ZALMOXIS – Sclav, Rege, Zeu

„Munceşte ca un SCLAV, porunceşte ca un REGE, creează ca un ZEU.” 

Constantin Brâncuşi

„Dupa cate am aflat de la elenii care locuiesc in Hellespont si in Pont ( in regiunile grecesti de pe litoralul Marii Negre ) ,acest Zalmoxis ,fiind om  ca toti oamenii ,ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras ,fiul lui Mnesarhos. Apoi ,castigandu-si libertatea ,ar fi dobandit avutie multa si ,dobandind avere ,s-a intors bogat printre ai lui .Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura ,Zalmoxis acesta,care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia ,ca unul ce traise printre eleni si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei,langa Pythagoras ,a pus sa i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte ; in timpul ospetelor ,ii invata ca nici el , nici oaspetii lui si nici urmasii lor in veac  nu vor muri ,ci se vor muta numai intr-un loc unde,traind de-a pururea ,vor avea parte de toate bunatatile . In tot timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel ,pusese sa i se faca o locuinta sub pamant .Cand locuinta ii fu gata ,se facu nevazut din mijlocul tracilor ,coborand in adancul incaperilor subpamantene ,unde statu ascuns vreme de trei ani .Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi iarasi in fata tracilor si asa ii facu Zalmoxis sa creada in toate spusele lui .” ( Herodot -„Istorii ” )

Mnesarhos tracul

Tânărul Zalmoxis este prins și luat sclav, apoi dus în insula Samos. Acolo el este răscumpărat de Mnesarhos tracul. Acesta era la origine tot dac, din zona Banatului, născut în localitatea Deva.

Mnesarhos, devenind în scurt timp unul dintre cei mai pricepuți metalurgiști din Dacia, prin topirea și prelucrarea fierului care avea mare căutare în acele timpuri, fiind atras de comercianții greci, se mută în insula Samos, unde deschide noi ateliere de metalurgie. Pentru a se proteja, el și încă vreo câțiva cumpărau de pe piața sclavilor cât mai mulți traci și daci, deoarece aceștia erau de încredere și buni luptători. Astfel, el scăpa mulți traci de la sclavia din Grecia, care era extrem de dură în acele timpuri.

Tânărul Zalmoxis învăță foarte repede tainele metalurgiei și își dovedeşte apoi geniul creativ prin noile metode și tehnici de prelucrare a metalelor, obținând, spre bucuria lui Mnesarhos, cea mai bună  calitate a mărfurilor de pe piața comercială.

În câțiva ani de la sosirea lui Zalmoxis la atelierele lui Mnesarhos, acesta devine mare armator și cel mai bogat ionian al locului, vasele sale străbătând Mediterana și nu numai. La atelierele lui Mnesarhos se realizau însă și o mare producție de vase ceramice. Sub îndrumarea lui Zalmoxis, iar mai apoi a lui Mnesarhos, aceste vase sunt decorate cu însemne tracice care, ulterior, ajung din Grecia și în celelalte țări ca însemne ale grecilor, când, de fapt, sunt luate din tradiția veche tracă.

De altfel, și zeii sunt cumpărați tot de aici, de la noi.

PITAGORA

Focul Sacru al Cunoașterii divine îi ajută și îi protejează atât pe Zalmoxis, cât și pe cei din jurul său. Anii trec și, datorită descântecelor și plantelor cu care Zalmoxis trata orice boală, i se duce vestea în toată insula și oricine venea la el era vindecat fără să i se ceară niciun ban.

Atunci când soția lui Mnesarhos rămâne însărcinată, ea este ajutată de Zalmoxis. El invocă din planurile cerești superioare un suflet nobil care să se reîntrupeze pe pământ, în casa lui Mnesarhos.

Acest copil binecuvântat va purta numele de Pitagora şi va deveni primul „fiu spiritual” al lui Zalmoxis. Dată fiind recunoscuta înțelepciune a lui Zalmoxis, care avea deja 50 de ani, Mnesarhos îl numește învățător – sclav învățător, cum îi spuneau grecii – al micului Pitagora. Dorea ca și fiul său să devină la fel de înțelept ca Zalmoxis.

Astfel şi-a ales Zalmoxis primul discipol, pe care îl va iniţia treaptă cu treaptă în Ştiinţa Nemuririi.

Pitagora se dovedește pe măsura mentorului său căci, la vârsta de numai 14 ani, descoperă tabla înmulțirii și celebra „teoremă a lui Pitagora”, care stabileşte relaţia dintre ipotenuză şi cele 2 catete ale unui triunghi dreptunghic. Grecii, fiind orientați către comerț și dezvoltarea economiei, primesc cu entuziasm noile metode de calcul. Această imagine ilustrează una dintre multele demonstraţii vizuale. Această demostraţie simplă, dar nu și elementară, arată „Teorema lui Pitagora”.

Descoperirile sunt inspirate, de fapt, de Zalmoxis și totul se face pe elementul numit foc, ca simbol al cunoașterii divine și al transformării interioare. Având principalele concepte despre foc (despre modul cum acționează conștiința divină), Pitagora își construieşte adevărata filozofie mistică de mai târziu, cea pe care a expus-o cu multă înţelepciune:

„Omul poartă în interiorul său o parte din energia primordială divină care supravieţuieşte la moartea corpului, în lumea astrală, pentru ca, în acord cu comportamentul etic al vieţii sale anterioare, să se reîncarneze în alt corp şi sa trăiască altă și altă existenţă, şi tot așa în mod succesiv, până la întoarcerea finală la Divin.”

El susţinea existenţa elementalilor şi a geniilor, a divinităţilor intermediare ca fiind zeii, precum şi a unei Divinităţi Superioare ca început şi sfârşit al tuturor lucrurilor.

Despre „muzica sferelor”: Pitagora a experimentat depășirea limitelor corpului fizic prin intermediul conștiinței și astfel a auzit ceea ce numim „muzica sferelor”. El credea că oricine își purifică simțurile poate avea această experiență: „astfel, ființa poate percepe lucruri invizibile altora și auzi ceea ce altora le este inaudibil”.

Pitagora consideră muzica drept o armonie a numerelor și a cosmosului, el însuși (cosmosul) fiind reductibil la numere sonore, aceasta implicând să se dea numerelor întreaga plenitudine inteligibilă și sensibilă a ființei. El a dezvăluit că un sunet armonios este produs de mișcarea corpurilor cerești, totul fiind o simfonie cosmică în inima întregii realități. Soarele, planetele și stelele produc o muzică celestă ca o pulsație din interior, ce se deplasează de-a lungul stringurilor vibratorii ale orbitelor proprii.

Tot de la el ne rămâne și sistemul de scriere a notelor muzicale, sistem care este folosit și în ziua de astăzi de toţi cei care studiază muzica.

Eliberarea lui Zalmoxis din sclavie

Când Pitagora (care este şi el tot unul de-ai noștri, ținându-se cont că părinții lui erau de origine traci, din Deva) a împlinit 15 ani, Mnesarhos tracul se declară mulțumit de munca prestată de Zalmoxis și îl eliberează. Stăpânii obișnuiau ca, pentru merite deosebite, să elibereze câte un sclav atunci când copiii lor împlineau 15 ani. Asta se petrece la vârsta de 65 de ani ai lui Zalmoxis, prin anul 568 î. H.

În acelaşi timp, în țară, încep să se dezvolte condițiile prielnice întoarcerii lui Zalmoxis, căci tracii se înmulțiseră îndeajuns. Eliberat din sclavie, Zalmoxis cel înțelept, îmbarcat pe corabia „Apollo” dăruită de Mnesarhos, pleacă la Atena, unde încearcă, pe parcursul unui an, o mișcare filosofică, promovând cultul adorării zeiței Hestia și a Focului Sacru.

Grecii nu aveau nevoie de filosofi pe vremea aceea, pentru că erau prea ocupați cu alte treburi… cum să facă averi, iar înțelepciunea cu care venea Zalmoxis nu era pe placul lor, mai ales că era și sclav eliberat. El se convinge repede de situația în care se aflau grecii și lasă jumătate din discipolii pe care și-i făcuse la Atena, să se ocupe în continuare de cultul zeiței Hestia, cult care, de altfel, va fi adoptat peste câțiva ani la greci, cât și la romani, sub forma adorării Zeiței Vesta (cu vestalele ei) sau Zeița Fecioară (cu fecioarele ei).

Apoi, Zalmoxis pleacă spre Orient, la evrei, în casa lui Israel, pentru a aduce un anumit echilibru între forțele care se desfășurau acolo.

Marele Melchisedec – Zalmoxis

Aici Iacob era la mare strâmtoare, deoarece fratele său Esau revendica dreptul de întâi născut, dorind chiar să-l omoare, pentru a intra în posesia bogățiilor pe care acesta le-ar fi dobândit de la patriarhului Avraam. Pe de altă parte, Avraam, inspirat fiind de Dumnezeu, dorea să-i transfere nepotului său Iacob funcţia de conducere a casei lui Israel, ceea ce implicit însemna şi preluarea tezaurului evreiesc.

În mod providențial apare înţeleptul Zalmoxis care, trebuie menționat, ajunsese la un înalt grad de realizare și forță spirituală, lăsându-se acum în permanență condus de voința cea atotputernică a lui Dumnezeu.

Evreii din neamul lui Avraam, cât şi Iacob, sunt uimiți de modul plin de înțelepciune în care acționa Zalmoxis și de vastele cunoștințe pe care le avea acesta în toate domeniile.

După ce înţelege cu ce probleme se confruntau aceştia şi simţind natura bună a lui Iacob, Zalmoxis îi promite că îl va ajuta negreșit în acțiunile lui de a aduce pacea între neamurile evreiești, dar era necesar ca Avraam să-i urmeze întru totul planurile sale de acțiune. Acesta este de acord, îl numește consilierul lui personal și astfel Zalmoxis îl învață pe acesta cum să își învingă dușmanii.

Ajutând într-un mod plin de înțelepciune căpetenia evreiască într-o serie de războaie, Zalmoxis este numit Melchisedec sau „Făuritorul de capcane”, deoarece, într-un an și ceva, datorită capacității și înțelepciunii primite de la Dumnezeu, aduce subordonarea tuturor vecinilor și a rudelor aflate în conflict cu casa lui Avraam. Melchisedec mai înseamnă și „cursar” sau cel care știe să întindă curse.

Astfel, Avraam câștigă război după război și întregul tezaur evreesc, împreună cu turme nesfârșite, intră în posesia nepotului său Iacob.

Odată cu echilibrul adus în zonă, Zalmoxis devine foarte respectat și va rămâne, în folclorul și în legendele iudeilor, un adevărat „Fiu al lui Dumnezeu”, chiar dacă cei mai mulți se întreabă și astăzi, citez: „Cine a fost, deci, Marele Preot al Salemului, cel ce se numea Melchisedec și care a fost, totodată, un adevărat rege al regilor drept și bun?” și „unde este țara păcii, Salemul?” (Marea Evanghelie a lui Ioan).

Îndreptându-ne atenția către Biblie, găsim câteva informații importante despre cel care a fost considerat în unanimitate rege al regilor, al dreptății și al păcii:

„Şi când se întorcea Avraam, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei, în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avraam şi a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!». Şi Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate”. (Geneză, 14, 17 – 20)

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel (7: 1): „Căci acest Melchisedec a fost rege al Salemului și preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt”.

„Melchisedec acesta, după însemnarea numelui său, este întâi împărat al neprihănirii, apoi și împărat al Salemului, adică împărat al păcii; fără tată, fară mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu.” (Evr. VII, 1-2)

Este interesant faptul că în Biblie sunt descrise amănunțit fiecare familie și trib cu referiri la durata de viață a celor mai importanți membri, dar despre Melchisedec nu se spune nimic, nici că ar fi avut părinți- nu se spune nimic despre părinții lui- și nu se spune nimic nici despre sfârșitul zilelor lui.

Este evident că cei care au scris doctrina evreiască la „Întâlnirea de la Paros” (anul 300 î.Hr.) au omis special să scrie tot adevărul despre „regele cel bun și drept”, Melchisedec, deoarece ar fi trebuit să dea în vileag mult adevăr și multe legende cu ajutorul cărora ei îşi puseseră în evidenţă seminţia.

Textul esenienilor de la Qumran, Genesis Apocryphon, (grota 11, cu privire la Melchisedec), pune în evidenţă aceste aspecte, iar epistola Sfântul Apostol Pavel este edificatoare privind adevărul ascuns (epistola către evrei a Sf. Ap. Pavel, cap. 5): „Hristos este Arhiereu în veci, preot după rânduiala lui Melchisedec. Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte.”

Melchisedec este Zalmoxis și, astfel, Zalmoxis redevine Părintele Spiritualității Creștine, ceea ce pentru „Marii Preoți” evrei ar înseamna recunoașterea Adevărului despre Sfânta Tradiție Spirituală a străbunilor noştri:

„…pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchizedec” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 5: 19-20)

De altfel, Iisus spune foarte clar: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei, 5, 17). Exact la această sfântă lege strămoşească, rânduită de marele înţelept şi eliberat Zalmoxis, considerat pe drept cuvânt Fiu al lui Dumnezeu, se referă Iisus.

Demn de menționat este faptul că, în secolul al II-lea d.Hr., o sectă gnostică iudeo-creștină, s-a intitulat chiar „a melchisedechienilor”, deoarece ei au realizat că ideea de „Fiu al lui Dumnezeu” a apărut în istorie pentru prima dată nu odată cu Iisus Hristos, ci încă din Vechiul Testament sub chipul lui Melchisedec, deoarece în Psalmi se spune despre Iisus și învățătura sa: „Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău: «Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec!».” (Psalmul 110, 4)

Ştiind toate aceste lucruri şi cunoscând faptele făţarnicilor preoţi ai iudeilor, Sfinții Apostoli, la protosinodul de la Ierusalim, din anul 50 d.Hr., au luat marea decizie a separării de iudaism împreună cu toți laicii aflați de față (Fapte XV, 22- 23). În acest mod a apărut religia creştină, religia iertării şi a iubirii, separată de religia iudaică, o religie condusă din umbră de Imperiul Întunecat.

Avraam şi Iacob au mulțumit regelui din țara păcii, pentru ajutorul și învățătura primită și i-au dat lui Melchisedec zeciuiala din toate bogățiile.

Asta însemna o grămadă de bani pe timpul acela, pe care Zalmoxis îi aduce în țară, trecând mai întâi cu corabia pe la Muntele Athos unde, pe vârful cel mai înalt al acestui munte, se afla Templul lui Apollo. Acest zeu solar hiperborean, pe care îl descoperiseră comercianții greci pe Insula Albă (Insula Șerpilor), fusese adoptat de aceștia foarte repede, deoarece tuturor negustorilor care treceau cu corabia prin apropiere și îi lăsau ofrande le mergeau bine afacerile. Astfel, ei i-au făcut un măreț templu la Muntele Athos, pentru ca tuturor comercianțior greci să le meargă bine. Zeul hiperborean Apollo ajunge să fie adorat mai mult ca zeu al binelui, zeu al fericirii, al muzicii și frumuseții, și mai puțin ca simbol al luminii divine pe pământ, preoții fiind plătiți cu bani grei de către negustorii greci, pentru a câștiga favorurile zeului Apollo.

Zalmoxis îi inițiază timp de câteva luni pe adoratorii lui Apollo cum să-și trezească și să-și amplifice lumina creatoare din propria ființă, prin iubirea ardentă și sinceră, spunându-le: „Așa cum arde o lumânare, așa trebuie să ardeți și voi, până veți deveni asemenea Soarelui nestins. Atunci, afacerile vor merge de la sine.”

În drumul său spre casă face o escală și pe Insula Albă, de la gura Dunării, pentru a aduce cinstire zeilor hiperboreni, apoi ancorează corabia sa în portul de la Histria.

Regele Zalmoxis

Ajuns în țară, deschide pentru bărbați un fel de „Casă a întâlnirilor”, undeva în zona Gorjului, în care invită toate căpeteniile triburilor trace și îi învață că sufletul e nemuritor.

A înţelege de ce marele înţelept şi eliberat Zalmoxis a fost atât de iubit şi de adorat de neamul liber al dacilor este o datorie a fiecărui român din ziua de astăzi, căci de la El avem Legea Sfântă a nemuririi sufletului.

Zalmoxis le spune că omul nu poate ajunge la nemurire decât curățindu-se de orice fel de patimi, iar carnea și vinul murdăresc sufletul.

Le explică că există, undeva, un loc unde, după moarte, îi așteaptă toate bunătățile și fericirile cerești, un loc unde vor trăi precum zeii și vor mânca împreună cu ei, la masa nemuririi. Asta prindea foarte bine la tracii obișnuiti cu războaiele, gata oricând să moară pentru libertate, familie și pământurile lor dragi, fiindcă atunci, ca și acum, exista Legea strămoșească a pământului (dacii erau stăpâni pe pământurile lor), care îi făcea să fie strâns uniți cu munții, cu natura.

„- Va veni UN TIMP ŞI UN LOC în care vor fi toate bunătățile lumii și acolo voi fi și eu cu voi!”

Aşa le spunea Zalmoxis. Astfel le-a vorbit el despre noul concept al viitorului, de EDENTRACIA sau Raiul Tracilor pe Pământ (epoca de aur).

Această Casă a întâlnirilor, situată undeva în zona localităţii Târgu-Jiu, este transformată de către Zalmoxis într-un Centru inițiatic.

Devenind foarte cunoscut, el cumpără titlul de rege, cumpără titlul de Mare Preot pentru că „ceva” era să fii rege și „ceva” era să fii Mare Preot.

Pe vreme aceea nu se alegeau regii… titlurile se cumpărau, ca la piață, cine dădea mai mult. Cumpărai titlul și erai Rege sau Mare Preot în fruntea Bisericii! (din păcate  LEGEA E VALABILĂ ȘI ASTĂZI )

Zalmoxis cumpără amândouă titlurile, ajunge rege, ajunge Mare Preot și, în timpul acesta, are și libertatea de a spune ce gândește. Pe vremea aceea, regele era totuși rege și Marele Preot cu atât mai mult.

El își dezvoltă doctrina, se poartă frumos cu poporul, iar Dionisos se retrage în Dobrogea, lângă mare, într-o localitate care era populată în mare parte de ionieni. La acea vreme, așezarea era numită Kmuni sau Krunoi, care în grecește însemna „izvoare”, datorită abundenței izvoarelor carstice din zonă. Mai târziu a fost redenumit Dionisopolis, după numele zeului Dionisos, cel plăcut tuturor grecilor. Adoratori ai cultului lui Dionisos vor rămâne fără îndoială în toate zonele traco-geților, în special printre tarabostes, care „vor ține mai multe neveste”, așa cum descrie și Herodot în „Istorii”.

În noua societate pe care o dezvoltă Zalmoxis, mai ales că era în partea de sud a țării, se accepta ideea de dublu, de bărbat – femeie, ca să se ştie care e sănătatea femeii şi care e sănătatea bărbatului. Deci era o chestiune de sănătate socială; cum să păstrezi o societate sănătoasă. În această conjunctură, doctrina lui Zalmoxis câștigă mulți adepți, care vor urma sfaturile pline de înțelepciune ale acestuia.

Văzând că poporul îl ascultă, le dă „Legile frumoase” sau învățătura „Belagines”, pe care o cunoştea de la înțeleapta zeiţă Hestia, Stăpână a Focului Sacru. Acestea cuprindeau îndatoririle fiecărui membru al comunității în raport cu ceilalți și cu spațiul holografic în care trăiau, accentul fiind pus pe respectul față de tot ce a creat Bunul Dumnezeu.

Zalmoxis Zeul

Toată lumea trăia bine când, la un moment dat, Zalmoxis a dispărut. Tuturor le-a părut rău și nu ştiau în ce condiţii dispăruse.

De fapt, Zalmoxis s-a retras în vederea desăvârșirii în peștera Polovraci sau, mai bine zis, într-o locuință subterană pe care și-a construit-o acolo, așa cum consemnează şi Herodot în „Istorii”: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost în Samos robul lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarhos.

 

După aceea, ajungând liber, a strâns bogăţii mari (notă: să nu ne închipuim că, eliberat din sclavie, Zalmoxis se apucă de făcut afaceri la vârsta de aproximativ 70 de ani) şi după ce s-a îmbogăţit s-a întors în patria lui; aici a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care se spune că îi primea şi îi punea pe fruntaşii ţării să benchetuiască, învăţându-i că nici unul dintre urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se construiască o locuinţă sub-pământeană. Când a fost gata, Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de credinţă învăţăturile lui. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale sub-pământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare însă că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine.” (Herodot, Istorii, IV, 94, 95).

Datele sunt destul de exacte, ținând cont că Herodot a ajuns la Pontul Euxin la peste 100 de ani de când se petrecuse totul, iar informațiile pe care le obținuse el erau doar „…de la elinii”, adică grecii care locuiau la marginea mării, după cum el însuși mărturisește.

Retras pentru desăvârșire, Zalmoxis se simte pătruns întru totul de suflul divin și se arată în cel de-al patrulea an, prefigurând astfel ideea învierii, cu câteva secole înainte de Hristos.

Zalmoxis își anunţă ziua când va ieși din peșteră prin diferite viziuni și anumite vise premonitorii, pe care Marii Preoți le primesc cu multă bucurie, căci nimeni nu mai știa dacă trăiește, deoarece peștera fusese astupată, fiind lăsat doar în partea de sus un ochi de lumină, ca o mică fereastră, prin care i se lăsa săptămânal hrană. Nimeni nu avea voie să intre până când el nu ar fi dat un semn, aşteptând conform prezicerii lui, să iasă în al patrulea an.

Profetul vieții fără de sfârșit iese din peștera Polovraci înconjurat de lacrimile de fericire ale oamenilor și le demonstrează tuturor tracilor, prin diferite miracole, că este unit în spirit cu Dumnezeu. Atinsese nemurirea spirituală. Era propriul exemplu de urmat pentru toți tracii. Acum aveau un model divin.

Când vedem cu ochii noştri că o ființă umană a reușit, s-a Realizat, atunci acest lucru ne dă un impuls, un elan spiritual imens. La fel este şi acum când, în zilele noastre, se aude despre un anumit călugăr care are mult har. Toți credincioşii fug la el să vadă minunea și să fie ajutați spiritual.

Astfel este declarat Zalmoxis zeu, Zeu – Sfânt sau întruparea lui Dumnezeu pe pământ.

Bucuria întregului popor trac la întoarcerea regelui lor mult iubit se transformă într-o sărbătoare a sufletelor; cu toţii, au simțit în inima lor o mare iubire și o vie recunoștință pentru că nu au fost părăsiți.

Văzându-le puritatea inimii, Zalmoxis le dăruiește Învățătura Kogayon sau Doctrina Kogayon-ului care este, de fapt, ȘTIINȚA DESPRE SUFLET și TRUP!

El le explică preoților traci cum a creat Kogayonul și le vorbește despre Sfânta Tradiție Strămoşească, cea revelată direct de Dumnezeu Creatorilor de Lumină în Muntele Sfânt.

El pune această „știință despre suflet și trup”, această doctrină a Kogayonu-lui, la îndemâna călugărilor și a preoților traci de aici, pentru a fi cunoscută de toți cei care aspirau la nemurire, la o viață divină.

Iamblicos (sec. IV, 333) spunea că după ce Zalmoxis s-a întors la geţi, i-a făcut pe aceştia nemuritori… ,,şi acum – spunea în continuare Iamblicos – toţi galaţii şi tracii îşi învaţă copiii că sufletul nu piere”.

Ieşirea din Peşteră

În mijlocul unei coloane a Conştiinţei Divine începu să apară forma unei fiinţe umane. Era ca şi cum Dumnezeu luase o formă umană. Această fiinţă umană se îndrepta spre ieşirea din grota care era încă astupată.

De afară se auzea un freamăt, un murmur de voci umane. Tulnicele îşi făceau simţit glasul peste toţi munţii ţării, chemând poporul în întâmpinarea Marelui Preot şi Rege. Muntele din faţa peşterii era plin de voinicii acestor plaiuri, care aşteptau cu sufletul înfrigurat să-şi vadă regele lor preaiubit în viaţă. Şi iată că zidul care astupase intrarea peşterii căzu ca şi cum nici nu ar fi existat. Strigăte de uimire ieşiră din piepturile lor.

Un bărbat cu părul şi barba de un alb strălucitor ieşi în cadrul peşterii. Un suflu nou izvora din el. Emana lumină, asemenea soarelui la amiază. Marii preoţi, sfatul ţării, cât şi toţi cei care se aflau pe muntele apropiat, îşi acoperiră pe moment ochii, deoarece li se părea că această lumină îi orbeşte, dar cuprinşi de un sentiment nestăvilit de iubire, îşi îndreptară iar privirile către intrarea în peşteră.

În subtil, lucrurile de desfăşurau într-un mod aparte. Fiinţe de lumină, zei din toate planurile manifestate ale Universului, veniseră să celebreze acest eveniment care se petrecea foarte rar chiar şi în lumea lor: se eliberase încă o fiinţă umană din Maya, din iluzia atât de fascinantă a Universului. Omul devenise iar creaţia perfectă a lui Dumnezeu.

În natură, sincronicităţile care se petreceau în acel moment întreceau cu mult manifestările unei zile obişnuite, căci pe cerul senin au apărut multe curcubee, unele suprapuse, altul avea un capăt în înaltul cerului, iar celălalt pe pământ; unul era atât de mare, încât acoperea o bună parte din cer şi era de o frumuseţe fascinantă, extaziantă am putea spune. Întreaga zonă era pătrunsă de o lumină aurie astrală, care te făcea să simţi că trăieşti în lumea zeilor.

Întregul munte, cu pomii şi tot ce era împrejur, înflorise, natura se primenea pentru a-şi întâlni Creatorul, paşii Lui o vor înnobila în eternitate, căci vedeţi, omul-zeu devenise Omul-Dumnezeu.

 

Într-o astfel de lumină sfântă s-a înfăţişat Zalmoxis poporului. Oamenii se minunau de splendoarea şi modul în care se manifesta natura, însă adevăratul miracol care le-a permis să-l simtă pe Zalmoxis drept o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ a fost unul cu mult mai profund. Toţi cei prezenţi simţeau cum din zona pieptului lor pornea un fel de coardă energetică, ce se unea cu inima lui Zalmoxis, iar în interiorul pieptului lor simţeau o iubire de o sensibilitate şi o profunzime nemaiîntâlnite.

Oricum s-ar fi aflat, chiar dacă ar fi mers sau s-ar fi aşezat, ei simţeau această coardă (undă) energetică ce unea în acelaşi timp inimile tuturor oamenilor prezenţi cu inima lui Zalmoxis. Pe fondul iubirii lor sincere, Zalmoxis le trezise sufletele. Le-a permis să conştientizeze că toţi sunt fiinţe divine şi potenţiali Creatori de lumină.

Cu toţii au căzut în genunchi şi şi-au arătat recunoştinţa deplină, însă Zalmoxis i-a sfătuit să se ridice deoarece, spunea el:

„ ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU SE STĂ MEREU DREPT,

RECUNOŞTINŢA ESTE DOAR ÎN INIMĂ !” 

şi, astfel, Zalmoxis i-a ridicat pe toţi la nivelul lui, făcându-i părtaşi la divinitate.

Glasurile adoratorilor lui Zalmoxis au început să se roage în taina inimilor către cerurile iubirii Dumnezeieşti: „Tămăduieşte, Doamne, sufletele noastre…“

De atunci a rămas denumirea peşterii de „Lumina tămăduitoare a lui Dumnezeu“ sau Polovraci. Poollo = de la hiperboreul Apollo, Zeul Luminii şi vraci = vindecator, tămăduitor al sufletelor și al trupurilor, după cum ne învaţă şi înţelepciunea zalmoxiană.

*din Sufletul Neamului Românesc

 

 

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă