Regele Decebal

Decebal – Cel mai viteaz și mai înţelept dintre geto-daci

Datorită caracterului său nobil şi al victoriilor militare deosebite primeşte din partea dacilor liberi, numele războinic de Decebal – „Cel mai viteaz dintre viteji“. De asemenea, războinicul dac primeşte tronul şi este ales conducător al Daciei, printr-un gest înţelept al regelui dac de atunci, Duras. Acesta, datorită expansiunii romane care amenința mai mult ca niciodată granițele țării sfinte, cedase puterea regală de bunăvoie iscusitului Decebal, fiul cel iubit al Daciei libere.

După cum știm, unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.H.), noul stat având reşedinţa la Sarmisegetusa Regia, cu dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă mult mai bine organizat din punct de vedere teritorial, politic și economic.

A fost considerat de istoricii vremii un strateg desăvârşit, un diplomat iscusit și un conducător înţelept. Dio Casius nota în „Historia“ că „Decebal era foarte priceput în planurile războiului şi iscusit la înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp.Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din acestă pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani“.

Să ne amintim în acest sens de anul 88 d.H., când Roma calcă hotarele Daciei, prin legiunile conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever şi disciplinat al împăratului Domițian. Cunoscător al regiunilor geto-dace, Tettius invadează Dacia pe la Porţile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de grea, nemiloasă, cu nenumărate victime în ambele tabere.

Balanța era înclinată în favoarea romanilor. Decebal îşi vede ameninţată Sarmisegetusa. Cu un ultim efort, în noaptea de dinaintea luptei finale, Decebal își alcătuiește o armată nouă, puternică, de neânvins, o armată așa cum nu s-a mai văzut vreodată. Cu o credință de nezdruncinat în Dumnezeu, el taie o pădure întreagă și o îmbracă în hainele celor căzuți în lupta pentru libertatea sfântă a neamului.

A doua zi, romanii priveau înmărmuriți la armata cea nouă ale cărei suliți scânteiau în soarele dimineții. Sau retras îngroziți crezând că dacii înviaseră cu toții peste noapte, pe întregul câmp de luptă fiind doar trupurile împrăștiate ale soldaților romani.

Pacea era iminentă deoarece Domiţian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmaţii, iazigi, marcomanii şi cvazii. Anul următor s-a semnat o pace care a durat 12 ani.

Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să încheie o pace umilitoare. Stăpâna lumii era obligată să-l recunoască pe Decebal ca rege al tuturor triburilor geto-dace şi să-i plătească despăgubiri – câte doi oboli de fiecare cetățean roman – în condiţiile în care regele dac nu restituia nimic din prada sa de război.

A fost pentru prima dată în istoria imperiului când a trebuit să plătească tribut.

*din Sufletul Neamului Românesc

Războinicii lui Decebal contra armatei Imperiului Roman: prima Bătălie de la Tapae, petrecută în anul 87 e.n., cu 14 ani înainte de confruntările cu Traian

Cu un an înainte de prima Bătălie de la Tapae, regele Duras, cel care a ocupat tronul Daciei înaintea lui Decebal, a trimis o armată la sud de Dunăre, pe terioriul provinciei romane Moesia, contra romanilor. Trupele regelui Duras au atacat, pe vreme de iarnă (în 85 – 86 e.n.), castrele romane de la sudul Dunării. În cursul acestor puternice atacuri ale dacilor a fost ucis însuși guvernatorul roman al provinciei Moesia, pe nume Caius Oppius Sabinus.

În Moesia intrată sub stăpânire romană trăiau mai multe neamuri tracice – printre care tribalii, bessii și moesii (geți sud-dunăreni) iar romanii – pe care unii dintre istoricii moderni îi tot ridică în slăvi și cărora le tot atribuie calitatea de civilizatori, nu au fost percepuți, în epocă, altfel decât erau în realitate: invadatori lacomi, pe pământul tracilor.

Atât de puternică a fost ofensiva trupelor dace, încât a devenit necesar ca însuși împăratul Domițian – cel supranumit Germanicus, datorită victoriei obținută în anul 83 e.n., pe Rin, în luptele cu triburile germanice, să se deplaseze personal în Moesia, pe care a trebuit s-o reorganizeze militar și administrativ. Moesia a fost împărțită în două părți: Moesia Inferior și Superior. Moesia Inferior cuprindea și Scythia Minor (Dobrogea de astăzi).

Domițian, cunoscut ca un lider violent, desfrânat, orgolios, dar nu întotdeauna dornic să conducă în mod nemijlocit campaniile militare, l-a desemnat pe generalul Cornelius Fuscus să treacă Dunărea în Dacia, pentru a-i pune la punct pe înaintașii noștri, ce reprezentau o piedică serioasă împotriva expansiunii romane, fiind și deținători ai unor bogății la care romanii jinduiau de multă vreme. Generalului Cornelius Fuscus, Imperiul i-a pus la dispoziție o armată impresionantă, de cinci legiuni, plus trupe auxiliare.

La Tapae (punct localizat în zona „Porților de fier ale Ardealului”; o trecătoare dintre Munții Țarcu și Munții Poiana Ruscă) romanii au fost atacați prin surprindere, fiind prinși ca într-un clește și zdrobiți cu furie. Dacii au folosit în avantajul lor configurația locului, așa cum aveau să procedeze, mai târziu, domnii munteni sau moldoveni.

Căzut în capcana întinsă de către iscusitul rege al dacilor, invadatorul s-a apărat cu disperare, însă una dintre legiunile sale – Legiunea V Alaudae a fost distrusă aproape în integralitate. În luptă și-a pierdut viața însuși conducătorul armatei de invazie, generalul Cornelius Fuscus.

Legiunile romane participante la prima bătălie de la Tapae au fost VII Claudia, IV Flavia Felix, V Macedonica, I Italica și V Alaudae (legiunea nimicită). Dacă conflictul din anul 87 a fost provocat de către intervenția militară a regelui Duras în Moesia (din anul precedent), cel care a condus ostilitățile în prima bătălie dată la Tapae a fost energicul rege Decebal.

Inițial, proaspătul rege (Decebal) a încercat să soluționeze conflictul cu romanii prin mijloace diplomatice. În paralel cu încercările de rezolvare pașnică a conflictului, Decebal s-a pregătit asiduu pentru luptă. De altfel, întreaga sa domnie s-a aflat sub semnul pregătirii confruntărilor cu Imperiul Roman.

Modul în care a fost obținută victoria în prima bătălie de la Tapae dezvăluie calitățile de strateg ale noului rege, căuia Duras a avut înțelepciunea de a-i ceda toate prerogativele regale în acele momente de mare primejdie pentru statul dac.

Armata romană în fruntea căreia se afla generalul Cornelius Fuscus era una impresionantă pentru acele vremuri, însumând mai mult de 30.000 de luptători. La invazie au participat guvernatorul Moesiei Inferior și cel al Moesiei Superior.

Bătălia de la Tapae, petrecută în anul 87 după Hristos, reprezintă una dintre primele confruntări consemnate de către istorie în care înaintașii noștri au folosit tehnica ambuscadei, prin aplicarea căreia aveau să fie nimiciți, în veacurile următoare mii și mii de luptători din armatele venite cu război asupra noastră.

Această primă bătălie de la Tapae a fost una din care dacii au ieșit mai puternici iar prestigiul lor de luptători s-a consolidat. Dacii au capturat steaguri de luptă, au luat o mulțime de prizonieri și au preluat, în folosul propriu, numeroase arme și mașini de luptă, de la oastea romană învinsă. Administrația romană din provinciile vecine Daciei era cuprinsă de panică. Iar panica a răzbătut până la Roma!

sursa:  http://www.cunoastelumea.ro/razboinicii-lui-decebal-contra-armatei-imperiului-roman-prima-batalie-de-la-tapae-petrecuta-in-anul-87-e-n-cu-14-ani-inainte-de-confruntarile-cu-traian/

Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus:

Aveau însă să urmeze cele mai sângeroase războaie, între anii: 101- 02 respectiv 105-106. Romanii vor fi conduşi de Împăratul Traian, care moştenise un Imperiu aflat în ruină financiară. Acesta ar fi făcut orice să cucerească Dacia Augusta şi să pună mâna pe bogăţiile ei care deveniseră deja legendare.

„Dacă exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta că acolo este un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori“ – Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

„Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace“. (Tacitus, Agricola, 30)

Erau timpuri grele pentru toţi dacii, Traian îşi pregătea alianţe, căuta mercenari, mai ales după ce în 102 este obligat să îşi retragă trupele în sudul Dunării.

Exista pe timpul acela, ca şi acum, o vastă reţea de spioni de ambele părţi. Asasinii trimiși de Traian eşuaseră… trădarea avea însă să schimbe pentru aproape 2000 de ani, soarta ţării noastre.

Trădarea Daciei

Pe timpul când Decebal venise la domnie, la graniţa ţării şi-au făcut apariţia o familie de nobili romani. Ei au cerut permisiunea să fie lăsaţi să intre în cetate şi să se stabilească în Dacia Felix, deoarece, spuneau ei, au fugit din Roma datorită lipsei de înțelepciune în care trăiau cetățenii acelei țări.

Decebal are o viziune, în care este sfătuit să nu primească pe aceşti străini în ţară, deoarece mult necaz le vor aduce. El trimite un mesager la graniţa ţării şi îi opreşte la timp, spunându-le că „străinii care umblă cu vicleşuguri nu vor fi primiţi în ţara sfântă“. Şi astfel au fost opriţi de a pătrunde către interiorul ţării.

Ei atunci, s-au întors din drum, dar iată că noaptea, cu hainele schimbate, au intrat în cetatea de la graniţa ţării şi s-au stabilit acolo. Cu ei, aveau o fetiţă, care a învăţat repede obiceiurile şi limba înțelepților daci. Această fetiţă mai târziu va deveni preoteasă a focului sacru şi datorită „devoţiunii“ ei, dar mai ales a frumuseţii ei, va reuşi să ajungă la sanctuarele sacre de la Fețele Albe, apoi ale Sarmisegetusei.

Aici, face tot posibilul să-l înrobescă cu farmecele ei „nevinovate“ pe un nobil dac din garda regelui Decebal. Numele acestuia este Bicilis şi a rămas unul de ocară în limba noastră. De aici moştenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, trădător, lichea.

Acesta este lanţul trădării. Bicilis îi dă amantei-preotese hărţile secrete cu tot ce însemna intrări secrete, arsenal și număr de luptători. Aceasta le va trimite părinţilor ei, iar ei printr-un emisar secret lui Traian. Odată ce Traian are în mână toate hărțile secrete ale Daciei și ale Cetăţii Sfinte Sarmisegetusa, el îşi dezlănţuie armatele de mercenari către Dacia.

Nu vom insista asupra războaielor, deoarece sunt destul de bine cunoscute. Traian, atacă Sarmisegetusa pe mai multe fronturi, iar dacii sunt copleşiţi numeric. Văzându-şi ţara cotropită, dacii dau singuri foc Sarmisegetusei şi la lumina flăcărilor beau pe întrecute otrava, pentru a nu fi prinşi şi batjocoriţi de romani. Decebal însuşi, îşi curma viaţa cu sabia sa regească.

Iată o parte din ultimul dialog al lui Traian cu Decebal:

„- Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintireaDaciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric şi scrib dac i se vor scoate ochii şi i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia şi Decebal se va pedepsi cu moartea. Lumea nici măcar nu va şti că aţi existat!

– Lumea va şti că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, şi atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.

Moartea Regelui Decebal

Simbolismul morţii lui Decebal este pur spiritual, căci odată cu el se închide şi linia spiritualităţii dacice. Moartea lui este pur spirituală, este simbolică, deoarece el nu face altceva decât să oculteze „secretele nemuririi“, să păstreze puritatea liniei spirituale dacice şi a Kogayonului neatinse, din calea Imperiului Nevăzut care acţiona acum prin romani.

Muntele Sfânt Kogayon își închisese porțile odată cu moarte Marelui Preot Deceneu, iar acum venise timpul ca întreaga linie a spiritualităţii dacice să se oculteze. Decebal și Vezina erau ultimii doi mari inițiați ai neamului dac, ceilalți sacerdoți daci având doar un anumit grad de inițiere.

Între timp multe lucruri se schimbaseră şi în planul spiritual, căci creştinismul începuse să prindă rădăcini și pe teritoriul Daciei. Iisus fusese crucificat de mai bine de 100 de ani, iar în Dacia, prin Sciţia Minor, venise Apostolul Andrei care convertise o parte din marii preoţi zalmoxieni, la creştinism.

Pe de altă parte sinuciderea lui Decebal, trebuie înţeleasă şi din punct de vedere al acelor timpuri pline de eroism, în care oamenii aveau puterea de a se sacrifica pentru libertatea sfântă a familiei strămoșești.

Astăzi, atât creştinismul cât şi marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu şi o greşeală de neiertat. Dacii, practicanţi ai unei religii solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, detaşarea de cele lumeşti şi libertatea spirituală.

Ei nu se temeau de pedepsele de după moarte, cu care mai târziu aveau să-şi înspăimânte credincioşii, religiile patriarhale de origine semită. Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă, căci ei nu se sinucideau ci se sacrificau pentru libertatea spirituală a unui neam întreg.

„ Amintiti-vă de noi. Amintiţi-vă de ce am murit! Dacă vre-un suflet liber va trece prin locurile acestea, în nenumăratele veacuri ce au să vie, fie ca glasurile noastre să-i şoptească din pietrele eterne:

-Mergi şi le spune dacilor, trecătorule, că am murit aici pentru LIBERTATEA acestui neam sfânt! Aceasta era speranţa lui.“

În anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian de la Roma, a fost descoperit un bust de marmură cu înălţimea de 1,5 metri care îl reprezintă fidel pe Decebal.

Bustul din care Regele nostru ne priveşte demn şi misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului.

*din Sufletul Neamului Românesc

 

 

• Înapoi la Regii Daciei
• Acasă

 

Marele Preot şi Rege Deceneu

Cine a fost DECENEU ?

Sacerdot dac, mare preot ,sfetnic si colaborator apropiat a lui Burebista. Cel mai important personaj dupa rege in statul dac. Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege in opera sa de unificare si organizare a triburilor geto-dace.

Dupa moartea lui Burebista si destramarea stapinirii acestuia (44 ien) Deceneu isi asuma si puterea regala in statul dac intracarpatic.

Deceneu a revigorat spiritualitatea geto-dacilor, inlaturind cultul bahic sau dyonisiac asociat cu cultura vitei de vie si cu orgii. El este cel dintii care s-a opus viguros patrunderii in Dacia a cultelor straine, vatamatoare pentru sanatatea spirituala si corporala a geto-dacilor. De aceea nu este intimplator si fara rezonante religioase profunde ca el a determinat autoritatea regala sa dispuna distrugerea vitei de vie-planta sacra a lui Dyonisos-si ca toata preotimea dacica l-a sprijinit in acest act extraordinar.

Ca mare preot si vicerege , apoi el insusi rege Deceneu, a dispus de dubla autoritate, morala (stirpind viciul betiei)si politica (organizeaza triburile si casta sacerdotala ), facind dintre nobili o clasa de pilleati, ca si din categoria privilegiata mai larga , capillati (saucomatti), din aceasta facind pentru clerul de rind o clasa asimilabila cu clasa cavalerilor romani-equites.

Deceneu considera ca viitorul si stralucirea poporului sau depind numai de inalta tinuta morala si plecind de la aceasta premisa se poate cladi un edificiu statal si social trainic, motiv pentru care, sprijinit de BUREBISTA, a infaptuit o profunda reforma sociala si religioasa a poporului geto-dac. Aceasta reforma , celebra in lumea antica , a fost pusa in practica nu prin legi oficiale si seci ci prin rabdare si educatie. Deceneu a impus sobrietatea si cumpatarea , acea modestie a sufletului ale carei valente razbat din textul lui Platon. Deceneu a cerut poporului “ascultarea de porunci” ca efect al educatiei prin dreptate. Getii fiind recunoscuti in antichitate ca fiind “cei mai drepti”dintre cei cu care se inrudeau, caracteristica desigur foarte veche .

Deceneu a fost una din acele impresionante personalitati care si-au creat un loc de frunte in istoria lumii. Un factor care l-a ajutat sa se realizeze pe sine insusi si prin asta sa fie de folos neamului sau , a fost prietenia si sprijinul pe care Burebista i le-a acordat, lucru rar in istorie. Ei s-au inteles si au claborat , armonios si eficient incit, in putini ani, au izbutit sa dureze un stat puternic atit social cit si moral.

mai multe : http://coltul-adevarului.blogspot.ro/2012/01/deceneu.html

Strabon – Geografia

„Burebista, getul, luand conducerea poporului, primi in stapanire oameni nevoiasi din cauza necontenitelor razboaie. El insa ii ridica astfel prin educatie, prin cumpatare si prin ascultarea poruncilor lui, incat in putini ani fauri o mare imparatie si supuse getilor pe cei mai multi dintre vecini. El ajunse de temut chiar si pentru romani, intrucat trecea fara frica Dunarea si prada Tracia pana in Macedonia si in Iliria. Ii nimici pe celti, care erau amestecati cu tracii si ilirii; extermina definitiv pe boii de sub conducerea lui Kritasiros si pe taurisci. Pentru a castiga adeziunea poporului get la aceasta opera , Burebista a avut ajutorul colaboratorului sa Deceneu, mag care a calatorit in Egipt, unde a invatat anumite semne prevestitoare, gratie carora el deslusea planurile divine. In scurt timp el fu divinizat, asa cum am aratat cand am povestit istoria lui Zalmoxis. In ceea ce priveste adeziunea poporului get, exista o dovada: ei fura induplecati sa scoata vita-de-vie si sa traiasca fara vin.”

 Iordanes – Getica

” Mai târziu, pe când se găsea la Goti (GEŢI) ca rege BOEREBISTA , a venit in Gothia (GEŢIA) DECENEU , în vremea când la Roma a luat puterea Sula.

BOEREBISTA primind pe DECENEU i-a dat o putere aproape regească; după sfatul acestuia, Goţii(GEŢI) au inceput să pustiască teritoriile Germanilor, pe cari acum le stăpânesc Francii.

Caesar insă care cel dintâi dintre toţi şi-a luat asupra-şi conducerea statului roman, care a supus sub puterea sa lumea intreagă, care a subjugat toate ţările până într-atâta, încât a ocupat în afară de cetatea noastră până şi insulele aşezate departe în sânul Oceanului, şi care a făcut tributari romanilor chiar şi pe aceia cari nu auziseră de numele de roman , totuş pe Goţi (GEŢI), deşi a încercat, n-a putut să-i subjuge.

Gaius Tiberius era acum al treilea impărat al Romanilor ; Goţii (GEŢI) totuş, sub domnia sa, au rămas independenţi. Acesta era norocul lor, acesta era avantajul lor, acesta era singurul lor gând să ducă la îndeplinire, pe orice cale, ceea ce îi invăţa sfătuitorul lor DECENEU, judecând că este folositor să realizeze.

lar el, observând dispoziţia lor de a-l asculta în toate, şi că EI SUNT DIN FIRE INTELIGENŢI, i-a instruit aproape în toate ramurile de FILOSOFIE ; căci era în aceasta el un MAESTRU PRICEPUT.

El i-a invăţat MORALA, desbarându-i de moravurile lor cele barbare ; i-a instruit in ŞTIINŢELE FIZICII, facându-i să trăiască potrivit legilor naturii: legi pe cari transcriindu-le le păstrează până astăzi, numindu-le BELAGINES ;

I-a invatat LOGICA, făcându-i CU MINTEA SUPERIORI CELORLALTE POPOARE ;

Arătându-le practica, i-a îndemnat să petreacă în FAPTE BUNE ; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunei şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la rasarit până la apus spre a se apropia sau indepărta de polul ceresc.

Vezi ce MARE PLĂCERE, ca nişte oameni PREA VITEJI, să se îndeletniceasă cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber din războaie!
Puteai să vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietatea ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea si scaderea lunii, pe cestălalt observând eclipsele soarelui şi cum prin rotatia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală este dus înapoi spre regiunea occidentală şi cum, dându-şi seama de aceste fenomene, SE LINIŞTEAU.

DECENEU transmiţând acestea şi alte multe Goţilor (Geţilor), le-a aparut prin ştiinta sa ca o FIINŢĂ SUPRANATURALĂ şi a ajuns să conducă nu numai pe oamenii de rânnd, dar chiar şi pe regi. Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobilli şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat TEOLOGIA , i-a sfătuit să CINSTEASCĂ ANUMITE DIVINITĂŢI şi ANUMITE SANCTUARE şi le-a dat numele de pilleaţi, fiindcă, dupa cum bănuesc, aveau capetele acoperite cu o thiară, pe care ca alt nume o numeau pilleus; restul poporului a dat ordin sa se numeasca capillati, nume caruia Goţii (Geţii), dându-i o MARE CONSIDERAŢIE, ÎL REAMINTESC PÂNĂ AZI ÎN CÂNTECELE LOR

Iar după moartea lui DECENEU, au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe COMOSICUS, fiindcă era de o potrivă cu el de iscusit. Acesta era considerat la ei pentru priceperea sa, si ca rege si ca preot suprem şi ca judecator care împarţea poporului dreptatea in ultima instanţă.”

Marele Înțelept și Iluminat spiritual Deceneu

” În întreaga sa acţiune, Burebista a fost sprijinit de Marele Preot Deceneu, colaboratorul şi sfetnicul său cel mai apropiat. În acea perioadă se împământenise deja obiceiul ca, asemeni lui Zalmoxis, sacerdoţii geto-daci să meargă în pelerinaj la Muntele Athos, în Grecia. Aici, în liniştea muntelui, timp de 10 ani, Deceneu, îşi va îndrepta rugăciunile fierbinţi către marele nostru înțelept și inițiat Zalmoxis. Apoi, pătruns de înţelepciunea cea tainică a inimii (revelându-și esența divină – Sinele Suprem Nemuritor Atman) îi reiniţiază pe preoţii din Muntele Athos în „Știinţa despre suflet și trup“ sau Religia Kogayonului și se întoarce în Dacia pentru a ajuta spiritual neamul geto-dac.

Istoricul ostrogot Iordanes cât şi Strabon, ne povestesc: „Revenit în Geţia, Deceneu devine şeful suprem al spiritualităţii tracice, noul mod de viaţă fiind propagat dintr-un centru spiritual, numit Muntele Sfânt“.

Strabon scrie că, ascultându-l întru totul pe Deceneu, geto-dacii „s-au lăsat înduplecaţi, fără părere de rău, să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin“. „Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etică, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform Belaginelor sau a legilor naturii transmise de la Zalmoxis, i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel iute de la răsărit până la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc“. „Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, astrele care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.“

Toate aceste aspecte despre care ne vorbește istoricul Strabon, nu erau însă o noutate pentru strămoșii geto-daci. Ei erau de mult inițiați în tainele științelor oculte. De altfel, Școala Zalmoxiană nu și-a încetat niciodată existența, ea a continuat până în ziua de astăzi, sub o formă mai mult sau mai puțin ocultată de însuși Deceneu.

Ceea ce e clar pentru toți oamenii este faptul că Deceneu era un mare iniţiat. Ceea ce nu ştiu istoricii, este faptul că Deceneu se zeificase, atinsese starea de Iluminare spirituală. Trecut, prezent și viitor erau una pentru el. Toate îi erau cunoscute, nimic nu îi era de ascuns. Mai rămâsese ultima treaptă spirituală de cucerit, transcendența divină pentru care se retrăsese în Muntele Sfânt.

– O, dar asta este extraodinar, spuse Codrin. Acum înţeleg forţă unificatoare a lui Burebista şi puterea de sacrificiu a geto-dacilor. Pentru ce ar fi dat ei un trai sănătos și armonios, împreună cu cea mai aleasă înţelepciune, în schimbul a ce… canibalism şi sclavie? Deci, vorbind despre „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci“, înțelegem de fapt, acea verticalitate pe care ne-o dă credinţa în Dumnezeu, este vorba de acea înțelepciune sublimă și bogăție interioară de o infinită strălucire cu care Dumnezeu înnobilează sufletul omului. Probabil că şi Deceneu a revelat multe secrete spirituale odată ce și-a trezit „ochiul spiritual“ – Ajna chakra…

– Da, dar la început nu a putut să se arate cu acest chip decât sieşi, când s-a socotit pătruns de suflul divin. Războiul cu romanii era iminent. Intenţia lui a fost să oculteze puterea geţilor, a „Cărţii Kogayonului“ de la Sarmisegetusa, iar Roma să fie un Imperiu social pentru protejarea acestei forme de energie.

– Vrei să spui că Deceneu a încearcat să protejeze învăţătura spirituală şi poporul dac, folosind drept scut de apărare în jurul Daciei sau mai bine zis a Kogayonului, Imperiul Roman?

– Da, aceasta era o soluţie a acelor timpuri. Să nu uităm că romanii erau şi ei tot o ramură a neamului trac. Imperiul Roman fiind într-o permanentă expansiune datorită energiei agresive pe care le-o impuneau cei din Imperiul Întunecat, erau unealta potrivită pentru a fi folosiţi cu înţelepciune în a stabili o anumită ordine socială pe teritoriile ocupate şi a proteja astfel marea înțelepciune a Kogayonului din Dacia.

– Şi ce s-a petrecut? întrebă Codrin.

– Din păcate, Burebista nu a mai fost de acord cu planul lui Deceneu de a conduce Imperiul Roman cu împărați aleși dintre tracii noștrii. El presupunea că această acțiune implică un efort prea mare și nesigur. De aceea el dorea să cucerească Roma și să reorganizeze neamurile trace într-un mare imperiu – Dacia Terra Mater. Burebista devenise foarte puternic în acele timpuri. Nici Burebista şi nici Cezar nu erau de oprit. O victorie sângeroasă însă iminentă, a geţilor aflaţi sub comanda lui Burebista ar fi pus în vileag netemeinicia ideii acreditate că Roma ar semnifica Cetatea Eternă. Acesta era planul lui Burebista şi Deceneu nu a reuşit să îl schimbe.

Deceneu dorea însă să ocrotească poporul fără să îl sacrifice în lupte sângeroase, ştiind că în spatele împăraţilor romani se aflau cei din Imperiul întunecat, care sacrificau oamenii indiferent de tabăra de care aparţineau aceştia.

Deceneu dorea ca în locul razboaielor interminabile care ar fi urmat, să proclame înţelepciunea divină. El dorea ca următorii împăraţi romani să fie din neamul tracilor şi astfel să îndrume din taină Imperiul Roman, păzind astfel Kogayonul, ale cărui secrete erau atât de râvnite de cei din Imperiul Intunecat. De altfel, de-a lungul istoriei, se va vedea că în Imperiul Roman, peste 40 din cei 80 de împăraţi romani, au fost tracodaci.

Să ne amintim de Împăratul Galerius care desființează Imperiul Roman numindu-l Imperiul Dac și tot în acest sens de cultul statuilor care îi reprezintă pe înțelepții daci, cult pe care îl găsim răspândit în toată Italia, dar mai ales la Roma.

Referitor la cei doi mari strategi – Burebista şi Cezar – Deceneu știa că le era sortit să moară cât de curând.  Atunci, el convoacă Consiliu Marilor Preoţi pentru a se pronunța cu privire la soarta celor doi. Aceștia hotărăsc în unanimitate căderea celor două genii militare – Burebista şi Cezar – salvând astfel oamenii de la devastatorul război.

La scurt timp după această întâlnire a Marelui Consiliu Preoțesc, înainte de a începe lupta decisivă cu Burebista, pe 15 martie 44 î.H., Cezar va fi ucis în senat de noii săi adversari politici secreţi.

Dar lupta încă nu se încheiase. Burebista – burul cel iute – bazându-se pe forța armatei sale, dorea să plece urgent la luptă împotriva romanilor. Pentru el nu exista altă soluție. Aceasta ar fi însemnat însă atât moartea lui cât și a vitejilor luptători. Din această cauză, în acelasi an 44 î.H., la scurt timp după moartea lui Cezar, Burebista va muri în circumstanţe asemănătoare, fiind urmărit de către foştii săi aliaţi, prins şi ucis în satul Buda.

Doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut astfel, aproape simultan, istoria conferindu-le destine similare.

Dacia este împărţită pe zone teritoriale, între cei care formaseră alianța împotriva romanilor, la început în patru, apoi în cinci. Nucleul statal se menţine în zona Munţilor Şureanu, unde în Transilvania, Marele Preot Deceneu va îndeplini și funcția de rege – până la retragerea lui în Muntele Sfânt – transformând statul dac într-un stat religios, teocratic.

Religia Kogayonului- Știinţa despre suflet și trup – este din nou propovăduită şi timp de 10 ani dacii vor trăi în pace. Marele Preot Deceneu se retrage în Muntele Sfânt – așa cum ne prezintă și istoriile lui Iordanes și Strabon – comunicând cu ceilalţi preoţi prin Peştera Sacră a Ialomiței, asemeni marelui înțelept și inițiat Zalmoxis.

Chiar dacă avea o vârstă destul de înaintată, moartea lui Deceneu în anul 34 î.H. survine într-un mod  neaşteptat. Pentru a înţelege mai bine acest aspect, este bine să îl corelăm cu faptul că pe data de 25 decembrie a anului 34 î.H, când moare Marele Preot Deceneu, în aceeași zi se naşte Mântuitorul Iisus Hristos sau „Fiul Omului“.

În acest mod se stingea din viața pământească ultimul dintre zeii deto-daci. Se încheia un ciclu şi începea altul. Aşa cum Dumnezeu s-a manifestat spiritual prin Zalmoxis pentru o întreagă Europă, iată că după aproximativ 500 de ani, Pasărea Phoenix, odată cu moarte fizică a lui Deceneu, renaşte spiritual prin Fiul Omului pentru o întreagă Omenire.

După moartea lui Deceneu, Marii Preoţi au înnobilat inimile dacilor liberi cu o înțelepciune aleasă, mulți dintre ei aspirând să atingă starea de eliberare spirituală, de comuniune permanentă cu Dumnezeu Tatăl.

Cetatea sfântă, Sarmisegetusa, a devenit însă şi un centru al prosperităţii şi al bogăţiilor materiale, căci din munţii noştrii se extrăgeau cantităţi uriaşe de aur, acesta fiind folosit mai ales la ritualuri, ştiinduse de la înțeleptul Zalmoxis, despre puterea alchimică, de înnobilare a sufletului, pe care acest metal preţios o deține.

Depozitele de aur devin neîncăpătoare şi se va folosi ca monedă de schimb COSONUL – „banul de aur“ – pentru care Marele Imperiu Roman şi-ar fi sacrificat toţi oamenii, fără să clipească.

Îţi poţi închipui cât aur trebuie să ai, pentru a-ţi permite să-l pui mereu în circulaţie ca şi monedă de schimb.

În Transivania se va naște, cât de curând, un alt rege pe măsura lui Burebista nimeni altul, decât cel care avea să fie numit DECEBALUS sau Zece Urşi.”

*din Sufletul Neamului Românesc

Nota mea

1. Dacă în vremea lui DECENEU (sec I îen) eram din FIRE INTELIGENŢI, ştiam FILOZOFIE, MORALĂ,FIZICĂ ,ASTROLOGIE, respectam LEGILE NATURII, gândeam LOGIC, trăiam în FAPTE BUNE, ştiam CUM SE NUMESC 346 STELE, urmăream eclipsele Soarelui şi ale Lunii, cercetam PROPRIETĂŢILE PLATELOR ŞI IERBURILOR, CINSTEAM DIVINITĂŢI , cinsteam locurile sacre din ţară, ne CINSTEAM EROII şi STRĂBUNII cu MARE CONSIDERAŢIE şi îi reaminteam în cântece, eram CU MINTEA SUPERIORI CELORLALTE POPOARE, şi toate acestea NE LINIŞTEAU poate ar fi mai bine să facem tot ce ne-a învăţat DECENEU şi poate atunci ne-o fi mai bine.

2. Dacă pe vremea lui DECENEU nivelul de spiritualitate, inteligenţă , bogăţie, vitejie şi consideraţie era la un asemenea nivel mă întreb oare care o fi cu adevărat poporul SFÂNT al lui DUMEZEU, acesta al nostru, al Dacilor sau oricare alt popor unde în vremea respectivă oamenii erau omorâţi cu pietre sau prin crucificare ?

3. Eu, unu, vrând să ajung să trăiesc ca la punctul 1 şi având răspunsul la punctul 2 în suflet, şi ştiind că avem înscris în ADN aceasta Divină Genă Getică CRED CĂ NE PUTEM ACTIVA FIECARE DINTRE NOI ACESTE CALITĂŢI NATURALE DE OM şi abia atunci putem vorbi de UNITATE, EGALITATE, FRATERNITATE, ABUNDENŢĂ, FERICIRE şi aşa mai departe…

• Înapoi la Regii Daciei
• Acasă

 

Regele Burebista

Burebista

Ne vom îndrepta acum atenţia asupra lui Burebista – „burul cel iute”, cel care avea să fie numit „PAVEL-TER” – „Cel Dintâi şi Cel mai Mare dintre Regii din Tracia”.

Premizele pentru o unire a triburilor dacice într-un singur neam erau deja create în momentul venirii la tron a lui Burebista. Și izvoarele vremii arată o migraţie a clasei războinice dace din nordul Dunării către Transilvania, acolo unde se va naşte cel mai puternic centru politico-religios al strămoşilor geto-daci: Capitala Dacilor Înțelepți – Sarmisegetusa Regia.

În Germania, Ariovistus încercase unirea triburilor germanice împotriva Romei, în timp ce Mithridades al VI-lea Eupator întemeiase în Asia Mică un stat puternic şi întins, ce se dorea un adversar pe măsura Cetăţii Eterne.

Roma îşi amplifica tendinţele expansioniste astfel încât unificare nu au întârziat să apară și la celţii şi tracii sud-dunăreni. Dacilor nu le lipsea decât un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit cu prisosinţă a fi Burebista.

Inteligenţa, puterea şi vitejia lui în luptă avea să-i aducă meritatul nume de BU-ERE-BU-IST-AS – “Nemaipomenitul”, “Cum nu a mai fost şi nu mai este”. Pe monede îl găsim sub denumirea de „SARMIS VASIL” – „Cel Mai Mare Rege”. Burebista avea ca soție pe frumoasa împărăteasă ZÎNA care îndeplinea și sarcina de Mare Preoteasă a geto-dacilor.

„Ajuns în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani”, astfel sintetizează Strabon din Amaseia, geograf şi istoric grec, care îşi redacta opera la puţin timp de la dispariţia lui Burebista.

Aflat iniţial în fruntea unei formaţiuni statale locale, Burebista, om de stat înzestrat cu remarcabile calităţi de organizator, strateg militar şidiplomat, reuşeşte să unifice formaţiunile politico-militare daco-gete din spaţiul carpato-dunăreano-pontic sub autoritatea sa şi să pună astfel bazele unui puternic regat. Unificarea triburilor geto-dacice se termină în jurul anului 59 î.H.

Între timp, Burebista, ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în cadrul conflictului deschis dintre cei doi rivali ai Romei, respectiv Caesar şi Pompei, în anul 48 î.H. În legătură cu aceast ascpect, avem şi inscripţia descoperită la Balcic (anticul Dyonisopolis – oraşul lui Dionisos), unde se citează numele lui Acronion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-l asigura de alianţa şi ajutorul geţilor în lupta cu Cezar.

Aşa cum anticipase și Herodot, tracii uniţi puteau deveni o forță armată de neînfrânt, Burebista rivalizând de acum cu ceilalţi doi coloşi rămaşi în lupta pentru Europa – odată cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator – Ariovistus şi Cezar. Armata sa număra circa 200.000 de luptători „ticăloşiţi de nesfârşitele războaie”, suficient cât să îl facă un rival de temut chiar şi pentru Roma.

Confruntarea celor două armate era iminentă, dar iată că în anul 44 î.H, cei doi mari strategi, Cezar şi  Burebista, sunt detronaţi şi ucişi.

*din Sufletul Neamului Românesc

Misterul morţii lui Burebista

Burebista, mare căpetenie geto-dacă, a reuşit să unească toate triburile sub o singură stăpânire şi a cucerit un teritoriu uriaş. Misterul dispariţiei sale fulgerătoare de pe scena istoriei nu a fost dezlegat nici astăzi. Nu se ştie dacă a fost ucis sau alungat, cine sunt ucigaşii şi mai ales de ce a avut loc posibilul asasinat.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât în câţiva ani a întemeiat o mare stăpânire şi asupus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine”, scria geograful grec Strabon (64/63îHR-24d. HR) în lucrarea sa ”Geografia” despre cea mai importantă căptenie geto-dacă, ”Buruista” sau Burebista.

După cum arată şi istorici precum Hadrian Daicoviciu, Ion Horaţiu Crişan sau Radu Vulpe, căpetenia dacă provenea de undeva din zona de sud-vest a Transilvaniei sau din câmpia Munteniei, fără a se şti cu certitudine. A cucerit trib după trib şi a reuşit să-şi consilideze puterea.

Când a devenit suficient de puternic, probabil în jurul anului 85-84, a supus toate triburile dacice din zona Transilvaniei şi a Munteniei de Vest şi, cu ajutorul preotului Deceneu, cu o influenţă mistică deosebită asupra dacilor, Burebitsta s-a proclamat rege. A reuşit să deţină puterea timp de 38 de ani, unind şi organizând într-un uriaş stat barbar, triburile dacilor, din zona Munţilor Orăştiei până în sălbaticul nord, în preajma anului 48 Î HR.

Regatul său se întindea pe o suprafaţă uriaşă, înglobând teritoriul de astăzi al Ungariei, o parte a Cehiei, Slovaciei, o parte a Poloniei, Bulgariei şi Serbiei. ”În câţiva ani, aşa cum spune Strabo, de la 60 la 48, Burebista făurise cu sabia în mână un mare stat ce se întindea spre apus şi spre nord-vest până la Dunărea de mijloc şi Moravia, spre nord până în Carpaţii Păduroşi, spre est ajungea până la Olbia şi cuprindea Dobrogea în întregime, iar la miazăzi ajungea până la Haemus (n.r. – Munţii Balcani)”, scria istoricul şi arheologul Hadrian Daicoviciu în lucrarea sa ”De la Burebista la cucerirea romană”.

Aşa cum arată şi autorii antici, Burebista a învins triburile celtice ale boilor şi tauriscilor, împingându-i ca un tăvălug spre vest. Ajunge la graniţa cu suebii, triburi germanice. Trece prin foc şi sabie cetăţile pontice, iar ”războinicii-lup”, aliaţi cu bastarnii şi grecii, administrează o îngrângere usturătoare romanilor conduşi de Hybrida, guvernatorul Macedoniei în Dobrogea.

Mai mult decât atât, Burebista aproape ajunge să se confrunte cu unul dintre cei mai mare generali ai Antichităţii Iulius Caesar. Nu vor apuca nici unul nici celălalt să trăiască acest moment. Caesar este asasinat în anul 44 ÎHR, iar marele său rival, Burebista, dispare în mod misterios de pe scena istoriei în acelaşi an. Nici până astăzi nu a fost descifrat acest mister, existând în schimbe mai multe ipoteze.

Cum a dispărut Burebista de la conducerea statului geto-dac

Dacă despre existenţa, cuceririle şi numeroasele progrese administrative şi militare ale lui Burebista vorbesc autori greci, latini, dar şi descoperirile arheologice, în legătură cu dispariţia sa există foarte puţine izvoare. Mai precis doar unul singur, care rezumă în câteva fraze, sfârşitul domniei lui ”Boerebistas”. Este vorba despre geograful Strabon care scrie doar atât: ”Iar Burebista a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat au îmbucăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi”, preciza Strabon. Nu se ştie cu certitudine însă dacă momentul înlăturării a coincis şi cu moartea marii căpetenii. Cu alte cuvinte nu se ştie dacă a luat drumul exilului sau a fost asasinat.

Nu se cunosc nici motivele răscoalei şi nici numele răsculaţilor sau măcar categoria socială din care făcea parte. Culmea, se presupune că Burebista a murit în acelaşi an şi aceeaşi lună cu Caesar. Cu toate acestea, numele asasinilor marelui său rival de la Roma sunt bine cunoscute, inclusiv cel al fiului său adoptiv Brutus sau a nepotului său Octavianus, primul împărat roman. ”Cine poate prevedea dacă vreodată va fi cunoscut numele aceluia dintre asasini care l-a străpuns pe Burebista aşa cum se ştie numele celor care l-au răpus pe marele său rival de la Roma: pe Caesar”, se întreabă şi istoricul Ion Horaţiu Crişan în ”Burebista şi epoca sa”. Nu există nici indicii arheologice care să ateste o continuitate a lui Burebista după acest moment, dar nici consemnări ale asasinatului.

Burebista, ucis de nobilii daci nemulţumiţi

Una dintre cele mai cunoscute ipoteze este cea a asasinatului: Burebista ar fi fost omorât în urma unui complot. Complotul ar fi fost de fapt organizat de căpeteniile dace, în special din estul Muntenie şi nordul Moldovei, departe de centrul regatului dac, nemulţumite că şi-au pierdut autonomia. Multe dintre triburile dace au fost cucerite de Burebista târziu, existând numeroşi lideri tribali care s-au opus. Aceştia ar fi fost nemulţumiţi că zona transilvană era favorizată prin construcţia de monumente, cetăţi de piatră şi concetrarea puterii în aceea zonă, triburile din zonele mărginaşe fiind folosite mai mult în campaniile istovitoare împotriva celţilor, sciţilor şi a grecilor.

”Unificarea Daciei întregi sub o singură stăpânire nu era pe placul multora dintre nobilii daco-geţi, nevoiţi să se închine lui Burebista şi să renunţe la vechea lor autonomie şi la o parte din privilegiile lor. Această aristocraţie tribală nemulţumită urzeşte un complot. Şi cam în aceeaşi vreme îşi are Caesar căderea în plin Senat, străpuns de loviturile de pumnal ale conjuraţilor. Burebista era şi el ucis de o revoltă a unor nobili”, descria uciderea lui Burebista, Hadrian Daicoviciu în ”Dacia de la Burebista la cucerirea romană”. Aceeaşi ipoteză este susţinută şi de Radu Vulpe, care este de părere că un rege de talia lui Burebista nu putea fi îndepărtat decât prin asasinat. Cine erau nobilii daci care l-au ucis şi de unde proveneau aceştia nu se ştie.

După moartea regelui dac, regatul său se destramă în patru regate şi se presupune mai apoi în şase. Aceasta este o dovadă, spun istoricii, a unei revolte stârnite de căpeteniile care doreau să fie stăpâni supremi asupra teritoriilor lor, fără să mai depinde de stăpânul din munţii Orăştiei. Mai mult decât atât, Ion Horaţiu Crişan îi identifică pe asasini. Acesta spune că sunt cele trei căpetenii ale celor trei regate desprinse şi organizate în zona Munteniei şi Moldovei. Doar descoperirile arheologice ar putea duce la o identificare a acestora. ”Cea mai plauzibilă presupunere ni se pare a fi aceea că în «răsculaţii» de care vorbeşte Strabon trebuie să identificăm câteva căpetenii, vârfuri ale aristocraţiei daco-getice”, precizează Ion Horaţiu Crişan.

Un alt istoric, Radu Vulpe, completează şi spune că este vorba de trei şefi de uniuni de triburi regionale care, după ce iniţial au dorit de bună voie sau supuşi cu armele unirea cu regatul lui Burebista, s-au răzgândit şi au decis să devină autonomii. Fiind cunoscute represaliile lui Burebista, inclusiv ale cetăţilor greceşti din Pont, aceste căpetenii ar fi considerat ca unică soluţie asasinarea căpeteniei geto-dace.

Hadrian Daicoviciu precizează că între ”loialiştii” conduşi de Deceneu şi un posibil urmaş al lui Burebista Coson şi ”separaţioniştii” asasini ar fi avut loc lupte grele. Fără personalitatea covârşitoare a lui Burebista, triburile nu au mai putut fi unite. Totodată, spre sfârşitul domniei, Burebista se implicase mai mult în proiecte edilitare, neglijând campaniile militare. Practic încerca să-şi întărească cetăţile împotriva unui eminent atac roman, despre care ne povesteşte Suetonius. Cum mulţi războinici daci dar şi căpetenii obţineau veniturile din pradă, perioada de acalmie şi pace nu le-a priit, îndemnându-i la revoltă.

Burebista, victima unei revolte de palat şi e trădat de Deceneu ?

O altă ipoteză luată în calcul de istorici, este asasinarea lui Burebista de nobili din anturajul său. Propriu-zis ar fi avut loc o ”revoltă de palat”, în care erau implicaţi sfetnicii săi sau oamenii de încredere. Domnia îndelungată a lui Burebista, dar şi dorinţa de putere i-ar fi făcut pe câţiva membrii ai marii aristocraţii să recurgă la o lovitură de stat. Faptul că făceau partea din anturajul regelui ar fi facilitat asasinatul.

”Acele căpetenii nemulţumite trebuie să fi făcut parte din anturajul regelui. Nu putea fi vorba decât de vârfuri ale aristocraţiei şi acestea făceau parte din curtea regelui”, scria Horaţiu Crişan. Totodată, în cadrul aceluiaşi scenariu se presupune că cel care a orchestrat asasinatul ar fi fost chiar marele preot Deceneu. Aflat mereu în umbra regelui şi principalul său sfetnic, acesta ar fi dorit puterea supremă. Şi asta în condiţiile în care Strabon spune că influenţa lui Deceneu, preot zamolxian, ar fi determinat ascultarea oarbă a dacilor faţă de Burebista. Totodată, tot Strabon spune că Deceneu era venerat ca un zeu de daci, fiindu-i cu alte cuvinte uşor să-i îndemne la o revoltă.

Mai mult decât atât, acelaşi Strabon îl numeşte pe Deceneu ”vrăjitor” şi îi construieşte pe alocuri portretul unui şarlatan. ”Pentru a-şi convinge poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba de Zalmoxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin”, preciza Strabon.

Practic, se presupune că Burebista l-a luat pe Deceneu, un mistic, pentru a-i convinge pe daci să-i asculte poruncile; marele preot ajunge să fie considerat un adevărat zeu şi în cele din urmă ar fi preluat puterea. O dovadă stă şi faptul că după Burebista nu a mai urmat o căpetenie ”laică” aşa cum se obişnuise până atunci, preotul Deceneu ajungând şef al statului dac. Odată cu el apare un nou tip de lider, regele-preot, semn al unei lovituri de stat. După Deceneu, urmează un alt preot, Comosicus, dar şi Scorilo.

Asasinarea lui Burebista, comandată de romani

Constantin Daicoviciu, un alt mare istoric român, a avansat ideea că Burebista a fost ucis la comanda Romei. Şi asta în condiţiile în care trebuiau înlăturaţi toţi adversarii. În calea conjuraţilor şi în principal a lui Octavian, viitorul împărat roman Octavia Augustus, a stat în primul rând Iulius Caesar, ucis în luna martie a anului 44 ÎHR. Apoi trebuia înlăturat Burebista, marele rege barbar care se implicase deja în politica Romei şi ameninţa graniţele. Ocupat cu Marc Antonius, Octavian, se presupune, ar fi decis să scape de Burebista prin intermediul asasinilor.

Ar fi cumpărat pe câţiva nobili daci din anturajul marii căpetenii. Aceştia ar fi declanşat o revoltă, ”o lovitură de palat” căruia i-a căzut victima Burebista. ”Lucrul nu pare de necrezut şi nici fără analogii. Este neîndoielnic faptul că romanii nu puteau privi cu ochi buni, nu puteau să le fie pe plac ridicarea daco-geţilor în frunte cu nebiruitul lor rege”, preciza Horaţiu Crişan. Şi într-adevăr după cum spune Strabon, armata lui Burebista în cazul unei mobilizări generale număra 200.000 de războinici. Toţi specialiştii sunt de acord că în Europa Centrală, în aceea perioadă, forţa armată a lui Burebista era deosebită.

Alături de războinicii daci erau antrenate triburi celtice, scitice, bastarne şi chiar aliaţi greci. De altfel, romanii au avut serioase motive de îngrijorare, spune Hadrian Daicoviciu, în momentul în care Burebista ajunsese la graniţa triburilor germanilor suebi ai lui Ariovist. Republica Romană tremura în faţa unei formidabile alianţe barbare între războinicii germani şi cei daci. Alianţa nu a avut loc însă. Burebista continua să semene teroare în ţinuturile romane.

”Ba a ajuns să fie temut şi chiar de romani pentru că trecea Istrul (n.r. Dunărea) fără frică prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria”, preciza Strabon. Războinicii daci erau renumiţi pentru ferocitate şi vitejie, după cum arată şi Herodot numindu-i ”cei mai viteji dintre traci”. Forţa lui Burebista în zona central europeană şi balcanică este dovedită şi de implicarea în politica romană, din primul triumvirat. Se aliază cu Pompei, încercând să îl răstoarne pe Iulius Caesar.

Pompei face greşeala de a intra mai devreme în bătălia de la Pharsalus. Uriaşa armată barbară a lui Burebista nu mai ajunge la timp şi Pompei este înfrânt. În acel moment Burebista devenise duşmanul personal al lui Caesar. Istoricii arată de asemenea că Roma în anul 44 ÎHR nu era încă uriaşa forţă imperială din vremea lui Traian. Republica Romană în aceea perioadă trecea printr-un adevărat război civil, iar o căpetenie barbară atât de puternică precum Burebista reprezenta un pericol uriaş pentru romani.

Tocmai de aceea, aceştia ar fi dorit dispariţia marelui rege dac. În orice caz, în afară de informaţiile lui Strabon nu există altele. Toate argumentele şi ipotezele se bazează pe argumente de ordin logic, comparaţii şi analogii. Nu se ştie cu siguranţă când şi cum a fost omorât Burebista. Cu toate acestea, există numitori comuni. Fără participarea unor apropiaţi ai regelui la asasinat sau revoltă, niciun scenariu nu ar fi fost posibil.

Cert este că. după moartea marelui rege Burebista, regatul geto-dac se destramă şi devine vulnerabil.

sursa: http://adevarul.ro/locale/botosani/misterul-mortii-burebista-marele-conducator-sfarsit-asasinat-nobili-fost-alungat-ucis-comanda-romani-tradat-preotul-deceneu-c-1_5563150fcfbe376e3593c4d3/index.html

Nota mea

Eu nu cred că Burebista a fost trădat de Deceneu, deoarece nu văd scopul. Ţinând seama de

1. ” BOEREBISTA primind pe DECENEU i-a dat o putere aproape regească; după sfatul acestuia, Goţii(GEŢI) au inceput să pustiască teritoriile Germanilor, pe cari acum le stăpânesc Francii.” – Iordanes – Getica

2. „Gaius Tiberius era acum al treilea impărat al Romanilor ; Goţii (GEŢI) totuş, sub domnia sa, au rămas independenţi. Acesta era norocul lor, acesta era avantajul lor, acesta era singurul lor gând să ducă la îndeplinire, pe orice cale, ceea ce îi invăţa sfătuitorul lor DECENEU, judecând că este folositor să realizeze. lar el, observând dispoziţia lor de a-l asculta în toate, şi că EI SUNT DIN FIRE INTELIGENŢI, i-a instruit aproape în toate ramurile de FILOSOFIE ; căci era în aceasta el un MAESTRU PRICEPUT. El i-a invăţat MORALA, desbarându-i de moravurile lor cele barbare ; i-a instruit in ŞTIINŢELE FIZICII, facându-i să trăiască potrivit legilor naturii: legi pe cari transcriindu-le le păstrează până astăzi, numindu-le BELAGINES ; I-a invatat LOGICA, făcându-i CU MINTEA SUPERIORI CELORLALTE POPOARE ; Arătându-le practica, i-a îndemnat să petreacă în FAPTE BUNE ; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunei şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la rasarit până la apus spre a se apropia sau indepărta de polul ceresc. Vezi ce MARE PLĂCERE, ca nişte oameni PREA VITEJI, să se îndeletniceasă cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber din războaie!
   Puteai să vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietatea ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea si scaderea lunii, pe cestălalt observând eclipsele soarelui şi cum prin rotatia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală este dus înapoi spre regiunea occidentală şi cum, dându-şi seama de aceste fenomene, SE LINIŞTEAU. DECENEU transmiţând acestea şi alte multe Goţilor (Geţilor), le-a aparut prin ştiinta sa ca o FIINŢĂ SUPRANATURALĂ şi a ajuns să conducă nu numai pe oamenii de rânnd, dar chiar şi pe regi. Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobilli şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat TEOLOGIA , i-a sfătuit să CINSTEASCĂ ANUMITE DIVINITĂŢI şi ANUMITE SANCTUARE şi le-a dat numele de pilleaţi, fiindcă, dupa cum bănuesc, aveau capetele acoperite cu o thiară, pe care ca alt nume o numeau pilleus; restul poporului a dat ordin sa se numeasca capillati, nume caruia Goţii (Geţii), dându-i o MARE CONSIDERAŢIE, ÎL REAMINTESC PÂNĂ AZI ÎN CÂNTECELE LOR ” – Iordanes  – Getica

3. ”Pentru a-şi convinge poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba de Zalmoxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin”, – Strabon.

Referitor la cele consemnate de istorie despre Deceneu, nu văd ca un om care a înfăptuit aceste lucruri, mai mult, a ajuns să fie considerat Zeu (*Zeu – om eliberat spiritual în viziunea mea), ar fi tentat să-şi trădeze Regele.

Presupunând că totuşi ar fi vrut să preia puterea, tot nu-i văd sensul, nu merita să-l trădeze, deoarece se vede că până şi Burebista asculta de Deceneu. Deceneu nu era războinic. Burebista în schimb era războinic. Aşa că dacă Deceneu ar fi vrut totuşi să conducă, ar fi condus din umbră, ţinându-şi cel mai mare războinic sub control. După moartea lui Burebista, Deceneu fiind rege nu duce o politică agresivă.

O ipoteză posibilă ar fi ca Deceneu să fi ştiut de iminentă moarte a lui Burebista, poate l-ar fi şi avertizat şi acesta să nu fi ascultat.

Până în prezent nu există în istoria noastră – din câte ştiu eu – o trădare a marelui Preot faţă de Rege.

După părerea mea este că Burebista a fost trădat de nobilii din jurul lui, cum s-a mai întâmplat în istoria noatră zbuciumată.

• Înapoi la Regii Daciei
• Acasă

Regele Dromichete

Dromichete

În anul 300 Î.H., Agatocles, fiul regelui macedonean Lisimachos, atacă geto-dacii dar este învins fără probleme și făcut prizonier.

Din acest episod consemnat de istoricii vremii ne putem da seama de înțelepciunea pe care o manifestau străbunii noștrii, înțelepciune care i-a deranjat din totdeauna pe cei care doreau să conducă lumea.

Dromichete, regele geților, nu îl ucide pe prizonier, pe Agatocles, așa cum se proceda de obicei cu atacatorii. Din contră, îl tratează pe tânărul Agatocles ca pe o rudă, ca pe un nepot de-al lui, dându-i o alesă învățătură la curtea sa, ceea ce i-a permis acestuia, acesul la o nouă viziune asupra vieții spirituale. Când a ajuns acasă, peste câțiva ani, la tatăl său, Agatocles nu se poate acomoda cu stilul de viață pe care îl duc ai lui: războaie, sclavie, mâncare impură, și se hotărăște, anunțându-l pe tatăl său, că se va întoarce la geto-daci în „Țara Zeilor”. Auzind astfel de comportament, regele Lisimachos, nu este de acord cu fiul său și cum era doritor de mari bogății, se hotărăște să atace personal, țara înțeleptului rege Dromichete.

În anul 292 î.H., Lisimachos atacă Daksha – „Țara Zeilor” , „Ținutul Înțelepților”. Regele nostru Dromichete, se retrage din calea lui, pentru ca apoi să îl prindă la strâmtoare, iar după o luptă rapidă în care jumătate din armata lui Lisimachos piere sub ploaia de săgeți, acesta se predă, împreună cu oastea rămasă.

Iată ce povestește Diodor din Sicilia în „Biblioteca Istorică”: Dromichete, regele tracilor, după ce a primit cu multă prietenie pe regele Lisimachos numindu-l și tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetate numită

Helis. Ajungând oștirea lui Lisimachos în puterea tracilor, aceștia se strânseră la un loc și strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul care luase parte la primejdiile războiului, trebuie să aibe dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie tratați cei prinși. Dromichete îi sfătui pe oșteni că este bine să-l cruțe pe acest conducător. Dacă l-ar omorî pe Lisimachos – spunea el – alți regi au să-i ia locul și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decât înaintașul lor. Dar cruțându-l pe Lisimachos, acesta – cum se și cuvine – are să se arate recunoscător geto-dacilor care i-au dăruit viața. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea lor, le vor dobândi înapoi, fără nici o primejdie.

Cu încuvințarea mulțimii, Dromichete căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimachos și totodată pe sclavii care obișnuiau să-l slujească și i-a adus în fața regelui prizonier. Apoi îl pofti pe Lisimachos la ospăț – împreună cu prietenii săi – și pe tracii cei mai de vază.

Pentru cei din jurul lui Lisimachos, întinse un covor regal, iar pentru sine și prietenii săi așternu numai paie.

De asemenea au fost pregătite două ospețe: pentru macedoni, Dromichete rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce, fructe, cereale, lapte și miere, dar pregătite cu măsură, așezându-le pe niște tăblițe de lemn, care țineau loc de masă. În cele din urmă puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur pentru rege, pe câtă vreme el și tracii lui beau vinul în pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiau geții.

Pe când băutura era în toi, Dromichete umplu cu vin cornul cel mare, îi spuse lui Lisimachos „tată” și îl întrebă care dintre cele două ospețe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimachos îi răspunse că cel al macedonenilor.

„Atunci – zise Dromichete – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor și o domnie plină de străluciri și te-a cuprins dorința să vii la niște barbari? (…) De ce te-ai silit împotriva firii să-ți duci oștenii pe niște meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”

Luând cuvântul, Lisimachos spuse regelui că nu știa ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul și aliatul tracilor. Căt despre recunoștința datorată, nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi.

Dromichete primi cu un simțământ de prietenie spusele regelui macedonean. El căpătă înapoi de la Lisimachos toate întăriturile ocupate de acesta. Apoi îi puse pe cap o diademă și îi îngădui să se întoarcă acasă.

Lisimachos a murit pe câmpul de luptă în următorul război de cucerire.

Conduita lui Dromichete a rămas însă consemnată de istoricii vremii ca unicat pentru acele timpuri pline de cruzime, dovedind că omenia și înțelepciunea sunt mult mai demne de cucerit și prețuiesc cu mult mai mult decât toate averile lumii, fiind bogăția inestimabilă a fiecăruia dintre noi, a unei întregi umanități

Inițiații care se aflau de partea Imperiului Întunecat, au făcut tot posibilul să distrugă aceste popoare unde se dezvolta o autentică înțelepciune eliberatoare.

Luptele au continuat. Periodic, geto-dacii ridicau armele pentru a proteja granițele ţărilor sfinte. De multe ori erau însă nevoiți să se retragă din calea urgiilor și nelegiuirii devenind una cu inima codrilor, un singur suflet cu natura înconjurătoare, creându-se astfel o simbioză între sufletul oamenilor și cel al Mamei Geea. Altarele sacre și le refăceau periodic, iar inima lor era înnobilată mereu de o tainică înțelepciune, căci transmisia sacerdotală a învăţăturilor sacre, a continuat neîntrerupt, prin marii preoţi şi sihaştrii aflaţi în munţi, fiind primită de toți cei care aspirau la eliberarea supremă.

Adevărata iniţiere se făcea prin „viu grai”, în mare taină, de la suflet la suflet.

*sursa: Sufletul Neamului Românesc

• Înapoi la Regii Daciei
• Acasă

 

Regele Antirus

Antirus

În anul 514 î.H., 15 ani mai târziu, vrând să spele ruşinea suferită de înaintaşul său, soseşte în fruntea a 700.000 de luptători, construind un pod de vase din Calcedon şi până în Bizanţ, marele rege persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă mai de-aproape pe aceşti geţi care se credeau nemuritori şi… a avut ocazia. La provocarea persanilor va răspunde neamul cel curajos al agatârşilor, care îl va pune pe fugă pe Darius.

La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construieşte un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar norocul nu-i surâde. Învins la Tape, fuge, fuge în grabă mare, fără să se mai oprească, până în Moezia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat, de al nostru rege Antirus.

După moartea lui Darius cel mare, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui, după cum ne spune și Iordanes, porneşte împotriva noastră cu o armată de 1.000.000 de luptători: 700.000 de ostaşi, 300.000 de auxiliari, cu 1.200 de corăbii de război şi 300 de vase de transport. El, Xerxes, nu va reuşi însă să-i învingă pe geţi şi se va întoarce acasă aşa precum a venit.

*sursa : Sufletul Neamului Românesc

• Înapoi la Regii Daciei
• Acasă

Regina Tomyris

Forţa spirituală generată de credinţa nestrămutată în Dumnezeu, a fost pavăză şi scut pentru neamul românesc, protejându-l şi regenerându-l chiar şi după lungi perioade de război. Căci aici s-au născut Nemuritorii şi de aici a plecat legenda „celor care se cred nemuritori”.

Astfel, pe timpul când Biblia abia se scria şi Roma era o forţă inexistentă, noi, dacii, ne luptam cu Marile Imperii ale lumii şi le învingeam.

Herodot şi Iordanes la distanţă de vreo 8 secole unul de altul, ne vorbesc despre acelaşi episod al istoriei: de sosirea pe teritoriul nostru în anul 529 î.H. , a lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediteraneană şi până la Indos, cel care cucerise Egiptul. Forţa lui militară, adevărată maşină de război concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în fata viteazului popor geto-dac, iar Cyrus cel Mare, moare, într-o luptă cu massagetii.

De la Herodot, aflăm cum au început ostilităţile. Cyrus, a trimis la regina massagetilor, Tomyris, văduvă pe atunci, ambasadori, pretinzând că ar vrea să o ia de nevastă, evident din raţiuni politice. Tomyris, conştientă de faptul că Cyrus doreşte de fapt regatul ei, a refuzat să discute cu trimişii acestuia. Înfruntat astfel, Cyrus a pornit cu armata sa împotriva reginei Tomyris, ajungând în faţa apei Araxex, unde a început să construiască un pod. Regina Tomyris îi va trimite un mesager, sfătuindu-l prin acesta, să-şi oprească lucrările şi să se întoarcă liniştit acasă, pentru a putea trăi fericit şi în pace. Şi totuşi, dacă Cyrus nu va accepta sfatul ei şi doreşte război, ea se va retrage cale de trei zile depărtare de pod, pentru a-i da posibilitatea lui Cyrus şi armatei sale să treacă apa şi lupta poate începe. Sau, să se retragă el cale de trei zile de pod şi ea ,Tomyris, va trece apa pe teritoriul lui şi pot începe lupta. Comandanţii de armata a lui Cyrus îl sfătuiesc în unanimitate, să o lase pe regina Tomyris şi armata ei să se ostenească şi să traverseze apa, să dea lupta cu ea pe teritoriul cunoscut de ei, pe cel persan. Intervine însă libianul Choesus, care îi aminteşte lui Cyrus, că nu e bine să-l lase pe inamicul lui să intre în ţară, războiul este război şi dacă Tomyris îl va câştiga, ea cu armata ei nu se va întoarce acasă. În cazul în care Cyrus va câştiga lupta, el va câştiga pământul care este deja al lui.

Acelaşi libian, Choesus, îl învaţă pe Cyrus cel Mare şi o stratagemă pentru a câştiga războiul: „Ei, massageții (geţii cei mari) – spunea el – nu sunt obişnuiţi cu mâncare şi băutură multă. După ce vom trece podul vom lăsa în spatele armatei noastre, toată mâncarea şi băutura noastră, puţin păzită, astfel ca massageții să o captureze, să mănânce şi să se îmbete. Noi ne vom întoarce repede şi îi vom zdrobi.”

Cam aşa s-au petrecut lucrurile, o treime din armata reginei Tomyris a fost distrusă. Ca o paranteză, amintesc că despre vegetarianismul geților ne vorbeşte şi istoricul Herodot, iar un alt istoric, Flavius Josephus, ne reaminteşte de „pleistoii” daci, care consumă doar lapte şi miere.

Printre prizonieri, se găsea însă şi fiul reginei Tomyris, Spargapises. Când Tomyris a aflat ceea ce s-a întâmplat i-a trimis imediat un sol lui Cyrus, numindu-l „însetat de sânge, lipsit de mândrie, deoarece printr-o înşelăciune a reuşit să-i măcelărească o treime din armată”. L-a sfătuit să-l elibereze pe fiul ei, pe Spargapises şi să părăsească imediat țara, nerănit şi triumfător. „Refuză şi jur pe Soare, că vei vedea ce înseamnă să fi însetat de sânge, îi spune furioasa regină a geţilor, Tomyris.”

Spargapises, trezindu-se din beţie, l-a rugat pe Cyrus să-l dezlege şi  odată ce dorinţa i-a fost îndeplinită, a preferat să plece bărbăteşte spre celălalt tărâm, curmându-şi viaţa.

Tomyris se dezlănţuie, strânge toate forţele din regat. Lupta reîncepe. Duşmanii zdrobiţi, cad şi fug din calea masageților dezlănţuiţi. Persanii sunt învinşi. Cyrus însuşi, este ucis în această luptă. Tomyris, îi căută şi îi găseşte corpul, al cărui cap îl va salva şi-l va scufunda într-un vas plin de sânge. Astfel, Cyrus cel atât de însetat de sânge, va avea ceea ce şi-a dorit. Aşa s-a scris ultima pagină a unui mare rege persan, care dacă ar fi fost mai înţelept nu ar fi renunţat la „apa dulce de acasă” care se epuizează atunci când eşti departe de ea, oricâte vase ai căra cu tine”.

Iordanes ne spune despre învingătoarea Tomyris, că va înfiinţa oraşul Tomis, iar această informaţie prezintă un interes deosebit pentru localizarea întinderii regatului massaget în urmă cu aproximativ 500 de ani î.H.

Galeria „Uffizi” din Florenţa, are un tablou al acestei regine pictat în anul 1450. Tabloul reginei Tomyris, în fața capului lui Cyrus, pictat de Rubens, se mai găseşte la Boston, la Muzeul de Arte Fine, iar altul la Muzeul Louvre.

New York-ul deţine la Muzeul Frick, o statuie a reginei Tomyris, în timp ce oraşul pe care ea l-a fondat şi care îi poartă numele, Tomis (Constanţa) încă mai așteptă să-i fie repusă în drepturi istoria.

Poeta Valentina Ceaprazi, ne prezintă plină de inspiraţie, un portret sublim al acestei regine, ce se face uitată de „istoricii ” noștrii:

• „Năpraznică nălucă cu ochi de flori de iris,
• Cu plete lungi şi blonde, sălbatică Tomyris,
• Regina de la mare şi până la Carpaţi,
• Pe calul alb în spume, condus-ai dacii fraţi.
• Şi ai jurat pe Soare, Spargapus să-l răzbuni
• Atunci când la Zalmoxis, plecat-a la străbuni.
• Şi l-ai învins pe Cyrus, persanul sângeros
• Ce, până să te ştie fusese norocos.
• Azi, joacă dacii liberi, joc lângă foc de jar
• Nu-i nimeni să-i învingă hotar până-n hotar.
• Sărută vântul rece obrazul tău, regină
• Când flori albastre, roşii şi galbene-ţi se-nchină.
• Şi eşti regina dacă, la Pontul Euxin
• Peste un popor falnic, cu un măreţ destin.”

*Sursa: Sufletul Neamului Românesc

• Înapoi la Regii Daciei
• Acasă