Multe păreri, acelaşi numitor comun: DACIA !
Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte în trecut; mult mai îndepărtate decât mult prea recenta „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.
Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.
S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un „sâmbure” autohton traco-dac.
Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române vorbesc foarte puţin despre începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând însă un spaţiu nemeritat de mare „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.
Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia originară hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.
De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.
Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.
Se pare ca istoricul A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.
În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.
De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.
Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume că ei sunt iniţiatorii civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind înclinaţia anticilor spre elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor izvoarelor existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.
Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.
Dacă în privinţa indo-europenilor izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.
Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.
În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu când aminteşte cetatea Piroboridava situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).
Dar nu numai autorii antici sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.
Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „ Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.
În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.
Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.
Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .
Merită menţionată părerea profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „ Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.
Iar această civilizaţie este pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.
SURSA: http://coltul-adevarului.blogspot.ro/2012/01/multe-pareri-acelasi-numitor-comun.html
Câteva informaţii despre noi
Originea poporului român a fost îndelung discutată și a stârnit polemici între specialiști. Iată câteva informații despre strămoșii noștri:
În zona Olteniei se înregistreaza cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreodată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tabliţele de la Tărtaria, judetul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii….etc.
TRACO-DACII reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizatiei Sumeriene, şi totodata cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi gasiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeană, Asia Mica, Africa……chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care facea parte insuşi Burebista.
Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu în spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. TRACO-DACII au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) şi printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului, potrivit ToataRomania.ForumHit.ro
Începand cu anul 1995, după studii îndelungate, însa intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Mării Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, in limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întamplator dăinuie al doilea Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începand cu mileniul cinci înainte de Christos.
TRACO-DACII se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un baţ lăsat la poartă, fiind mai mult decat suficient.
TRACO-DACII erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.
In jurul anului 1400 I.C, se construieşte în Tracia nord-Dunareană, cea dintai şcoala cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelatii).
Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însusi Pitagora şi-a completat studiile la scoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau ca în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.
Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor,(Moldova de astazi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.
Zona Nord -Dunareană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat în aproape toate bogaţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), paşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zonă bine aparată contra majoritaţii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra stramoşească şi nici deznaţionalizaţi.
Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionată ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor indrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.
sursa: cultural.bzi.ro
Transilvania – tărâmul nemuririi
De curând o vorbă spusă de cineva mi-a deschis calea unei noi căutări; astfel soarele mi-a picurat din nemurirea luminii şi alte interpretări pentru un spaţiu ce pare destinat să poarte povara şi bucuria unui ideal înalt.
Marii căutători ai luminii au fost şi cei care uneori au avut un destin tragic. Prometeu, dăruind oamenilor cunoaşterea, focul înţelepciunii, s-a jerfit pe sine. Socrate, prin principiile sale ce vizau o schimbare pozitivă şi-a atras duşmănia şi moartea din partea celor care nu l-au înţeles. La fel Iisus dar şi mulţi alţii pe care istoria i-a uitat. Se pare că lucrurile frumoase, înălţătoare, se obţin cu greu, şi necesită multe sacrificii. Greşelile aduc la rândul lor multe clipe de trudă pentru îndreptarea răului săvârşit.
Poate că truda şi jertfa care a însoţit şi însoţeşte drumul neamului făurit în focul din creuzetul vremurilor în spaţiul Carpato-dunarean este datorat unui destin cu înalte conotaţii spirituale. Atunci când tălmăciam termenul Ardeal descopeream sensul de altar, iar când vorbeam de cuvântul dac ajungeam la energia primordială – Daksha; numele de TRANSILVANIA este chintesenţa unor simboluri şi înţelesuri adânci, care se adaugă celorlalţi termeni pentru a defini un adevăr profund. Herodot a fost impresionat de înţelepciunea/cunoaşterea geţilor, povestind: „Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că acela care piere se duce la Zalmoxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis.” (Istorii IV 94)
Dacă ne luăm după teoriile unor autori Transilvania înseamnă „dincolo de pădure” şi vine din latina medievală; dar Europa are un relief variat în care lanţurile muntoase din sudul până în nordul ei formează zone împădurite urmate de dealuri şi câmpii, deci multe zone sunt dincolo de păduri – şi explicaţia este poate prea simplistă. M-am aplecat asupra limbii sanscrite, căci ea este considerată o relicvă a vremurilor de demult, când s-a format poporul indo-european. Înţelesul pentru TRAN-SIL-VA-NIA îl voi analiza, începând cu VA, care în sansacrită indică posesia originii, iar VAMSA înseamnă atât stuf, coloană vertebrală,linie cât şi seminţie, neam. Acest VAMSA şi mai ales VAM au stat la baza formării termenului VAMĂ (după DEX din maghiară); conform speciaiştilor francezi VAM înseamnă a voma, dar şi a rejecta, a respinge, a arunca înapoi. În prezent vama este un punct pelinia (VAMSA) de demarcaţie dintre două ţări, unde anumite persoane pot fi respinse atunci când încearcă să intre în ţară, iar altele expulzate. SILA înseamnă piatră, SILANYASA – piatră de temelie în sanscrită, iar prin SIVA se înţelege ceva propice, favorabil (care în timp a fost înălţat la rangul de zeu suprem, Shiva – care a ajuns să simbolizeze puterea creaţiei). Rădăcina sanscrită NI se traduce prin „care îndrumă” (qui guide, qui dirige), iar ca verb înseamnă „a intra în” (entrer dans) – poate chiar prin porţile de la Tărtăria.
Munţii Carpaţi formează o adevărată cetate de piatră, acoperită de păduri (VANA în sanscrită), în care unii arbori (SĂLA – lemn pentru construcţie, sculptură) precum stejarii sunt folosiţi încă la construcţia de biserici şi porţi în Maramureş. De asemenea SĂLĂ (în sanscrită) înseamnă colibă, casă sau sală – şi de aici sălaş (exilat pe nedrept de DEX în maghiară) şi Sălaj. TRANA se poate traduce prin protecţie, refugiu, adăpost pentru a salva, a ocroti. TRANSILVANIA este sălaşul de început, unde s-a aflat îndrumătorul, ghidul spiritual (Zalmoxis) care a înţeles şi ocrotit nemurirea; este piatra de temelie a unei culturi şi civilizaţii ce poate dăinui peste timp (asemeni conceptului de nemurire), care azi ni se revelează, oferindu-ne ocazia de a o păstra vie în inima şi spaţiul nostru pământesc.
Putem fi stejarul lui Avram Iancu, teiul lui Mihai Eminescu, pădurea spiritelor ce veghează alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt plaiul strămoşesc. Noi putem păstra tărâmul nemuririi prin noi şi urmaşii noştri, preţuind tradiţia şi memoria strămoşilor noştri.
Pe Urmele Străbunilor 