Hristos este Arhiereu în veci, preot după rânduiala lui Melchisedec. Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte.”

Melchisedec este Zalmoxis și, astfel, Zalmoxis redevine Părintele Spiritualității Creștine, ceea ce pentru „Marii Preoți” evrei ar înseamna recunoașterea Adevărului despre Sfânta Tradiție Spirituală a străbunilor noştri:

„…pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchizedec” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 5: 19-20)

De altfel, Iisus spune foarte clar: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei, 5, 17). Exact la această sfântă lege strămoşească, rânduită de marele înţelept şi eliberat Zalmoxis, considerat pe drept cuvânt Fiu al lui Dumnezeu, se referă Iisus.

Demn de menționat este faptul că, în secolul al II-lea d.Hr., o sectă gnostică iudeo-creștină, s-a intitulat chiar „a melchisedechienilor”, deoarece ei au realizat că ideea de „Fiu al lui Dumnezeu” a apărut în istorie pentru prima dată nu odată cu Iisus Hristos, ci încă din Vechiul Testament sub chipul lui Melchisedec, deoarece în Psalmi se spune despre Iisus și învățătura sa: „Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău: «Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec!».” (Psalmul 110, 4)

Ştiind toate aceste lucruri şi cunoscând faptele făţarnicilor preoţi ai iudeilor, Sfinții Apostoli, la protosinodul de la Ierusalim, din anul 50 d.Hr., au luat marea decizie a separării de iudaism împreună cu toți laicii aflați de față (Fapte XV, 22- 23). În acest mod a apărut religia creştină, religia iertării şi a iubirii, separată de religia iudaică, o religie condusă din umbră de Imperiul Întunecat.

Avraam şi Iacob au mulțumit regelui din țara păcii, pentru ajutorul și învățătura primită și i-au dat lui Melchisedec zeciuiala din toate bogățiile.

Asta însemna o grămadă de bani pe timpul acela, pe care Zalmoxis îi aduce în țară, trecând mai întâi cu corabia pe la Muntele Athos unde, pe vârful cel mai înalt al acestui munte, se afla Templul lui Apollo. Acest zeu solar hiperborean, pe care îl descoperiseră comercianții greci pe Insula Albă (Insula Șerpilor), fusese adoptat de aceștia foarte repede, deoarece tuturor negustorilor care treceau cu corabia prin apropiere și îi lăsau ofrande le mergeau bine afacerile. Astfel, ei i-au făcut un măreț templu la Muntele Athos, pentru ca tuturor comercianțior greci să le meargă bine. Zeul hiperborean Apollo ajunge să fie adorat mai mult ca zeu al binelui, zeu al fericirii, al muzicii și frumuseții, și mai puțin ca simbol al luminii divine pe pământ, preoții fiind plătiți cu bani grei de către negustorii greci, pentru a câștiga favorurile zeului Apollo.

Zalmoxis îi inițiază timp de câteva luni pe adoratorii lui Apollo cum să-și trezească și să-și amplifice lumina creatoare din propria ființă, prin iubirea ardentă și sinceră, spunându-le: „Așa cum arde o lumânare, așa trebuie să ardeți și voi, până veți deveni asemenea Soarelui nestins. Atunci, afacerile vor merge de la sine.”

În drumul său spre casă face o escală și pe Insula Albă, de la gura Dunării, pentru a aduce cinstire zeilor hiperboreni, apoi ancorează corabia sa în portul de la Histria.

Regele Zalmoxis

Ajuns în țară, deschide pentru bărbați un fel de „Casă a întâlnirilor”, undeva în zona Gorjului, în care invită toate căpeteniile triburilor trace și îi învață că sufletul e nemuritor.

A înţelege de ce marele înţelept şi eliberat Zalmoxis a fost atât de iubit şi de adorat de neamul liber al dacilor este o datorie a fiecărui român din ziua de astăzi, căci de la El avem Legea Sfântă a nemuririi sufletului.

Zalmoxis le spune că omul nu poate ajunge la nemurire decât curățindu-se de orice fel de patimi, iar carnea și vinul murdăresc sufletul.

Le explică că există, undeva, un loc unde, după moarte, îi așteaptă toate bunătățile și fericirile cerești, un loc unde vor trăi precum zeii și vor mânca împreună cu ei, la masa nemuririi. Asta prindea foarte bine la tracii obișnuiti cu războaiele, gata oricând să moară pentru libertate, familie și pământurile lor dragi, fiindcă atunci, ca și acum, exista Legea strămoșească a pământului (dacii erau stăpâni pe pământurile lor), care îi făcea să fie strâns uniți cu munții, cu natura.

„- Va veni UN TIMP ŞI UN LOC în care vor fi toate bunătățile lumii și acolo voi fi și eu cu voi!”

Aşa le spunea Zalmoxis. Astfel le-a vorbit el despre noul concept al viitorului, de EDENTRACIA sau Raiul Tracilor pe Pământ (epoca de aur).

Această Casă a întâlnirilor, situată undeva în zona localităţii Târgu-Jiu, este transformată de către Zalmoxis într-un Centru inițiatic.

Devenind foarte cunoscut, el cumpără titlul de rege, cumpără titlul de Mare Preot pentru că „ceva” era să fii rege și „ceva” era să fii Mare Preot.

Pe vreme aceea nu se alegeau regii… titlurile se cumpărau, ca la piață, cine dădea mai mult. Cumpărai titlul și erai Rege sau Mare Preot în fruntea Bisericii! (din păcate  LEGEA E VALABILĂ ȘI ASTĂZI )

Zalmoxis cumpără amândouă titlurile, ajunge rege, ajunge Mare Preot și, în timpul acesta, are și libertatea de a spune ce gândește. Pe vremea aceea, regele era totuși rege și Marele Preot cu atât mai mult.

El își dezvoltă doctrina, se poartă frumos cu poporul, iar Dionisos se retrage în Dobrogea, lângă mare, într-o localitate care era populată în mare parte de ionieni. La acea vreme, așezarea era numită Kmuni sau Krunoi, care în grecește însemna „izvoare”, datorită abundenței izvoarelor carstice din zonă. Mai târziu a fost redenumit Dionisopolis, după numele zeului Dionisos, cel plăcut tuturor grecilor. Adoratori ai cultului lui Dionisos vor rămâne fără îndoială în toate zonele traco-geților, în special printre tarabostes, care „vor ține mai multe neveste”, așa cum descrie și Herodot în „Istorii”.

În noua societate pe care o dezvoltă Zalmoxis, mai ales că era în partea de sud a țării, se accepta ideea de dublu, de bărbat – femeie, ca să se ştie care e sănătatea femeii şi care e sănătatea bărbatului. Deci era o chestiune de sănătate socială; cum să păstrezi o societate sănătoasă. În această conjunctură, doctrina lui Zalmoxis câștigă mulți adepți, care vor urma sfaturile pline de înțelepciune ale acestuia.

Văzând că poporul îl ascultă, le dă „Legile frumoase” sau învățătura „Belagines”, pe care o cunoştea de la înțeleapta zeiţă Hestia, Stăpână a Focului Sacru. Acestea cuprindeau îndatoririle fiecărui membru al comunității în raport cu ceilalți și cu spațiul holografic în care trăiau, accentul fiind pus pe respectul față de tot ce a creat Bunul Dumnezeu.

Zalmoxis Zeul

Toată lumea trăia bine când, la un moment dat, Zalmoxis a dispărut. Tuturor le-a părut rău și nu ştiau în ce condiţii dispăruse.

De fapt, Zalmoxis s-a retras în vederea desăvârșirii în peștera Polovraci sau, mai bine zis, într-o locuință subterană pe care și-a construit-o acolo, așa cum consemnează şi Herodot în „Istorii”: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost în Samos robul lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarhos.

 

După aceea, ajungând liber, a strâns bogăţii mari (notă: să nu ne închipuim că, eliberat din sclavie, Zalmoxis se apucă de făcut afaceri la vârsta de aproximativ 70 de ani) şi după ce s-a îmbogăţit s-a întors în patria lui; aici a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care se spune că îi primea şi îi punea pe fruntaşii ţării să benchetuiască, învăţându-i că nici unul dintre urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se construiască o locuinţă sub-pământeană. Când a fost gata, Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de credinţă învăţăturile lui. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale sub-pământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare însă că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine.” (Herodot, Istorii, IV, 94, 95).

Datele sunt destul de exacte, ținând cont că Herodot a ajuns la Pontul Euxin la peste 100 de ani de când se petrecuse totul, iar informațiile pe care le obținuse el erau doar „…de la elinii”, adică grecii care locuiau la marginea mării, după cum el însuși mărturisește.

Retras pentru desăvârșire, Zalmoxis se simte pătruns întru totul de suflul divin și se arată în cel de-al patrulea an, prefigurând astfel ideea învierii, cu câteva secole înainte de Hristos.

Zalmoxis își anunţă ziua când va ieși din peșteră prin diferite viziuni și anumite vise premonitorii, pe care Marii Preoți le primesc cu multă bucurie, căci nimeni nu mai știa dacă trăiește, deoarece peștera fusese astupată, fiind lăsat doar în partea de sus un ochi de lumină, ca o mică fereastră, prin care i se lăsa săptămânal hrană. Nimeni nu avea voie să intre până când el nu ar fi dat un semn, aşteptând conform prezicerii lui, să iasă în al patrulea an.

Profetul vieții fără de sfârșit iese din peștera Polovraci înconjurat de lacrimile de fericire ale oamenilor și le demonstrează tuturor tracilor, prin diferite miracole, că este unit în spirit cu Dumnezeu. Atinsese nemurirea spirituală. Era propriul exemplu de urmat pentru toți tracii. Acum aveau un model divin.

Când vedem cu ochii noştri că o ființă umană a reușit, s-a Realizat, atunci acest lucru ne dă un impuls, un elan spiritual imens. La fel este şi acum când, în zilele noastre, se aude despre un anumit călugăr care are mult har. Toți credincioşii fug la el să vadă minunea și să fie ajutați spiritual.

Astfel este declarat Zalmoxis zeu, Zeu – Sfânt sau întruparea lui Dumnezeu pe pământ.

Bucuria întregului popor trac la întoarcerea regelui lor mult iubit se transformă într-o sărbătoare a sufletelor; cu toţii, au simțit în inima lor o mare iubire și o vie recunoștință pentru că nu au fost părăsiți.

Văzându-le puritatea inimii, Zalmoxis le dăruiește Învățătura Kogayon sau Doctrina Kogayon-ului care este, de fapt, ȘTIINȚA DESPRE SUFLET și TRUP!

El le explică preoților traci cum a creat Kogayonul și le vorbește despre Sfânta Tradiție Strămoşească, cea revelată direct de Dumnezeu Creatorilor de Lumină în Muntele Sfânt.

El pune această „știință despre suflet și trup”, această doctrină a Kogayonu-lui, la îndemâna călugărilor și a preoților traci de aici, pentru a fi cunoscută de toți cei care aspirau la nemurire, la o viață divină.

Iamblicos (sec. IV, 333) spunea că după ce Zalmoxis s-a întors la geţi, i-a făcut pe aceştia nemuritori… ,,şi acum – spunea în continuare Iamblicos – toţi galaţii şi tracii îşi învaţă copiii că sufletul nu piere”.

Ieşirea din Peşteră

În mijlocul unei coloane a Conştiinţei Divine începu să apară forma unei fiinţe umane. Era ca şi cum Dumnezeu luase o formă umană. Această fiinţă umană se îndrepta spre ieşirea din grota care era încă astupată.

De afară se auzea un freamăt, un murmur de voci umane. Tulnicele îşi făceau simţit glasul peste toţi munţii ţării, chemând poporul în întâmpinarea Marelui Preot şi Rege. Muntele din faţa peşterii era plin de voinicii acestor plaiuri, care aşteptau cu sufletul înfrigurat să-şi vadă regele lor preaiubit în viaţă. Şi iată că zidul care astupase intrarea peşterii căzu ca şi cum nici nu ar fi existat. Strigăte de uimire ieşiră din piepturile lor.

Un bărbat cu părul şi barba de un alb strălucitor ieşi în cadrul peşterii. Un suflu nou izvora din el. Emana lumină, asemenea soarelui la amiază. Marii preoţi, sfatul ţării, cât şi toţi cei care se aflau pe muntele apropiat, îşi acoperiră pe moment ochii, deoarece li se părea că această lumină îi orbeşte, dar cuprinşi de un sentiment nestăvilit de iubire, îşi îndreptară iar privirile către intrarea în peşteră.

În subtil, lucrurile de desfăşurau într-un mod aparte. Fiinţe de lumină, zei din toate planurile manifestate ale Universului, veniseră să celebreze acest eveniment care se petrecea foarte rar chiar şi în lumea lor: se eliberase încă o fiinţă umană din Maya, din iluzia atât de fascinantă a Universului. Omul devenise iar creaţia perfectă a lui Dumnezeu.

În natură, sincronicităţile care se petreceau în acel moment întreceau cu mult manifestările unei zile obişnuite, căci pe cerul senin au apărut multe curcubee, unele suprapuse, altul avea un capăt în înaltul cerului, iar celălalt pe pământ; unul era atât de mare, încât acoperea o bună parte din cer şi era de o frumuseţe fascinantă, extaziantă am putea spune. Întreaga zonă era pătrunsă de o lumină aurie astrală, care te făcea să simţi că trăieşti în lumea zeilor.

Întregul munte, cu pomii şi tot ce era împrejur, înflorise, natura se primenea pentru a-şi întâlni Creatorul, paşii Lui o vor înnobila în eternitate, căci vedeţi, omul-zeu devenise Omul-Dumnezeu.

 

Într-o astfel de lumină sfântă s-a înfăţişat Zalmoxis poporului. Oamenii se minunau de splendoarea şi modul în care se manifesta natura, însă adevăratul miracol care le-a permis să-l simtă pe Zalmoxis drept o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ a fost unul cu mult mai profund. Toţi cei prezenţi simţeau cum din zona pieptului lor pornea un fel de coardă energetică, ce se unea cu inima lui Zalmoxis, iar în interiorul pieptului lor simţeau o iubire de o sensibilitate şi o profunzime nemaiîntâlnite.

Oricum s-ar fi aflat, chiar dacă ar fi mers sau s-ar fi aşezat, ei simţeau această coardă (undă) energetică ce unea în acelaşi timp inimile tuturor oamenilor prezenţi cu inima lui Zalmoxis. Pe fondul iubirii lor sincere, Zalmoxis le trezise sufletele. Le-a permis să conştientizeze că toţi sunt fiinţe divine şi potenţiali Creatori de lumină.

Cu toţii au căzut în genunchi şi şi-au arătat recunoştinţa deplină, însă Zalmoxis i-a sfătuit să se ridice deoarece, spunea el:

„ ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU SE STĂ MEREU DREPT,

RECUNOŞTINŢA ESTE DOAR ÎN INIMĂ !” 

şi, astfel, Zalmoxis i-a ridicat pe toţi la nivelul lui, făcându-i părtaşi la divinitate.

Glasurile adoratorilor lui Zalmoxis au început să se roage în taina inimilor către cerurile iubirii Dumnezeieşti: „Tămăduieşte, Doamne, sufletele noastre…“

De atunci a rămas denumirea peşterii de „Lumina tămăduitoare a lui Dumnezeu“ sau Polovraci. Poollo = de la hiperboreul Apollo, Zeul Luminii şi vraci = vindecator, tămăduitor al sufletelor și al trupurilor, după cum ne învaţă şi înţelepciunea zalmoxiană.

*din Sufletul Neamului Românesc

 

 

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă

Preoţii Daciei

ŞAMANII ŞI PREOŢII GETO-DACILOR

Conducătorii din umbră ai triburilor

„Poseidonios afirma ca misii se feresc ,din cucerinicie, de a manca vietaţi ,si iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere ,lapte si branză ,ducând un trai liniştit -pentru care pricină au fost numiţi theosebeis si kapnobatai.Unii traci işi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile ,numindu-se ktistai ;ei sunt onoraţi si socotiţi sacri ,trăind, aşadar , feriţi de orice primejdie „.( Strabon -„Geografia”)

Aceste cuvinte aparţin marelui geograf antic Strabon şi se referă la călugării si la preoţii geto-moesilor. Cine erau aceşti moesi? O populaţie nord-tracică ce locuia intre Balcani si Dunăre ,făcând parte dintre geto-daci ,având aceeaşi limbă. Kapnobatai şi ktistai sunt asceţi ce aparţin acestei ramuri şi sunt adepţii doctrinei zalmoxiene.

Un alt istoric celebru al Antichitaţii , Iosephus Flavius , evreu ,născut la Ierusalim , vorbind în cele două opere ale sale ( ” Razboiul iudaic ” si ” Antichitaţile iudaice ” ), despre esenieni , ne spune că ” nu trăiesc aceştia într-un fel deosebit de al celorlalţi oameni ,ci traiul lor seamănă cu al aşa-numiţilor pleistoi de la daci „. Cum relativ la pleistoii daci nu avem izvoare ,marturia sa este de o deosebită importanţă .

” Esenienii -ne spune el – au bunurile în devalmaşie ,iar bogatul nu se bucură intru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere .Şi aşa se poartă oamenii în număr de peste patru mii. Ei nu-şi iau neveste şi nici nu obişnuiesc sa aibă sclavi ,pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate ,pe de altă dandu-şi seama ca se iveşte astfel prilej de răzvrătire .Aceştia trăiesc prin ei insişi şi se folosesc de serviciile pe care şi le pot face unii altora .Aleg-prin vot- un fel de perceptori ai veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul ,aceia fiind niste barbaţi cumsecade, iar preoţii iau asupra lor pregătire grâului şi al alimentelor”.

Acestea sunt toate informaţiile ce ne-au parvenit cu privire la asceţii-călugări ai geto-dacilor .Ele au iscat numeroase discuţii ,mai ales în ceea ce priveşte originea etimologico-lingvistică .

Theosebeis înseamnă „adoratori ai zeilor”. In schimb kapnobatai ,ktistai si pleistoi sunt cuvinte geto-moesice , asupra lor formulându-se diverse opinii ,fără a se fi ajuns la un consens . Vasile Pârvan a tradus kapnobatai prin ” călător prin nori” sau „umblători prin fum „.

Cea mai pertinentă opinie este,dupa parerea mea , cea a lui Mircea Eliade ,care a studiat atent fenomenul :

” În acest caz kapnobatai ar fi dansatori si vrăjitori (şamani) misieni si geţi ,care întrebuinţau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice …” Deci în cultul lui Zalmoxe se includ si practici şamanice existente si la alte seminţii tracice.

Şamanismul este un fenomen religios siberian si central asiatic ,răspândit pe o vastă zonă ce cuprinde Americile ,Indonezia si Oceania .Şamanul este un extatic a cărui iniţiere comportă moartea rituală urmată de inviere ,extazul semnificând ridicarea sufletului la cer ,peregrinari pe pământ ori coborarea printre morţi .Şamanul întreprinde asemenea călătorii din diverse motive : pentru a-l întalni pe zeu şi a-i prezenta ofrandele ,a căuta un suflet răpit de demoni ori rătăcit de corp ,a conduce sufletul unui mort ori pentru a-şi imbogaţi ştiinţa. Şamanismul se întâlneşte în Grecia încă din epoca arhaică ( Orfeu ) . Printre şamani se înscrie si Pythagoras ,considerat a fi „modelul ” lui Zalmoxis , deci nu e de mirare că învataţi precum K Meuli ori E.R. Dodds îl socotesc pe acesta din urmă drept un şaman mitic.

Al treilea termen „pleistoi” s-ar traduce prin „cei mari” sau ”conducătorii” şi se referă la preoţii geto-daci.

Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică .Ei pot fi comparaţi cu druizii celţilor .Ei oficiau cultul şi explicau practicile religioase .La ei veneau un mare număr de tineri ca să înveţe şi tot ei sunt cei ce împart dreptatea.

Iordanes ,geograful , vorbind despre Comosicus ,care i-a urmat lui Deceneu spune ca ” el împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă”.

Preoţii geto-daci aveau cunoştinţe stiintifice ori îndeletniciri medicale care işi găsesc bune analogii la druizii celţi .Tot ei sunt cei care ,citind semnele cereşti , fac prorociri .

În fruntea preoţimii geto-dacice se găsea preotul suprem ,care a jucat un rol deosebit de important .Un asemenea mare preot a fost insusi Zalmoxis ,despre care Strabon ne spune că îl sfatuia pe rege ,lucra in inţelegere cu el .

În timpul lui Burebista demnitatea de mare preot era deţinută de catre Deceneu . Tot Strabon relateaza ca invăţase ,ca şi Zalmoxis ,în Egipt ,unele semne de prorocire.

Despre Deceneu ,Iordanes ne spune că Burebista i-a dat o „putere aproape regală ” ,iar după moartea lui geţii ” au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus ,fiindcă era tot aşa de iscusit”.

Tot Iordanes ne spune despre Deceneu: „El i-a învăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dîndu-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc”

Pe vremea lui Decebal se pare ca funcţia de preot suprem o deţinea Vezina ,care era „vice-rege” .

Iordanes ne mai aminteşte şi de celebrul Zeuta ,pe care Mommsen îl identifică cu Seuthes ,tatăl hiperboreanului Abaris.

Fără îndoială că numărul marilor preoţi geto-daci a fost cu mult mai mare decat cei pomeniţi în operele literare ale Antichităţii. Despre ei nu avem informaţii şi nu putem decât afirma că au jucat un rol esenţial în conducerea statului şi în istoria acestui enigmatic popor.

sursa: http://www.mixdecultura.ro/2013/07/samanii-si-preotii-geto-dacilor/

PREOŢII DACI

1.KAPNOBATAII – “umblătorii prin nori”. Explicatia denumirii s-a pierdut în negura timpului. Probabilitatea o are călătoria în muntii cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se întelege că trăiau în simplitate, regim alimentar si în meditatie în fata zeului lor (si de ce nu poate si al nostru pentru că există izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele nu de frică, rusine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima complexitatea).

2.KTISTAII – “întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de controversata “interpretio graeca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi înselat: după părerea mea adevăratul înteles al numelui acestor preoti era “întretinătorii de neamuri”, “vindecătorii de neamuri”, deci renumitii medici daci. Ca o dovadă în plus aceeasi observatie se potriveste si polistailor: “întretinătorii de orase” sau cavalerilor traci: “întretinătorii de neamuri”, “apărătorii de neamuri”. Acesti preoti erau renumiti prin tehnica lor de a începe cu sufletul si a continua cu tratarea trupului. De aceea aveau probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoastem azi (sau poate da: bioenergoterapia).

3.POLISTAII – “întemeietorii de orase”. La aceasta castă preotească denumirea ei îi propune membrii ca învătători care trăiau în orase unde erau sanctuarele (vezi calendarele, si care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a sustine aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acesti preoti-învătători excelau în stiinte (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, împlicând si religia.

4.PREOTII LUPTĂTORI – Strabo ne mai spune că tinerilor preoti daci li se predica curajul. Acestia fiind lipsiti de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în picioare în fata mea, acesta fiind unul mult mai complex. Asadar o nouă castă care nu a fost înteleasă de autorii antici deci nu a fost mentionată decât de Iordanes care ne spune că “armata lui Filip al Macedoniei fu împrăstiată de preotii geti”, asa că eu pot doar să propun această variantă. Si aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! si care nu era ktistai ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preotii, bărbati fiind, să fi fost organizati în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari, etc.

RITUALUL DE ZEIFICARE – Am observat un fel de cale pe care marii preoti trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii si concepte filosofice chiar dacă nu aderau la ele. Aici as mentiona că nu cred că e vorba de o instruire a preotilor daci în tări străine deoarece ei detineau cunostinte pe care egiptenii si grecii nu le aveau. Poate un flux de la daci la egipteni si greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de experientă dar cine stie? Apoi marii preoti întorsi pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou consider că preotii nu-si convingeau regii să li se asocieze ci doar urmau un obicei existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Decenu, Vezina). Undeva în acest răstimp marii preoti trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă sunt zeificati. Oricum cred că dacii aveau niste legi foarte vechi după care se ghidau de multă vreme.

ZAMOLXE – Controversele asupra personalitătii lui Zamolxe au început să apară odată cu mentionarea lui de către Herodot si continuă până azi. Părintele istoriei, recunoaste cinstit că Zamolxe a trăit (în jurul anului 1400 îen-nb) si nu a fost un zeu închipuit. De altfel el este unul din cei trei profeti ai lumii (Zamolxe, Zaratustra si Moise), însă numai despre Zamolxe există izvoare “stiintifice”. De ce a devenit asa celebru acest “rege al nostru […] ca zeu ce este” (Platon,Harmides,156)? Pentru că a fost un erou civilizator, un preot venerat de toate castele: de kapnobatai care i-au mostenit obiceiul de a trăi retrasi, de ktistai care au învătat mestesugul vindecării de la el, de polistai care nu se stie de unde detineau fantasticele cunostinte pe care le predau mai departe, de “preotii-războinici” (si ostasi) care rosteau numele lui în bătălii, de regi care se pare că au preluat belaginele de la Zamolxe. Cât despre retragerea lui în pesteră si aparitia după 4 ani nu a avut rolul de mister initiatic ci a fost o lectie pentru poporul care poate nu îi urma toate îndemnurile (acest domeniu al pildelor în care dacii excelau, 4 ani fiind poate perioada în care poporul s-a convins de necesitatea învătăturilor sale). În plus această situatie pare să se potrivească cu momentul când Zamolxe redactează (sau mai corect spus le rescrie adaptându-le conditiilor contemporane) necesarele belagine. Dacii au recunoscut în Zamolxe, omul complex demn de luat drept model, zeificarea venind în mod natural.

sursa: http://ozn-terra.blogspot.ro/2012/10/kapnobataii-umblatorii-prin-nori.html

Şamanii din Carpaţi

Tràim intr-o perioadà criticà a istoriei Umanitàtii. Criza este in primul rand existentialà, iar fiinta umanà a pierdut sensul vietii. Tehnologia a luat loc capacitàtilor extrasensoriale ale omului ce acum depinde de altii. Pàna acum o sutà de ani omul mai avea posibilitatea de a se adapta naturii. In zilele noastre societatea incearcà sa creeze omului noi necesitàti iar fiinta umanà continuà sà slàbeascà din punct de vedere energetic, devenind tot mai firavà din punct de vedere genetic. Scoala se bazeazà pe logicà si control, se insistà cu formalitàtiile dar tinerii ar trebui sa invete sensul vietii si sa studieze capacitatea de a supravietui in mijlocul naturii.

Lipsesc punctele de referintà iar adevàratii maestrii sunt putini. Se tràieste un stil de viatà consumistic bazat pe extreme: ori dogme religiose ori materialism rigid. Insà in ultimul timp a apàrut o deschidere inspre nou, inspre un tip de spiritualitate universalà si inspre paranormal. Multe persoane s-au incarnat pentru a da noi puncte de referintà

E timpul reintoarcerii Samanilor, cei ce vin sa ne reaminteascà de originile si ràdàcinile noastre si sunt precursorii unui timp nou ,al reinnoirii spiritului.

Cuvantul Saman este compus din douà pàrti: Sha – in extremul orient inseamnà experientà profundà, transcendent, probà, calitate, dar, har, iar Man.,manus, om, fiintà umanà. Unind aceste douà pàrti saman inseamnà Om cu experientà profundà. Pentru siberieni, tungusi, buriati, saman inseamnà om ce vorbeste cu spiritele si are puterea de a vindeca. In sens ancestral, samanul este cel ce isi cunoaste propria moarte sau cel ce s-a intors din moarte.

Samanul provine din transcendent, din puterea teluricà a Pàmantului mamà, Glia, asa cum o defineste Eliade in Istoria religiilor. Samanul este o calitate ce se adaugà persoanei umane, in urma unei chemàri la care omul a ràspuns. Samanul este o stare de constiintà de simbiozà cu forzele naturii. El este initiat in misterele vietii si ale mortii. Intotdeauna, originea samanului prin excelentà este ancestralà.

Dupà cele mai vechi traditii, samanul este o fiintà de origine femininà si incarneazà Pàmantul la originile sale. In perioadele cele mai vechi ale umanitàtii samanul era femeia initiatà in misterele vietii si ale mortii si era numità mama cea mare, bunica, femeia cea mai in varstà sau cea mai inteleaptà. Statuietele Zeitei mamà descoperite in Orientul Mijlociu reprezintà Samana, dar Samanul poate fi atat o femeie cat si un bàrbat.

Samanul isi incepe aventura cu prima initiere ce are loc in momentul in care candidatul acceptà chemarea spiritului. La scurt timp dupà aceastà acceptare el trece printr-o experientà puternicà legatà de transcendentà. In general, viitorul saman se simte dus de spirite in alte dimensioni si de multe ori devorat si recompus. Dupà acest inceput, pentru cà initiere inseamnà a incepe un parcurs, el invatà sa se cunoascà pe sine insusi, primeste un nume nou ce reprezintà puterea sa, specializarea sa si invatà sa vadà dincolo de materie si sa cunoascà entitàtile ce il vor ghida in viata de saman. Apoi invatà care sunt instrumentele sacre de care are nevoie, cum sa le foloseascà, cuvintele de putere, riturile sacre, dar in special invatà legile care guverneazà lumea si ALTARUL STRAMOSILOR. In timpil vietii sale, samanul v-a primi mai multe initieri urcand treptele samanismului. In general sunt treisprezece initieri iar marii samani le iau pe toate. Samanul se maturizeazà si isi completeazà parcursul in general in circa treizeci de ani de la prima initiere. Apogeul samanului este la circa cincizeci de ani.

Primul loc de putere al samanului este in sine insusi, apoi el isi extinde puterea in jurul sàu pe raza aurei, pe circa trei metri, cu timpul umple casa unde locuieste si apoi se extinde pe o razà de circa treisprezece metri. Tot asa mai departe, samanul isi extinde puterea asupra intregii comunitàti pe care o conduce in mod spiritual iar o datà cu maturitatea, aura sa ajunge panà la Orizont. Marii Samani au incorporat planeta in aurà. Locul de putere pleacà din spirit, se manifestà la nivel terestru prin centrul focului sacru iar la nivel cosmic prin soare. Intotdeauna samanul pleacà din centru iar marele simbol al samanului este ochiul. El se incarneazà de obicei in acvilà si in sarpe iar apoi in DRAGON pentru cà ei zboarà la mare inàltime iar samanul invatà ce este libertatea si ce inseamnà sa vezi de sus.

Samanul invatà sa se vindece singur cu ajutorul spiritelelor ce il ghideazà iar apoi ii va ajuta pe altii. El vindecà mai intai sufletul si apoi trupul cum fàcea Hristos ce era un Saman Ancestral. Samanul vindecà cu puterea spiritului ce e activ in el si impune mainile, se roagà cu putere, cere, comandà forzelor naturii, ia asupra sa ràul din bolnav si il dizolvà. Foloseste puterea cuvantului, a ritualului sacru, tàmaierea, sunetul tamburului, puterea aurei si capacitatea de a penetra campul auric al bolnavului. Pentru saman boala este o energie externà ce a pàtruns in corpul cuiva sau doar un dezechilibru energetic. Samanul este capabil sà càlàtoreascà in lumea celui pe care vrea sa-l vindece, dar are nevoie de o motivatie si cere celui bolnav sà se reconexeze spiritului pentru cà nu existà boalà decat prin pierderea centrului.

Samanul are grijà de bunàstarea comunitàtii iar dupà ani si ani lasà un urmas in locul lui ce va deveni saman pentru comunitate. Atunci el incepe pregàtirea finalà pentru transmutare. Transmutarea are loc doar dacà samanul a complectat toate cele treisprezece initieri. Dupà trecerea in cealaltà dimensione samanul va continua sa ajute comunitatea si va face parte din altarul stràmosilor.

Aici in Carpati au existat din totdeauna samani. Ei i-au invàtat pe daci cà sunt nemuritori si au pus bazele Kogaionului, locul sacru din Carpati. Vechii samani din Carpati vin din alte dimensiuni si au ràmas ascunsi timp de milenii pentru cà omul s-a indepàrtat de naturà si de viatà. A ajuns momentul ca ei sa reintre in aceastà dimensiune, sa iasà din umbrà si sa ajute la reinnoirea spiritului. Ei sunt stràmosii dacilor, aveau ca si simbol dragonul, balaurul, semnul puterii spirituale pus sub semnul focului si au protejat acesti munti devenind gardienii Carpatilor.

Sursa : http://ayahuasca-romania.blogspot.ro/p/samanii-din-carpati.html

Dacii NU făceau sacrificii umane  !!!

„Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţîndu-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: cîţiva dintre ei, aşezîndu-se la rînd, ţin cu vîrful în sus trei suliţe, iar alţii, apucîndu-l de mîini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de cîteva ori şi apoi, făcîndu-i vînt, îl aruncă în sus peste vîrfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămîn încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cît mai e în viaţă” – Herodot: Istorii.

Explicaţia

Kapnobataii – termen folosit de greci pentru a-i numi pe pustnicii și vindecătorii daci; unii istorici au tradus acest termen ca ”umblători pe nouri”.

Kapnobataii sau ”cei care umblă pe nouri” reprezentau primul grad al Tainei Kogayonului !

Erau echivalentul pustnicilor din ziua de azi, cu deosebirea că nu erau limitați de niciun fel de doctrină religioasă, nici măcar filozofică.

Formarea unui kapnobatai dura între 3 și 4 ani și implica transformarea trupului, minții și a sufletului, pentru a deveni un canal între Cer și Geea, cu scopul de a ajuta oamenii.

Erau atât medici ai trupului cât și ai sufletului, precum puteau ajuta și la declanșarea, dezvoltarea și rafinarea diferitelor potențialități ale oamenilor.

*** DESPRE EI SE AFIRMĂ ÎN MOD GEŞIT CĂ ERAU ARUNCAŢI ÎN 3 SULIŢI PENTRU A FI SACRIFICAŢI LUI ZAMOLXE. CELE 3 SULIŢI SUNT DE FAPT TREI MUNŢI IAR MOARTEA ESTE UNA SIMBOLICĂ, LA FEL CUM UN CĂLUGĂR DIN ZIUA DE AZI „MOARE” PENTRU OAMENI ŞI ESTE „ÎNVIAT” ÎNTRU HRISTOS ŞI PRIMEŞTE ALT NUME. ***

Arcul carpatic are câteva sute de astfel de ”trei suliți”, adică ”spații de putere”.

Kapnobataii trăiau aproape exclusiv în perimetrul format de acești trei munți.

Acolo, atât conexiunea cu Geea cât și cea cu Cerul erau extrem de puternice iar kapnobataiul avea acces la informații și energii extraordinare.

SURSA : http://remerra.blogspot.ro/2014/11/zamolxe.html?spref=fb

Notă personală

Nu vreau să-l contest pe Herodot, nici nu am cum, dar referitor la sacrificiile umane ale Dacilor aş vrea să invoc şi alte posibile scenarii:

• Având în vedere spiritualitatea avansată a Dacilor, regimul alimentar vegetarian al nobililor şi preoţilor, nefolosind sclavia niciodată, eu, unul cred că Dacii nu făceau sacrificii umane.
• Se spune că era aruncat în suliţe cel mai învăţat şi nobil dintre ei. Acum dacă eu aş fi cel mai învăţat dintre ei, este clar că NU m-aş arunca în suliţe şi nici NU aş lăsa pe alţii să mă arunce în suliţe. Din partea celorlalţi iarăşi nu văd sensul de a-l arunca pe cel mai învăţat dintre ei, deoarece ei, cei rămaşi ar rămâne fără cel mai învâţat dintre ei, deci fără informaţii. Nu  are nici un sens acest sacrificiu,  din punctul meu de vedere .
• Posibil totuşi ca unele triburi să nu fi înţeles bine acest sacrificiu de ordin spiritual, nu uman, şi totuşi să fi făcut acest sacrificiu în modul cel mai uşor de înţeles de ei.
• Nu cred că Herodot a asistat personal la vreun sacrificiu de genul.

Drept urmare eu aleg următoarea variantă :

CELE 3 SULIŢI SUNT DE FAPT TREI MUNŢI IAR MOARTEA ESTE UNA SIMBOLICĂ

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă