Cam aşa se poate descrie “Scocul Urzicarului”, “Cheile Urzicarului” şi “Portalul”, iarăşi aici, cu siguranță, este unul dintre cele mai spectaculoase locuri din zona Văii Jiului, mai exact în zona oraşului Uricani… poate unul dintre cele mai spectaculoase locuri din țară.
Am pornit din “Câmpul Mielului”, prin culoarul dintre munți, numit “Scocul Urzicarului” spre locul numit “Portalul”. De la intrarea în culoar am rămas surprinşi de ceea ce natura avea să ne ofere vizual. În fața noastră se deschidea o altă lume…
Parcă eram în filmul “Avatar”…
Printre stânci… pas cu pas… gând cu gând… mintea se desfăta, se minuna… gânduri despre o lume uitată… o lume a urieşilor… o lume hiperboreeană… când deodată l-am văzut… chipul din piatră… Străjerul…
Ne-am minunat! Gândurile au devenit mai intense, parcă se transformaseră în voci… Străjerul de piatră deveni ghid şi ne îndemna să continăm drumul spre “Portal”, gândurile deveniră cuvinte… cuvintele deveniră forme… simboluri… semne. În minte, întrebările aveau răspuns, imaginația zbura departe…
Eram liberi!!!
O altă lume!
Minunați de traseu, de gânduri, într-o stare mirifică, am continuat drumul până când am ajuns în dreptul “Portalului”.
O construcție de pe altă lume… O cetate de lumină… Ochii se desfătau, nu mai văzuseră aşa ceva niciodată.
Să mă credeți că mi-e greu să descriu prin cuvinte ce este acolo şi ce sentiment se trăieşte!
Am îndrăznit de am intrat.
La intrare, sus pe tavan, un alt chip care ne priveşte. Un chip diferit, un chip unic.
Gândurile ne-au zburat spre “Maica Glia”, cum îi spunem noi sau “Muma Pământ”, cum îi spun unii.
Gândurile s-au unit şi au devenit o întrebare:
–Cine sîntem defapt noi?
În imaginație, Maica Glia ne-a oferit şi răspunsul:
“-Voi, oamenii, sînteți Totul şi Nimicul!
Voi sînteți Triumful Creației!
VOI sînteți NOI!
NOI sîntem UNU!”
Am rămas minunați de întrebări şi de răspunsuri! Eram într-o stare Zeifică greu de descris prin cuvinte!
Am coborât în lumea pământenilor, plini de viață, puternici, îndrăzneți, încrezători, iarăşi printre gânduri se afla unul, care prima asupra celorlalte, un gând viu format din cuvinte:
“Porți în minte”
Localizare:
Pentru a vizita Scocul Urzicarului urmăm DN 66 A dinspre Uricani spre Câmpușel (traversând localitățile Valea de Brazi, Câmpu lui Neag). După 10 km parcurși din localitatea Câmpu lui Neag, vom ajunge într-o pajiște alpină unde sunt aproape mereu căpițe de fân, loc numit Câmpul Mielului, un bazinet depresionar al Jiului de Vest, cândva (un urmă cu aproape 200 de ani) aici existând un imens zăton de acumulare a apelor Jiului și utilizat la transportul materialului lemnos prin metoda numită plutărit. Se spune că pentru a umple cu apa Jiului de Vest barajul, era nevoie de 3 săptămâni. Acest loc, Câmpul Mielului, reprezintă punctul de pornire spre Scocul Urzicarului, Cheile Urzicarului și Podul natural.
Poteca turistică tematică urmărește valea seacă formată de pârâul Urzicarului și traversează cheile seci formate de aceste. După parcurgerea unei poieni ce se deschide atipic pe parcursul traseului, începe o urcare mai dificilă, ce aduce în atenția călătorului două praguri de stâncă ce trebuie traversate cu mare grijă. După parcurgerea ultimului segment de potecă îngustă și abruptă, direcția traseului se schimbă spre stânga, apoi urcă drept în sus pentru o porțiune de aproximativ 50 m și cotește la dreapta pentru a ajunge la Scocul Urzicarului, aflat deasupra, pe partea stângă. Un farmec aparte îl au cheile modelate de ghețari în perioada ultimei glaciațiuni, pe care poteca le traversează, Urieșul din Scocul Urzicarului și în final Podul suspendat. Reîntoacerea se face pe acealaș traseu până la Câmpul Mielului
Este un traseu cu grad de dificultate medie spre dificilă, având o diferență de nivel ≥ 800 m și care nu poate fi parcurs în sezonul de iarnă. Traseul poate fi parcurs doar la pas având și câteva pasaje mai dificile. Deoarece traseul traversează cheile și câteva săritori, există pasaje cu risc de alunecare sau cădere în gol, au fost construite scări de lemn sau instalate scări din cablu de oțel de 12 mm și balustrade. Timpul recomandat de parcurgere a traseului și vizitare a Scocului Urzicarului, Cheilor Urzicarului și a Podului Natural din Dâlma Ciocanelor este de 4 – 5 ore. Lungime traseu – 4 km.
Poteca tematică turistică a fost marcată cu semnul ”floare roșie” și începe de la DN 66A, zona Câmpul Mielului, a fost montat un panou informativ de mărime 1000 mm x 800 mm și un indicator din lemn.
„Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea că dacă mai trăia, sănătos, încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat, fără putinţă de contestare , ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii. (…) Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. (Mircea Eliade)”
Vârful Gugu – pe versurile Zeului Mihai Eminescu
… şi iată-ne iarăşi la baza muntelui, pregătiţi să urcăm din nou pe Vârful Gugu – Muntele lui Zamolxe. Era pentru mine a patra oară, consecutiv, când urcam spre Vârful Zeilor. Menţionez, că eu, de prima dată când am urcat pe vârf, ştiam că am să revin an de an…
Prima dată când am urcat am făcut traseul dus-întors într-o zi, dar a fost, pentru mine, foarte obositor să fac atâta drum deodată, dar a meritat osteneala. M-am gândit pentru a doua oară când urc să nu mai fac drumul dus-întors deodată, ci să înnoptez o noapte la Refugiul „Branu”, din „aproximativa” vecinătate a Vârfului Gugu.
A doua şi a treia oară când am fost pe Vârful Gugu, am urcat în prima zi la refugiul „Branu”, unde am înnoptat, iar a doua zi am urcat pe Gugu, unde faţă de prima dată, am avut mai mult timp pentru a „discuta cu Zeii”. Cu toate că am avut mai mult timp să mă „energizez” pe vârf, am coborât de pe vârf, direct la maşină şi m-am dus acasă, dar am ajuns tot obosit, consumând prea mult la coborâre şi condus, din energia câştigată pe vârf.
Am hotărât că a patra oară când voi urca, voi urca la refugiu, voi înnopta acolo, a doua zi voi urca pe Vârful Gugu, voi sta cât vreau eu acolo, voi coborâ tot la refugiu, unde voi rămâne şi a doua noapte pentru a se aşeza energia Zeilor cum trebuie şi voi coborâ abia a treia zi.
Bună alegere! Aşa am şi făcut…
Am urcat alături de trei fraţi Geto-Daci la refugiu, ne-am pus gândurile în ordine şi am înnoptat acolo, la refugiu. De dimineaţă, am pornit spre vârf şi în timp ce urcam parcă îmi răsunau în gând poeziile Luceafărului Mihai Eminescu: „Rugăciunea unui Dac”, „Gemenii” şi „Memento Mori” – cu un punct în care se uneau: Zamolxe!
În drumul spre vârf, ne-am întâlnit şi cu „Moş Martin”, care stătea la Soare, întins pe spate. Când ne-a văzut, a făcut o tumbă şi s-a dus prin jenpeni, făcându-se nevăzut.
Am ajuns la baza vârfului în momentul în care vârful „se ascunde privirii”, în ceaţă. Am urcat pe vârf prin ceaţa densă care se lăsase, iar când am ajuns pe vârf, ceaţa a început să dispară.
În câteva minute aveam iarăşi „vederea de Zeu”, fiind minunat a patra oară consecutiv de acea panoramă care se vede de pe vârf.
Pe perioada urcării, mintea se desfăta şi se deschidea pe versurile Zeului Mihai Eminescu, iar sufletul se umplea de căldura Zeului Suprem Zamolxe, iar în timpul petrecut pe vârf trupul, mintea şi sufletul au devenit un tot… Era PACE!
În semn de recunoştinţă faţă de Luceafărul Mihai Eminescu, am înălţat steagul Dacilor Liberi pe Vârful Gugu!
Am coborât iarăşi la refugiu, am făcut un mic Foc Sacru, am fost recunoscători pentru ziua minunată şi am înnoptat la refugiu, fiecare cu gândurile lui, dar de această dată, gândurile fiecăruia erau ordonate în armonie.
Următoarea zi am coborât în „lumea pământeană”, dar cu toţii eram schimbaţi. Eram mai buni, mai puternici şi mai încrezători în proprile puteri. Viaţa putea să continue cum voia dânsa, căci noi eram şi am rămas pregătiţi de orice.
Mulţumesc Luceafărului Mihai Eminescu şi Zeului Suprem Zamolxe pentru, cea mai minunată experienţă pe care am avut-o, până acum, pe „Muntele lui Zamolxe” – Vârful Gugu.
„RUGĂCIUNEA UNUI DAC” (Mihai Eminescu):
El singur zeu stătut-a-nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
„GEMENII” (Mihai Eminescu):
Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,
Pe când intrară oaspii sub bolțile-i de piatră.
În capul mesei șade Zamolxe, zeul Getic,
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.
În dreapta lui sub vălul de ceață mândrul soare,
În stânga-i șade luna sfioasă, zâmbitoare
…
Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte
Şi decât toată lumea de două ori mai mare,
Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă,
Cum din adânc ridică el universu-n braţă,
Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,
O boltă răsărită din negure eterne,
Şi decât toată lumea de două ori mai mare
În propria lui umbră Zamolxe redispare.
„RUGĂCIUNEA UNUI DAC” (Mihai Eminescu):
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers”
„GEMENII” (Mihai Eminescu):
O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste Regii cei Dacici laolaltă…
„MEMENTO MORI” (Mihai Eminescu):
Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie…
Mai jos vă prezint clipul care l-am făcut în septembrie 2022 – „Vârful Gugu – pe versurile Zeului Mihai Eminescu”, plus încă două clipuri de pe Vârf, din anii anteriori 2021 şi 2020.
Vârful Gugu – 2022
Vârful Gugu – 2021
Vârful Gugu – 2021
P.S. Abia apuc să ajung a cincea oară pe acest vârf și sper să devină o tradiţie pentru mine ca în prima săptămână din septembrie, să urc pe Vârful Gugu, an de an!
Aşa începea încă o vizită (a treia pentru mine), către Vârful Gugu, ştiut ca şi “Muntele lui Zamolxe”.
Am plecat câţiva prieteni către Gugu, cu gândul de a rămâne o noapte la Refugiul Branu, cel mai apropiat de acest Vârf.
De la începutul urcării, ne-am simţit cu toţii asemeni unei familii, unde primează DRAGOSTEA, VOINŢA, CURAJUL, RĂBDAREA şi MODESTIA.
Am simţit cu toţii cum se dezvoltă în noi, la nivel individual şi colectiv aceste cinci virtuţi ale omului.
Ce sînt şi cum se cultivă virtuţile?
Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului.
Prin ele, omul este mai aproape de divinitate, de nemurire chiar.
Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul.
Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere.
Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.
Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte.
De regulă, virtuţile din naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”. De asemenea, voinţa şi curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material.
Dragostea
Este cea mai mare putere a omului, este prima emanație a spiritului și animatorul prim al sufletului.
Dragostea este puterea care unește și vindecă oamenii, indiferent de culoare, religie,tradiții sau apartenență ideologică.
Din păcate, în vremurile actuale, dragostea este înlocuită, din ce în ce mai des, cu senzualitatea, cu plăcerea carnală, ceea ce înseamnă un blocaj imens la nivelul sufletului. Ba mai mult, cercetătorii au făcut aceeași greșeală, de a considera dragostea ca fiind un aranjament biochimic de moment, care ar dura în jur de doi ani și jumătate. Deci avem iarăși confuzie între atracția carnală (ce ține într-adevăr de biochimie) și dragoste. Ba mai mult, OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a introdus-o în rândul deranjamentelor mentale.
Adevărul e că dragostea este incomparabil mai puternică decât atracția biochimică a trupului. dragostea pentru copii sau pentru părinți, de exemplu, nu durează doar doi ani și jumătate, ci chiar transcende viața, deci poate dura mai multe vieți.
Din păcate, oamenii s-au atașat atât de mult de corpul fizic încât afirmațiile acestor cercetători par să le confirme ipotezele, astfel că majoritatea oamenilor consideră că tinerețea este perioada iubirilor. Nimic mai fals! Dragostea nu este condiționată de nimic, nici de trup, nici de vremuri, nici de vârstă, nici de vreo condiție anume.
Dragostea se deschide doar dragostei și nu ține cont de nicio vârstă.
Pentru descătușarea energiilor dragostei trebuiesc rupte atașamentele de corpul fizic. Noi nu sîntem corpul fizic ci suflete care au un corp fizic. Suntem cu mult mai mult decât trupul. Acesta este un instrument al sufletului, un mijloc de manifestare în planul fizic (3D).
Voința
Este aspectul motivațional, motorul din spatele oricărei acțiuni pe termen mediu sau lung.
Este important să distingem în mod clar care sunt motivațiile care se află în spatele acțiunilor noastre.
Există două tipuri de motivații pentru acțiunile noastre:
Motivațiile care au ca obiect egoul și necesitatea
Motivațiile care au ca obiect sufletul, evoluția spirituală
Motivațiile care au ca obiect egoul și anumite necesități sunt cele care determină focalizarea forțelor fizice, mentale, emoționale, pentru atingerea unor obiective, sau dobândirea unor bunuri, funcții, titluri etc., iar cele care au ca obiect evoluția spirituală vin din cele mai profunde straturi ale ființei noastre, și au ca obiectiv atingerea sferelor superioare, îndumnezeirea, revenirea la Sursa Primordială.
Voința care se află în spatele acțiunilor pornite din ego nu este neapărat ne benefică atâta vreme cât acțiunile noastre respectă principiile de bază, adică nu deranjează și nu dăunează altor ființe în niciun fel. Nu întâmplător s-a spus că este extrem de important să se stabilească o bună relație între conștiință și ansamblul trup-minte-suflet. Dacă cineva simte un impuls puternic pentru a aduna putere, cunoaștere, bogăție, faimă, atunci nimeni nu are dreptul să-i conteste alegerea. Va avea parte de ce și-a propus în funcție de energia (fizică, emoțională, mentală) investită.
Voința este în strânsă legătură cu viziunea, pe termen mediu și lung, legată de propria persoană astfel că, cine nu știe ce vrea de la sine, care nu are o viziune, un plan bine stabilit, nu poate avea nici energia necesară, nici voința de a merge mai departe. Obiective precum a fi mai bogat, mai puternic, a obține mai multe titluri etc., nu au nicio valoare dacă nu există un plan desfășurat în spațiu-timp. Acest plan reprezintă informația din spatele voinței. În orice materializare se va respecta relația de cauzalitate informație-energie-materie. Dacă viziunea (planul, platforma) este clară, și nu se va schimba între timp, va acumula energie și apoi se va materializa.
Dacă planul este în acord cu ceea ce ne-a șoptit trupul, mintea și sufletul, atunci voința noastră va fi de fier, și vom merge până la capăt, adică până la materializarea aspiraţilor noastre.
Voința care are ca obiectiv evoluția spirituală vine din atingerea specială a celor mai subtile straturi ale sufletului. Acolo sunt vibrațiile primordiale, amintirile, emoțiile, când eram doar suflete în oceanul de lumină infinită al Sursei Primordiale. Aceste straturi pot fi atinse prin intermediul unor experiențe deosebite, prin meditații speciale, ori prin intervenția unor ființe din sferele superioare. Odată atinse aceste straturi, vibrațiile descătușate vor schimba total viața omului, astfel că evoluția spirituală va fi principalul țel în viață.
Voința unui astfel de om este asemenea diamantului, putând suporta orice fel de greutăți și restricții de ordin material.
Curajul
Curajul a fost, și încă este, una dintre cele mai apreciate virtuți dar, pentru a o evidenția și dezvolta, trebuiesc eliminate neîncrederea, frica şi îndoiala.
Curajul a fost virtutea de bază a războinicilor. Vitejia, bravura, neînfricarea erau, într-adevăr, cele mai apreciate calități ale războinicului, dar acestea erau temperate de cumpătare, înțelepciune și un anumit cod al onoarei.
Curajul nu este o virtute de bază doar pentru războinici, ci este o calitate sufletească necesară oricărui căutător al împărăției divine. Nu este ușor să asculți de șoaptele sufletului și, dacă este necesar, să mergi înainte și să lași totul în urmă. Curajul este necesar și negustorilor, și celor ce administrează și veghează asupra bunului mers al unei comunități, și exploratorilor, și celor care determină progresul unei comunități sau ai unui domeniu anume etc.
Orice schimbare reală din viața noastră se datorează unui act de curaj, unei decizii asumate. Se poate spune că viața fiecăruia este rezultanta deciziilor pe care le-a luat până la acel moment. Orice decizie este un act de curaj, deoarece se asumă responsabilitatea. Curajul de a acționa va fi cel care determină orice fel de schimbare în realitatea obiectivă.
Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a acestei virtuți, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (tehnici) specifice. Tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi. De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze de unul singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.
Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea (în școala zamolxiană), discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă. Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.
Astfel de teste puneau la încercare nu doar voința și curajul, dar și răbdarea, credința în propriile puteri, precum ajutau și la dezvoltarea unor capacități considerate paranormale.
Fiecare dintre dumneavoastră, ați fost cel puțin o dată războinic (soldat) într-o viață anterioară. De asemenea, ați fost de mai multe ori implicat în activități care necesitau curaj și asumarea unor responsabilități, precum negustor, administrator sau conducător (mai mic sau mai mare). Astfel, curajul dovedit în acele vieți s-a imprimat în zestrea voastră spirituală, în corpul vostru cauzal, sub forma unor vibrații specifice.
Rețineți că degeaba aveți toată bogăția din lume, toată cunoașterea și toată răbdarea sfinților, dacă nu aveți și curajul de a vă implica, de a acționa, de a participa la dinamica realității!
Răbdarea
Răbdarea, ca bun spiritual, este forța rezultantă a voinţei, echilibrului, cunoaşterii și, mai ales, a experienței.
Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.
Răbdarea cere timp, cere efort, cere sacrificii, de aceea se spune că fructele răbdării sînt cele mai dulci cu putință.
Modestia
Asemenea răbdării, și modestia (smerenia) este o virtute specială, care se obține numai în timp, și adesea cere sacrificii, suferință și multă înțelepciune deoarece modestia se obține numai în dauna egoului.
Modestia este asemenea unei chei universale, prin care se deschid toate ușile.
În Proverbe (22.4) se spune că „răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.”
Frica de Domnul se referă la respectul față de Sursa Primordială, față creația și legile Sale.
Se pare că divinitatea a ales o formă neobișnuită (pentru mintea umană) de a testa modestia în om. Un om smerit în fața celor puternici sau în fața divinității nu are nimic de a face cu modestia, smerenia, ci este doar o formă de manifestare a fricii. Modestia este verificată prin felul în care te porți cu cei considerați sub nivelul tău de evoluție. La fel cum caracterul omului iese în evidență atunci când este pus în situații tensionate sau la limită, tot așa, modestia strălucește atunci când respecți viața oricărui om, indiferent de cât de rău a ajuns, indiferent dacă se afla la periferia scării sociale.
Un om care a câștigat darul modestiei, smereniei, nu va privi la aceste atribute, nu va privi la condiția socială a omului, ci numai la spiritul care animă acel trup.
Este lungă, dar minunată urcarea şi merită fiecare pas. Oriunde te uiţi, vezi ceva frumos.
Prinzi încredere în tine, începi să vezi lumea cu alţi ochi…
Bineînţeles, că în momentul în care am ajuns pe Vârful Gugu, am conştienţizat cu toţii că că avem pentru noi înşine, pentru ceilalţi şi pentru toată lumea DRAGOSTE. Am întâlnit MODESTIA şi am găsit RĂBDAREA cu noi şi cu lumea. Avem CURAJUL să afirmăm acestea şi VOINŢA de a merge acolo pe Gugu din nou şi din noi şi din nou…
Sarmizegetusa Regia este cel mai căutat loc al amatorilor de meditaţii, chiar dacă în ultimii trei ani, de când monumentul istoric a fost preluat în administrare de Consiliul Judeţean Hunedoara, regulamentul de vizitare interzice orice manifestări care ar putea aduce atingere celorlalţi turişti. Înainte de aceasta, în Sarmizegetusa Regia o mulţime de grupuri practicau Reiki, meditaţii, invocări, yoga, dar şi diverse alte ritualuri în vechea incintă sacră a oraşului antic. Fostele temple ale Sarmizegetusei Regia sunt considerate locuri de mare încărcătură energetică, iar soarele de andezit a ajuns să fie considerat o poartă către alte lumi spirituale. În anii trecuţi, când cetatea era „a nimănui”, pentru că doar câţiva localnici mai aveau grijă de ea, fără a fi păzită, misterioasa construcţie circulară era locul pe care vizitatorii se aşezau pentru „a se încărca de energie”.
În complexul de la Sarmizegetusa, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu Shambala este chiar «Soarele de andezit» sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic. Acesta este un loc extraordinar pentru a realiza proiecţii în timp, mai ales dacă nu avem idei preconcepute în ceea ce priveşte tradiţia spirituală dacică“, se arăta pe site-ul yogaesoteric.net.
Conform cercetătorilor, în România există locuri cu o încărcătură energetică extraodinară, capabilă să declanşeze fenomene aflate la limita înţelegerii.
Poveştile din popor au sugerat întotdeauna că există unele locuri aşa numite “sacre”, în perimetru cărora se întâmplă fel de fel de lucruri neobişnuite, însă acum specialiştii susţin aceste poveşti.
Mai exact, aceştia au analizat în amănunt zonele despre care se spune că sunt “sfinte” şi au constatat că acestea au un câmp energetic aparte. Ce înseamnă acest lucru? Din punct de vedere bioenergetic, Pământul este o formaţiune cu linii geoenergetice care se întretaie, se leagă în noduri şi se modifică sub influenţa proceselor geofizice şi cosmice. Aceste linii de putere ating forţa maximă în anumite zone, care emit radiaţii numite „curenţi de inteligenţă”.
Deloc întâmplător, în acele zone au apărut nucleele civilizaţiei oamenilor, care au construit temple, schituri, biserici, mănăstiri, apărând aceste locuri divine.
Sarmizegetusa Regia din inima Munţilor Orăştiei, capitala Daciei preromane, este comparabilă cu Stonehenge sau cu Acropole, ca reper şi simbol cultural-religos, iar cetatea a fost inclusă pe lista UNESCO ce cuprinde monumente aflate în patrimoniul universal al lumii. Acolo, pe un platou aproape inaccesibil, împrejmuit pe trei părţi de prăpăstii adînci, se află un altar megalitic pe care sînt inscripţii într-o limbă nedescifrată. Se zice că ar fi limba de la începutul omenirii, limba Lemuriei, continentul pierdut pentru vecie…
Pentru bioenergoterapeuţi, Sarmizegetusa este o zonă ce activează creativitatea şi aptitudinile pentru educaţie. Potrivit măsurătorilor radiestezice, câmpul energetic al locurilor acestea din munţii Orăştiei este extrem de puternic. Tocmai de aceea, fosta fortăreaţă este unul dintre locurile care trebuie vizitate măcar o dată în viaţă.
Mulți iubitori de meditații sunt de părere că spiritul locului încă se păstrează, venind aici doar ca să se încarce din sanctuarele străvechi cu energie pozitivă, locuri considerate încă păzit de Lupul Alb, preotul lui Zamolxis. În plus, discul solar este considerat o poartă către lumea spirituală. Iar de Sânziene, locul este invadat de turiștii acre vor să experimenteze senzația când „cerurile se deschid” – o credință locală veche.
O fortăreață cât trei
Sarmizegetusa Regia a fost de la bun început împărțită în trei. Pentru așezarea civilă dacii au terasat versanții muntoși, pe care i-au sprijinit apoi cu ziduri groase. Practic, au schimbat forma munților. „Cartierele” s-au extins rapid se întindeau pe mai multe terase. Dacii și-au asigurat și alimentarea cu apă, aici fiind descoperite multe conducte din ceramică, sistemul de canalizare și inclusiv un decantor de aproape 3.000 de litri. Majoritatea caselor nu s-au păstrat până astăzi, deoarece au fost construite din lui, însă au rămas urmele hambarelor, atelierelor metalurgice și a celor de ceramică.
Cetatea de aici este cea mai mare dintre cetățile dacice din Munții Orăștie. Avea rol de apărare. Se păstrează și astăzi zidurile groase din calcar, construite în faimosul sistem murus dacicus (două ziduri exterioare făcute din blocuri de piatră, fără să pună mortar între ele, iar spațiul era umplut cu pietriș amestecat cu lut).
Zona sacră este cea care impresionează orice privitor. Via sacra, drumul pavat care ducea acum două mii de ani spre sanctuar se păstrează parțial. Dintr-o dată, pădurea se deschide într-o poiană în care vezi așezate în tei cercuri concentrice numeroase coloane sculptate în andezit. Reprezintă chiar calendarul solar și este cel mai mare sanctuar dacic construit vreodată. Pe lângă calendar, mai există încă un sanctuar circular și cinci de formă patrulateră.
Grandioasa capitală a regatului dac, Sarmizegetusa Regia, cuprindea în perimetrul său cetatea, zona sacră şi aşezarea civilă. Edificiile sacre de la Sarmizegetusa se află pe două terase artificiale de mari dimensiuni, unde au fost descoperite 10 sanctuare rectangulare şi un mare altar de piatră, mărginite în exterior de un şir de pilaştri din piatră, iar în interior fiind ridicate coloane din piatră.
Zona sacră, pavată cu lespezi din calcar, este spaţiul în care erau plasate sanctuarele rectangulare şi cele circulare; unele din piatră, altele din andezit. Cei care merg astăzi la Sarmizegetusa sunt atraşi, în mod special, de Marele Sanctuar Circular şi de aşa-numitul „Soare de Andezit”. Acest „soare” are un disc central continuat cu zece raze de forma trapeziodala, dar cu laturile exterioare cioplite în arc de cerc; aici este o rază mai lungă din piatră, lipită cu unul dintre capete de marginea „soarelui” şi cu celălalt îndreptat spre Nord!
Graţie programelor de astronomie de ultima generaţie, a fost posibilă demonstrarea faptului că sanctuarele de la Sarmizegetusa redau în plan orizontal imaginea cerului, poziţia planetelor de la solstiţiul de vară din anul 65 î.Chr. Regăsim în alcătuirea şi structura sanctuarelor, etapele pe care trebuia să le parcurgă sufletul pentru a deveni nemuritor! Să mai amintim, în legătură cu calendarul dacic, care este comparabil cu cel mayaş; pe lângă faptul că dacii au realizat unul dintre cele mai exacte calendare ale antichităţii, acesta mai are o proprietate unică: anul începe în prima zi a unei săptămâni şi se termină în ultima zi a unei alte săptămâni. Oricine face calcule calendaristice pe baza acestor sanctuare, va vedea cât de exacte şi originale sunt aceste calendare. Ele dau o singură „eroare”: o zi la… 8840 de ani!
Venim de câte ori avem ocazia „Acasă” la Sarmizegetusa Regia. Aici, de fiecare dată ne simţim deosebit, ne calmăm cănd suntem prinşi în „nebunia” lumii acesteia.
Am ajuns din nou la sfârşitul lui aprilie 2018. Abia aşteptam să vedem ce s-a mai întâmplat pe acolo, ce s-a mai defrişat pe acolo, ce s-a mai descoperit prin zonă. Am avut surpriza să observăm că mulţi dintre copacii seculari sunt încă acolo. Într-adevăr s-au tăiat din ei câţiva. Dar sperăm că aceste defrişări sunt făcute în vederea unor noi săpături.
Vegetaţia s-a trezit la viaţă, pietrele emană căldură şi păsărelele ne descântă cu muzica lor şi Străbunii ne îmbrăţişează cu o Iubire care nu se poate descrie în cuvinte.
Ori ni se pare nouă, ori CETATEA E DIN CE ÎN CE MAI VIE şi ne aşteaptă pe toţi fii şi fiicele Daciei, să-i călcăm pragul pentru a ne îmbrăţişa cu dragostea Străbunilor şi a ne îmbăia cu energia Divină care este prezentă acolo. Doar este unul din locurile unde în vremuri umbla Dumnezeu întrupat în Regele şi Zeul nostru Drag ZAMOLXE.
Încă o dată ne exprimăm recunoştinţa şi în faţa Calendarului Solar Dacic rostim cu sufletele deschise :
Tatăl Harului-Tatăl Nostru al Dacilor
Tatăl Nostru , Tu Care Ai Locul Tău În Lumină, Sfânt Eşti Tu Şi Numele Tau… În Cer Şi Pe Pământ , Aştept Darul Înălţării Tale În Mine . Sfântă E Voinţa Numelui Tău În Mine – În Cer Şi Pe Pământ. Primesc Darul Harului Tău În Fiecare Zi . Dă-Ne Darul Luminii Tale Şi Azi – El e Pâinea Noastră În Fiecare Zi . Harul TĂu Să Ne Dea Puterea Sfinţeniei Sufletului , Dă-Ne Nouă Puterea Luminii Numelui Tău . Tată Sfânt , Prin Puterea Harului Numelui Tău , Sufletul Nostru Cere Să Primească Binecuvântarea Luminii Tale , În Inima Întunecată Şi În Inima Care Întunecă . Tată Sfânt , Aducem Mulţumire Focului Inimii Tale , Care Ne Duce Binecuvanţati În Cerul , În Puterea Şi În Sfinţenia Ta .
Zău ! Zău ! Zău !
Cetatea dacică este situată în Valea Jiului, la 8 km de Petroşani pe DN 66 ce duce spre Haţeg, în comuna Baniţa din judeţul Hunedoara şi face parte alături de Peştera Bolii (click)din imediata apropiere, din Parcul Natural Grădiştea Muscelului. De pe drum, cetatea dacică pare o simplă stâncă, care nu-şi dezvăluie comorile ascunse.
Cetatea, construită la aproximativ 1000 m altitudine pe înălţimea numită „Dealul Cetăţii” sau „Dealul Bolii” – o stâncă din piatră de var, cu trei pereţi abrupţi (accesibilă numai din partea nordică) şi o înălţime de aproximativ 146 m, măsurată de la bază – a fost descoperită cu ocazia săpăturilor din 1961 – 1962 şi face parte din patrimoniul mondial protejat de UNESCO.
Numele actual al zonei provine de la nobilul Bolea, care era cândva proprietar al acestui ţinut, iar numele iniţial nu se cunoaşte.
Prin poziţia geografică, Valea Jiului şi mai ales Dealul Bolii a fost, de-a lungul mileniilor, o zonă strategică, un punct de apărare şi de control a accesului în Transilvania. Cetatea Bolii a fost construită cu materiale şi tehnică asemănătoare cu ale unui alt bastion important din zonă, Turnul din Crivadia (click), dar şi cu ale altor cetăţi dacice din Munţii Sebeşului.
Cetatea şi aşezarea civilă de la Baniţa reprezentau un adevărat bastion ce controla trecerea peste Carpaţi, transformând acest con de calcar retezat artificial de către daci într-unul din veritabilele întărituri (Castella Rupibus) menţionate în scrierile istoricului roman Tacitus (55-120 d.H.) şi care facea parte din impresionantul sistem de fortificaţii ce reprezentau nucleul puterii centalizate a statului dac.
Folosită înca de pe vremea regelui Burebista, Cetatea Dacica Bolii este parte componenta a puternicului sistem de fortificaţii articulat pe cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Căpâlna, Tiliştea, avand drept scop apărarea marii aşezări şi centu economic, politic, militar şi religios de la Sarmisegetuza Regia din Munţii Orăştiei. Poate niciuneia dintre forticicaţiile ce constituiau lanţul de apărare al capitalei Regatului Dac nu i se potriveşte mai bine textul istoricului latin Lucius Florus (sec.I-II d.H.) care aminteşte pe dacii agăţaţi pe munţi greu de cucerit, asemănători cuiburilor de vulturi.
În perioada sec II î.H. – sec I d.H. Dacia cunoaşte o mare înflorire a culturii spirituale şi materiale, constatare ce îşi găseşte expresia cea mai elocventă în apariţia a numeroase aşezări, ridicarea de fortificaţii şi cetăţi de apărare de proporţii impunătoare, de anvergura cetăţilor greceşti sau romane din epocă.
Cetatea, cu o suprafata de peste 81.000 de metri pătrati, a fost ridicată în vremea lui Burebista (82-44 î.H.), iar ultimele lucrări de fortificare au fost efectuate în vremea lui Decebal (87-106 d.H.).
Turnul de apărare, a cărui înălţime nu se cunoaşte, a fost ridicat pe un platou special amenajat cu dimensiunile unui dreptunghi de 38×20 m. Pentru construcţie nu a fost folosită piatra calcaroasă din zonă, ci a fost adusă rocă din Cariera Sântămaria Orlea – Hateg, aflată la 50 km şi cioplită special pentru zidire într-o tehnică „Murus Dacicus”, dar si elemente de inspiraţie elenistică care asigurau o rezistenţă sporită necesară datorită configuraţiei terenului.
Operaţia de cioplire a pietrelor s-a executat în vederea obţinerii unor blocuri de piatră, având un capăt în formă de coadă de rândunică, iar celălalt capăt, bine ascutit, era utilizat pentru îmbinare. Au mai rămas pietre care au şi alte forme, prezentand dislocari speciale care serveau probabil la încastrarea grinzilor.
Cetatea a fost cucerită şi distrusă probabil în primul război daco-roman, în 101-102, când cavaleria maură a generalului Lucius Quietus, în cadrul misiunii încredinţate de împăratul Traian, a pătruns în Valea Jiului, venind prin defileul Jiului şi prin Pasul Vulcan pentru a învălui capitala Daciei prin sud şi pe Decebal care lupta la Tapae. Legendele spun că cetatea a fost cucerită doar după ce a fost asediată până la înfometarea apărătărilor.
Şi în al doilea război daco-roman, 105-106 s-a produs o pătrundere asemămătoare prin Pasul Vulcan. Decebal înfrânt se retage îngropând vestita sa comoară în râul Sargeţia, Streiul de astăzi ale cărui ape limpezi şi repezi, păstrând secretul tezaurului dacilor curg mai jos la cca. 10 km de cetate.
Topografia cosmologică dacică ne arată că intregul complex de cetăţi dacice, care include şi pe cea de la Băniţa reprezintă o anumită poziţie a Constelaţiei Dragonului faţă de Polul Nord Ceresc marcând cele 16 stele ale constelaţiei, cunoscute în acele vremuri.
Cetatea Baniţa şi cea de la Piatra Roşie, formează împreună cu castrul de pe vârful Pătru un perfect triunghi dreptunghic care, pus în coordonatele topografiei cereşti, se leagă pe datele Marii Linii Dacice, formată de zidurile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Boita şi Vârful Omu.
La fel Vârful Omu, cetatea dacică de la Racoş şi celebrele piramide de pământ de la Şona formează aşa numitul Triunghi Divin (cateta opusă unghiului de 30 de grade este egală cu jumătate din ipotenuză), Racoşul este la 60 de km de Vârful Omu şi formează un unghi de 30 de grade cu Şona, iar unghiul pe care Şona îl face cu Racoşul şi Vârful Omu este de 90 de grade.
În anii 1868-1870 o parte însemnată din blocurile de piatra au fost utilizate, de către constructorii italieni specializaţi în lucrări de piatră şi de artă (care au demolat zidurile rămase), la constructia liniei ferate Simeria-Petroşani din apropiere, la construcţia tunelului şi consolidarea unui pod peste pârâul Baniţa. Multe pietre din zidaria turnului au ajuns in fundatiile unor case ale localnicilor.
La vechile ruine, acoperite astăzi de vegetaţie variată, se poate ajunge urcand versantul aproape vertical din partea nord-vestică, din apropierea podului de cale ferata,in care paraul Banita a sapat o cheie scurta si deosebit de frumoasă. Acesul foarte dificil la ruine, asigurat de condiţiile naturale a dus la protejarea urmelor fostului turn de apărare.
De-a lungul timpului, ruinele fostei fortificaţii au fost vizitate de oameni de stiinţă, dornici să-i descifreze enigmele, cum a fost şi geograful francez Elisee Reclus care a vizitat cetatea şi a consemnat – între anii 1851-1854 – date despre aceasta, documentarea sa inspirându-l probabil pe Jules Verne în scrierea romanului Castelul din Carpati.
Istoricii spun ca sistemul ei de fortificatii era alcătuit dintr-un val format din piatră şi pământ, dintr-un zid construit din piatra de calcar fasonata cu turnuri si platforme de lupta. În urma spăturilor din anii ‘60 s-a descoperit o poarta practicată în zidul de incintă, cu trepte monumentale, lucrate şi ele din aceeasi piatra de calcar ca si zidul.
Aici s-a gasit o mare cantitate de ceramică, unelte şi chiar tipare pentru turnat obiecte de metal, precum şi un sanctuar, dar arheologii spun ca rolul cetăţii era militar, nicidecum acela al unei aşezări civile.
Autorităţile locale din comuna hunedoreană Baniţa au în proiect obţinerea de fonduri europene pentru a amenaja o cale de acces pentru turişi până la ruinele fostei cetăţi.
După cum am scris în articolul precedent , ceva ne chema sus la Cetatea Băniţa. În ciuda lipsei indicatoarelor spre cetate, dar cu ajutorul unei prietene, care printr-un comentariu ne-a descris calea de acces am hotărât s-o „cucerim”.
Am pornit de unde am rămas data trecută, presupunem la poartă şi am luat-o în sus pe un fel de potecă, ghidaţi de un marcaj slab pe copaci, pe unii abia se mai vede vopseaua. NU NERECOMANDĂM acest traseu persoanelor fără condiţie fizică ! Urcăm, ne prindem de arbuşti, de bolovani, ne mai uităm atenţi să mai vedem un pic de vopsea roşie de pe pomi, în unele locuri devenită portocalie, mai alunecăm, mai ne tragem respiraţia dar VULTURII LUI BUREBISTA stau acolo sus. Înspre acolo şi noi !
Dăm la tot locul peste bolţari ai vechii cetăţi. Datele oficiale spun că bolţarii cetăţii au fost folosiţi aproape toţi la calea ferată, dar sunt false, deoarece acolo sunt câteva sute, posibil mii de astfel de bolţari. Am fotografiat doar câţiva din sutele vizibili pe sol, iar câţi or mai fi sub pământ, cine ştie.
Stâncile şi efectiv tot muntele ne aduc aminte despre legendele despre construcţiile atlante, unele părând că au fost odătă parte a unei mari cetăţi ale acelei vremuri.
Ajungem din ce în ce mai aproape de platoul cetăţii. Observăm cam în tot locul cum este terasat acest munte, unde erau turnuri de veghe. Ajungem în sfărşit sus într-un punct unde se observă pentru prima dată panorama…
Zamolxe şi Străbunii îşi fac simţită prezenţa prin Soarele care ne încălzeşte faţa şi sufletul, vântul care mângâie pielea, prin păsările care ne cântă şi ne descântă şi prin vegetaţia care înfloreşte la viaţă.
AICI SÎNTEM LIBERI !!! AICI SÎNTEM INVINCIBILI !!!
Mai urcăm un pic şi ajungem în alt punct unde putem scruta zările. Ne oprim. Tăcem câteva minute şi doar privim. Se vede „Piramida din Parâng” , se vede spre Retezat, se vede spre Ardeal, se vede spre INFINIT…
Aproape instantaneu ne punem toţi pe jos şi sărutăm pământul, ne uită spre cer şi doar mulţumim. Mulţumim Cerului, mulţumim Pământului, mulţumim Străbunilor că doar datorită Lor SÎNTEM !
Se spune că pe timp de pace Cetatea Băniţa era reşedinţa unui Mare Nobil Dac. Acum şi aici înţelegem de ce.
Având în vedere că toate Cetăţile Dacice sunt construite pe locurile corespondente unei stele din Constelaţia Dragonului energiile care se simt aici sunt foarte puternice. Parcă eram într-un spa energetic. Ne bucuram ca şi copiii, eram recunoscători pentru fiecare secundă trăită, nu mai existau griji şi necesităţi. Chiar şi „Vulturii lui Burebista” ne -au încântat privirea… Oare aşa trăiesc Zeii ?
Ştiau ei Dacii ce ştiau… din păcate prea puţine ştim noi astăzi despre ei. Dar cine ştie poate vom afla…
Am găsit şi nişte pietre mai ciudate ca formă şi culoare raportat la relief, care ar părea să fie nişte mici unelte sau nişte oase pietificate.
După ce am văzut cât ni s-a permis de străbuni ne-am îndreptat spre ieşirea din cetate. Se spune că nu mai există ziduri deloc. În coborărea noastră, am deviat un pic de la marcaje şi AM GĂSIT ZIDURI, după cum se vede în poze…
Se spune că această cetate nu a fost cucerită prin fortă şi că romanii au cucerit-o campând în jurul ei, încercând să-i înfometeze pe Dacii din cetate, până când aceştia s-au predat sau sinucis. Tot ce-i probabil să fie aşa. Dar ar mai fi posibilă şi varianta ca aceştia să fi scăpat prin peşteri, deoarece tot muntele este plin de ele.
Având în vedere că Cetatea Băniţa este MONUMENT UNESCO, apare întrebarea :
DE CE ESTE ASCUNS ŞI LĂSAT ÎN PARAGINĂ ?
Apare în mental şi răspunsul:
ESTE ASCUNS ŞI LĂSAT ÎN PARAGINĂ PENTRU CĂ ACOLO ESTE CEVA CE AR DERANJA PE MULŢI DACĂ S-AR GĂSI.
Umblând „PE URMELE STRĂBUNILOR”, chiar în ziua de Înviere l-am găsit pe ISUS !
În ziua de Paşte am zis să ne regăsim un pic în natură şi am ales să vizităm „Turnul de la Crivadia”. Am ajuns acolo, ne-am îmbăiat în razele Soarelui şi în timp ce priveam zările am văzut „STATUIA” !
Turnul de la Crivadia
Date oficiale:
Cetatea Baniţei este completată de Turnul de la Crivadia, care se înalta pe marginea stâncoasă a apei Merişorului şi străjuia începând din sec. al XVI-lea vechiul drum care lega Transilvania cu Ţara Românească prin pasul Vâlcan, servind şi ca punct de vamă.
Turnul a fost construit din piatră de calcar extrasă din împrejurimi, circular, cu diametrul de 13 m, iar la exterior este tencuit. Intrarea era situata în partea de nord, la 2 m înălţime de pământ, şi pentru acces se folosea probabil o scara. În jumătatea de vest are şapte deschideri de tragere, ambrazuri evazate spre interior, situate la o distanta de aproximativ 1,5 m unul de altul, iar în partea de est este protejat natural din cauza terenului accidentat. Fortificaţia era prevazuta şi cu un drum de straja de lemn, cu parapetul lat de 1 m şi înalt de 0,80 m.
Deşi doar 5 minute de mers pe jos îl despart de DN 66, extrem de circulat Turnul de la Crivadia rămâne un vestigiu arheologia abandonat.
Vegetaţia crescută din abundenţă ascunde fortificaţia de ochii celor care ar vrea sa o viziteze şi nici o plăcuţă nu indică prezenţa monumentului istoric. Doi turişti, „rătăciţi” prin zonă, spun că „la turn te duce cărarea”, în fapt o potecuţa ce porneşte, ascuns, din drum pana la o paşune, iar mai departe instinctul te ghidează. Priveliştea care se iveşte la ieşirea dintre arbori îţi taie răsuflarea. Un turn de unde DN 66 se vede ca în palma, o zonă unde doar ulii ţipă după pradă şi nu poţi sa nu întrebi de ce nimeni nu valorifică acest potenţial turistic uriaş.
„Nu avem cum să intervenim, chiar dacă ne-am dori. Nu sunt ale noastre. Aşa a fost şi în problema Cetăţilor Dacice din Munţii Orăştiei, unde nici paza nu putem să o asiguram. Nu pot investi în ceea ce nu este al meu, pentru ca nu-mi da voie legea„, declara Mircea Ioan Moloţ, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, instituţie care are în subordine o direcţie de cultură. Între timp, Primăria Baniţa încearcă să mai recupereze ceva şi anunţă că a dat în lucru confecţionarea tăbliţelor indicatoare. Cât despre căile de acces, conservarea monumentelor sau măcar descoperirea lor prin tăierea vegetaţiei care ascunde potecile nici nu poate fi vorba, pentru ca legal nu au voie sa intervină nici dacă ar avea fonduri.
Actualul turn este construit pe fundaţie Dacică. Se pare că acest turn era folosit pe de-o parte la observarea terenul şi drumurilor, şi pe de altă parte pentru a comunica cu capitala Politico-Administrativă a Daciei Sarmizegetusa, situată pe masivul deluros de la SubCetate – denumită simbolic „Cetatea Regală a Haţegului”(link aici) .
Se spune că din turnul situat la SubCetate se vedea Cetatea Devei şi acest turn de observaţie de la Băniţa şi aşa se comunica cu capitala – posibil prin semnale cu fum – nota noastră.
La baza lui se află „Cheile Crivadiei” un defileu natural care se lasă cucerit foarte greu.
Observând din turn zona am zărit o stâncă care avea o formă mai diferită.
Unul dintre noi a spus : „Dar biserica sau statuia aceea aţi văzut-o ?”
Ne-am îndreptat în cealaltă parte a dealului şi acolo am zărit-o :
Stânca lui IISUS
Am rămas surprinşi cu toţii. Seamănă izbitor cu IISUS.
STĂ EXACT CU FAŢA LA SOARE !
Având în vedere că ziua când am văzut-o este chiar ziua de Paște, mai punem şi trăirea noastră din faţa ei, ne amintim de pictura naturală cu MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL ÎN BRAŢE DIN PEŞTERA BOLII(link aici), peşteră care este chiar lângă Cetatea Dacică Baniţa, aflată la nici 5 km începem să ne lăsăm imaginaţia să zboare :
IISUS A FOST din neamul nostru , al Dacilor – Geţilor – Hiperborenilor ?
Între noi apar diferite discuţii pe baza unor argumente:
Contra : cam tot ce ştim de prin şcoală, biserică şi ce-am învăţat oficial
Pro:
De ce Prietenii (Apostolii) cei mai buni ai lui Isus aveau toţi nume daco-române : Andrei, Petru, Ioan, etc
Pe mama lui Isus o chema Maria, iarăşi un nume ancestral daco-român.
Papa Ioan Paul al Doilea a sărutat pâmântul ţării noastre şi a afirmat că „AICI ESTE GRĂDINA MAICII DOMNULUI !”
În etimologia numelui din Egiptul antic (acolo: Caiafa, Iuda, Baraba, etc) nu exista nici un nume care să se termine cu „us” ,în Dacia în schimb erau mai multe nume care se terminau aşa : Deceneus, Coryluss, Decebalus, Comosicus,etc
Isus îşi spunea „Fiul Omului” – vârful Omu – puternic centru Spiritual din acea vreme.
Punând Învăţăturile lui Zamolxe – şi continuând cu Învăţăturile lui Isus (Noul Testament), noi, observăm o continuitate lină a celor două mari Învăţături, şi în acelaşi timp nemaiexistând diferenţa frapantă între manifestărea lui Dumnezeu: mai dur în Vechiul Testament şi foarte iertător în Noul Testament
Acum privind la Cel care a fost DUMNEZEU ÎNTRUPAT ÎN IISUS putem da crezare maximă ÎNVĂŢĂTURILOR SALE, învăţături care astăzi pot fi DEMONSTRATE ŞTIINŢIFIC datorită descoperirilor de fizică cuantică, genetică şi studiul morţii clinice.
Trecând peste faptul că este parte din Dumnezeu, OMUL ISUS este OMUL care ne-a arătat că nu suntem doar un accident al universului ci suntem SCÂNTEI DIVINE, că nu suntem doar animale ci mai avem şi un CORP SPIRITUAL ETERN.
Ne-a arătat că IUBIREA ESTE CHEIA acestei lumi şi nu numai.
Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti (Mt. 22, 39)
Şi dacă nu putem să-i iubim pe toţi ca pe noi înşine, măcar să ne acceptăm, să avem compasiune pentru cine merită şi să oferim Lumină celor care au nevoie.
Întâlnirea cu această stâncă-statuie chiar în ziua Învierii a fost o minune pentru noi, făcându-ne pentru moment să ne debarasăm de limitele şi standardele acestei realităţi „oficiale” şi să zburăm într-o altă lume, adică „ÎNAPOI ÎN VIITOR !”.
ISTORIA ÎNGROPATĂ DE IGNORANȚA OAMENILOR. CETATEA REGALĂ A HAŢEGULUI, NĂPĂDITĂ DE HĂŢIŞURI
Fortificaţie militară de maximă importanţă, similară celor de la Mălăieşti, Răchitova sau Castelului din Carpaţi, Cetatea Regală a Haţegului „zace” de sute de ani, căzută în uitare, pe culmea dealului de la SubCetate.
De la popasul „Zimbrul”, chiar la intrare în Haţeg dinspre Simeria, pe dealul oraşului, drumul face stânga, iar apoi se afundă, răcoros, în pădure: mai mult de trei kilometri de drum noroios şi poteci pieptişe. Drumul curge umbros printre şanţuri abrupte, săpate de ploi şi şuvoaie, până la un luminiş încărcat de „cucuie”, muşuroaie mari, săpate de cârtiţe, la jumătatea dealului Subcetății. De aici nici măcar un autoturism de teren nu mai poate înainta. Trebuie s-o iei la pas şi ar fi bine să ai o călăuză, pentru că altfel poţi pierde timp preţios, riscând să te rătăceşti. Cel care a „redescoperit” Cetatea Regală a Haţegului a fost Cristian Ciobanu, administratorul de patrimoniu al Geoparcului Dinozaurilor. Mutat de la Bucureşti la Densuş, în cea de-a doua calitate a sa, profesor la Colegiul „I.C. Brătianu” din Haţeg, a luat un licean cu el şi-au plecat „de nebuni” pe culme. Au avut nevoie de ore bune până au găsit turnul. Apoi Daniel Barboni a căutat prin arhive şi studii, şi-a făcut o prezentare a cetăţii regale pe care a şi prezentat-o localnicilor într-un eveniment menit să le reamintească de „comoara” uitată de pe dealul Haţegului.
„Monument istoric de mare valoare”
Istoricii spun că fortificaţia avea rol eminamente politic și militar, de supraveghere, control și semnalizare. Pe de altă parte, alături de Mălăieşti, Răchitova sau Castelul Colţ, aceste fortăreţe erau simbolul puterii regale maghiare într-o zonă majoritar românească şi demonstrau succesul regalităţii maghiare în ofensiva asupra structurilor feudale autohtone. Numele de „Regală” vine de la faptul că acest castru fusese o iniţiativă a unuia dintre regii maghiari, turnul de refugiu şi control adăpostind trupe regale maghiare. „În colţul de sud-vest al Transilvaniei, pe vatra şi în împrejurimile capitalei Daciei romane, Haţegul concentrează o densitate de monumente istorice de mare valoare. Între acestea, cetatea Haţegului, se găseşte în extremitatea nordică a depresiunii, în intrândul format de vărsarea Galbenei (vechea vale a Fărcădinului) în Râul Mare (vechea vale a Haţegului) şi albia Streiului. Aici, pe monticolul de 490 de metri, care gâtuie sensibil accesul larg în depresiune, se înalţă urmele cetăţii, la aproximativ 4 kilometri sud-est de oraşul Haţeg, în perimetrul satului Subcetate, comuna Sântămărie Orlea. Accesul cel mai facil se face pe culmea dealurilor venind din direcţia oraşului Haţeg. De altfel aceea a fost şi calea carosabilă în vechime. Dinspre satul Subcetate urcă spre monument o potecă dificilă”, scrie istoricul Adrian Andrei Rusu, consultantul de specialitate al Geoparcului Dinozaurilor „Ţara Haţegului”, în studiul său intitulat „Subcetate. Cetatea Haţegului. Monografie istorică şi arheologică” şi publicat iniţial în „Sargetia”. Astăzi, donjonul este singura construcţie de zid vizibilă. Din el s-a păstrat doar un fragment mai înalt în sectorul de nord-est: un colţ cu un contrafort. Dinspre şanţul cetăţii, de la nivelul solului, are aproape 11 metri, care erau cândva repartizate pe trei sau patru nivele, iar dinspre interiorul incintei puţin peste 6 metri înălţime.
Cetate de la 1.300, cu ziduri groase de 3 metri!
Turnul datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea. El a fost, de fapt, o fortificație compusă dintr-un donjon, un zid de incintă și un șanț de apărare, cu val de pământ. Către sud de donjon un platou a fost delimitat de un şanţ şi un val în forma unei potcoave. O singură latură a rămas nefortificată: cea de vest, unde panta coboară, transformându-se într-o adevărată prăpastie de aproape 200 de metri! La fel de lung este şi valul de apărare este, însă „trupul” acestuia este greu de dibuit printre tihăriile pădurii. Cetatea Regală a Haţegului a fost atestată documentar în 1317, când exista un castelan de Haţeg. Totuşi, istoricii spun că atestarea la 1276 a marelui comis regal Petru Alba, având calitatea de comite al Haţegului, marchează, de fapt, apariţia cetăţii. Istoricul Andrei Pogăciaş, consultantul ştiinţific al Geoparcului, spune că donjonul, care avea trei sau patru nivele, are o bază hexagonală, cu laturile de peste 6 metri, și o grosime a zidului de aproximativ 3 metri! A fost construit din piatră locală, pietre și cărămizi din construcții romane antice, varul folosit a fost obținut din topirea unor bucăți de marmură, iar nisipul și pietrișul, a fost adus din albia râurilor aflate în apropiere. Între anii 1978 și 1982 regimul comunist a aprobat săpături arheologice în zona Ceăţii Regale: arheologii au scos la iveală o cisternă din piatră cu diametrul de cinci metri, urmele carbonizate ale câtorva construcții de lemn şi o vatră lângă care a fost un pavaj din piatră de râu. Cioburi de ceramică, numeroase oase de animale, cu precpdere vânat, vârfuri de săgeți, scări de şa, potcoave, cuie şi lacăte au ieşit şi ele, la lumină, în timpul săăturilor de acum mai bine de 35 de ani.
Fortăreaţa controla pasul Merişor şi drumul roman
Cei care s-au implicat în ultimii ani în repunerea în valoare a turnului regal, reprezentanţii Asociaţiei „Drag de Haţeg”, spun că acesta a fost ridicat la cota de 490 metri, pentru ca donjonul să poată domina zona, având panoramă asupra pasului Merișor și a vechiului drum roman. În zilele senine de aici se putea vedea inclusiv oraşul Hunedoara. Rolul economic al Cetăţii Regale s-a manifestat prin strângerea dărilor, încasarea vămilor şi colectarea aurului obținut din râurile din zonă. Totuşi, unii istorici nu exclud posibilitatea ca fortificaţia să fi funcționat și ca temniță pentru ţăranii răzvrătiți sau pentru cei certaţi cu autorităţile vremii. De altfel, cetatea a fost strâns legată de voievozii Transilvaniei, în condiţiile în care unii dintre aceștia aveau și titlul de castelani de Hațeg.
Sub cetate, urme dacice şi romane
Cercetările arheologice au început în 1978, când specialiştii au colectat ceramică medievală. Adrian Andrei Rusu menţionează în studiului său, publicat pe site-ul cetati.medievistica.ro – că săpăturile sistematice au fost întreprinse în 1980 şi 1982, cu sprijinul Muzeului judeţean de istorie din Deva. Cercetările arheologice au arătat că locuirea anterioară epocii medievale a fost sporadică, însă variată. Arheologii au descoperit urme aparţinând culturii Coţofeni şi epocii hallstattiene, dar au fost descoperite şi urme dacice, printre care o toartă de ceaşcă dacică şi fragmente romane: boluri, străchini şi olane. Traseul către Cetatea Regală a Hațegului, un monument important, dar uitat şi ignorat, a fost marcat în urmă cu doi ani de Asociaţia „Drag de Haţeg”. Proiectul a fost derulat de grupul „Voluntarii pentru Geoparc”, cu finanțarea Primăriei Haţeg și în parteneriat cu Geoparcul Dinozaurilor „Ţara Haţegului”.
mai multe : http://zhd.ro/eveniment/istoria-ingropata-de-ignoranta-oamenilor-cetatea-regala-a-hategului-napadita-de-hatisuri/
Sarmizegethusa
„Unde cred că s-a găsit adevăr întemeiat pe consieraţiuni militare, geografice, topografice şi fortificaţiuni găsite pe teren.” – Colonel Zagoriţ Constantin
“ La un moment m-am gândit că cele expuse în publicaţia de faţă să le comunic unuia sau mai multora dintre istoricii şi archeologii noştrii cercetători pe teren. Dar textul luând o extindere mai mare decât m-am gândit şi ne ştiind pe cine să aleg spre a ajunge la ţinta pe care mi-am propus-o, şi anume de a provoca o discuaţiune cât mai largă şi cât mai repede asupra chestiunii locului în care s-a găsit aşezată Sarmizegetusa, m-am decis în cele din urmă să fac această publicaţiune.”
Din întâmplare, locul în care eu cred că s-a găsit Sarmizegetusa nu a fost indicat şi nici chiar bănuit de nimeni că a servit de aşezare pentru capital Regelui Decebal şi în care acest mare Rege Dac şi-a pus nădejdea apărării de ultimă extremitate a ţării sale şi a scaunului său.
Numele satului SubCetate de la care şi-a luat numele şi staţia cu acelaş nume şi care se găseşte sub poala masivului deluros cu pricina, arată cu totul bătător la ochi că pe dealul din apropiere trebe că s-a găsit cândva zidită o cetate.
Mai departe, cred că Sarmizegetusa nu s-a găsit nici la Cetăţuia Grădiştea Muncelului, nici la Costeşti, nici la Piatra sau Pietrele Roşii, nici la Luncani, toate în Munţii Sebeşului şi nici pe Dealul Uroiului, şi în nici una din cetăţile similare de care este plină Dacia deoarece:
Toate aceste locuri fortificate au un perimetru restrâns, şi deci nu ar fi putut adăposti o armată care încearcă o rezistenţă ca aceia pe care a făcut-o Decebal în Sarmizegetusa
Sunt prea retrase şi deci nepotrivite pentru a servi drept capitală a uni stat mare ca statul Dacic şi a unui rege mare ca Decebal, pe care nu mi-l pot închipui că şi-a putut alege o capitală ascunsă în care să se retragă ca un fugar.
Şi apoi, dacă una din aceste cetăţi a servit de capitală a Daciei, se naşte întrebarea: care este Sarmizegetusa adevărată, deoarece:
Toate sunt cam de aceaşi mărime
Poziţiile lor în majoritate sunt cam la fel de retrase faţă de văile mari care sunt arterele de viaţă ale ţării
Iar terenul pe care sunt aşezate este la fel şi deci caracterul lor este identic
De aceia cred că nici una din aceste cetăţui nu a servit drept capitală a Daciei sub Regele Decebal, adică nu a fost Sarmizegetusa, ci am convingerea că aceste cetăţui , ca multe altele după cum am mai spus, serveau de refugiu:
Când ţara era atacată prin surprindere de către neamurile barbare care roiau în jurul Daciei şi deci când armata nu era în măsură de a se aduna şi a ieşi în întâmpinarea duşmanului
Când armata ţării se retrăgea înfrântă şi risipită, şi fiecare trib se ducea să-şi apere căminele proprii
Sau când triburile se luptau între ele
Ne îndreptăm pe încetul catre locul unde eu socotesc că într-adevăr a fost zidită Sarmizegetusa şi care are o poziţie intermediară: şi anume către masivul deluros tringhiular dintre orăşelul Haţeg şi satul SubCetate, şi care se prezintă din toate punctele de vedere în cele mai bune condiţiuni pentru a primi aşezarea capitalei Statului Dacic şi a Regelui Decebal.
Acest masiv deluros după cum se poate vedea cu uşurinţă se află aşezat la răscrucea celor trei mari drumuri care vin :
Întâiul din Banat prin Poarta de Fier Transilvană
Al doilea din Oltenia prin pasurile Văii Jiului şi pe valea Streiului Superior
Şi al treilea din Ardeal şi prin Câmpia Tisei pe Valea Mureşului şi Valea Streiului Inferior
Şi la locul unde Câmpia Ţării Haţegului şi Valea Streiului este strânsă în defileul SubCetate – Bucium, defileu format de acest masiv triunghiular şi extremitatea vestică a Munţilor Sebeşului.
Suprafaţa întregului masiv triunghiular este de 370 hectare, sau 3.700.000 mp, deci ar putea primi cu uşurinţă o armată de circa 100.000 oameni atât cât probabil i-a mai rămas lui Decebal spre a-şi apăra capitala.
Acest masiv posedă doua izvoare: unul în valea mijlocie a Barandului şi al doilea care e mai puternic şi cu mai multe surse, în Valea Pleşiţei. Cred că săpând se poate da de apă şi în valea superioară a Barandului din înteriorul cetăţii. Aşa că din acest punct de vedere Cetatea Sarmizegetusei era asigurată în caz de asediu, ca să nu mai vorbim de apele râurilor Strei şi Farcadin, care curg pe la poala sa.
Folosind acest masiv deluros armata Dacă nu mai era obligată să facă numai o apărare pasivă, adică să-i servească numai ca un loc de refugiu, ci armata dacă rezemată pe acest masiv putea să lupte şi în câmpie.
Suprafaţa cetăţii este de 20 hectare sau 20.000 mp, putând încăpea şi adăposti cel puţin 10.000 oameni cu cele necasare, socotind un om pe 20 mp.
Perimetrul cetăţii era de aproape 2000 m, deci necesitând pentru apărarea sa circa 8000 luptători, socotiţi a 4 apărători pe metru curent, inclusiv rezervele.
Neavând nici calitatea, nici permisiunea nici timpul şi nici mijloacele necesare spre a face săpături, rămâne ca acestea să fie făcute de cei în drept. Rezultatele cred că vor fi fructoase.
În caz că se va confirma aşezarea Sarmizegetusei în locul arătat, va căpăta o explicaţie mai aproape de adevăr ascunderea de către Decebal a averilor sale în albia râului Sargeţiu, care în cazul de faţă ar fi identificat prin Râurile Strei şi Farcadin care curg prin imediata apropiere a locului propus.
fragmente din cartea „Sarmizegethusa” – Colonel Zagoriţ Constantin – ed 1937
Haţeg este adevărata Sarmizegetusa ?
Zagorit insusi isi intemeiaza teoria pe „consideratiuni militare, geografice, topografice si fortificatiuni gasite pe teren”. Cetatea din muntii Orastiei nu poate fi decat capitala religioasa, spirituala a dacilor, un loc in care traiau si se rugau marii preoti, in care acestia implineau ritualurile si sacrificiile.
O cetate mica, intr-un loc stramt, intre stanci, care nu putea fi o garnizoana ce trebuia sa gazduiasca trupele de daci, sa le asigure hrana, apa si aprovizionarea. In incinta cetatii nu se gasea nici un izvor, ci doar in afara ei, pe cand la Subcetate erau doua izvoare, cuprinse chiar intre zidurile sale.
Aceasta era mult mai mare, oferea vizibilitate pe toata zona dimprejur, fiind pe un deal (mamelon) din sesul Hategului (asa intelegem si scena de pe columna, care infatiseaza, la poalele cetatii, soldati culegand spice, lucru care n-ar fi posibil in cetatea din munti), pe cele trei drumuri importante ce se incrucisau, chiar la poala cetatii (dinspre nord, pe Mures, dinspre sud-vest, de la Orsova, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merisor, si dinspre nord-est si Gradiste, prin platoul Luncanilor, urmand plaiul Varful lui Patru, Sureanu, Dealul Negru). La Subcetate s-au descoperit si urmele unor ateliere de fierarie, unde erau facute armele soldatilor, iar una dintre cele cinci porti de intrare in cetate era mai larga, pe unde scoteau berbecele.
Exista, deci, o capitala a regelui si una a marelui preot. Vasile Parvan insusi identifica, mai tarziu, capitala lui Decebal, cu numele fondatorului ei, Sarmis, Sargetia, care este Streiul, apa care curge pe la poalele Subcetatii (istoricul antic Dio Cassius spunea: „Capitala dacilor se spala in raul Sargetia„).
După ce am simţit şi văzut acolo noi lăsăm deschisă portiţa de a crede că acolo a fost de fapt Sarmizegetusa Regia – Capitala politico-administrativă a Daciei, iar la Grădiştea de Munte a fost Capitala Spirituală a Daciei – unde erau marii Preoţi.
Noi credem că Decebal privea dimineaţa Dacia de pe dealul de la SubCetate.
În jurul Tronului se văd clar urmele unei construcţii foarte vechi, ca şi pe tot muntele.
Rădăcinile copacilor care nu pot intra în pământ de zidurile cetăţii ne întăresc încă odată credinţa.
Vederea de pe acest deal este incredibilă : se vede aproape toată Transilvania.
Se spune că de acolo din vârf se vede cetatea Devei şi Punctul de observaţie al Cetăţii Baniţa. Nu putem confirma deoarece nu am avut binoclu şi fiind şi uşor înnorat nu s-a văzut.
Îi dăm dreptate domnului colonel Zagoriţ Constantin, deoarece lucrarea sa se bazează pe considerente militare, geografice, topologice şi formaţiuni găsite în teren.
Aşa că în sufletul nostru putem afirma că Cetatea Regală a Haţegului nu este doar acel turn vechi ci chiar tot masivul deluros de la SubCetate şi este foarte posibil să fie Sarmizegetusa Regia – Capitala Daciei sub Decebal şi tot odată locul de unde Marele nostru Rege DECEBAL îşi privea ţara lui dragă Dacia, şi încă ne priveşte şi parcă ne spune:
„Haideţi flăcăii Taichii treziţi-vă din somn şi deveniţi ceea ce sunteţi meniţi să fiţi : DACII LIBERI !”
Pe Urmele Străbunilor 