CUVÂNTUL VIU – Element de terapie
El se aplică oricărei suferinţe a noastre, după anumite reguli.
Platon (437 – 347 î.Hr.), în dialogul dintre Socrate și prietenul său Charmide, ne vorbește despre învățăturile lui Zalmoxis sau „Știința despre suflet și trup” practicată de medicii traci:
„Tot așa stau lucrurile, Charmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo, la oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că medicii aveau dreptate să cuvânteze, așa cum v-am învățat adineauri. Dar Zalmoxis, regele nostru, adăugă el, care este și Zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de trup. Tot astfel, trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul. Și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele pentru trup și pentru om, în întregul său, vin din suflet și de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantații. Aceste incantații sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta, dacă se stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul. Când mă învăța leacul și incantațiile, spunea: «Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul incantației, iar acum, zicea el, aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă.». Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni, oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi, să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și, dacă vrei, potrivit povețelor străinului să-mi încredințezi sufletul tău pentru a-l vrăji cu incantațiile tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide” (Fontes, I, 101 – 102), (469 – 399 î.Hr.).”
Dacă nu ştim să folosim cuvintele vii, cu rezonanță frumoasă, nu vom şti să tratăm cu cuvântul.
Cuvântul poate fi o sapă ştirbă, o sapă bună sau o coadă de sapă. Cuvântul viu păstrează vigoarea neamului. Vom sărăci însă dacă nu vom şti cum să ne facem această ordine pe care o cere cuvântul, pe care o cere bunul simţ, pe care o cere sufletul.
Limba Română – Limbajul Iubirii
Dacii au vorbit stră-românește, iar noi vorbim românește pentru că a fost necesar să ne adaptăm la creștinism. Din marea familie a tracogeto – dacilor au rămas câțiva vorbitori de limbă strămoșească: macedoromâna este româna, meglena este limba română, istro-româna este de fapt bănățeana veche, iar daco-româna este româna, ceea ce înseamnă că stră-româna e româna și că restul sunt doar niște evoluții în timp, așa cum s-a trecut de la limba grecească veche – elina, la limba nouă – dimotiki.
La fel s-a petrecut și cu limba română, într-un fel se scria şi se pronunţa acum 150 de ani şi în alt fel se scrie şi se pronunţă acum. Dar chiar şi aşa, cu aceste mici corecții, limba care s-a născut, limba română, are ca bază limba creată de Zalmoxis, limba zeilor traci şi rămâne o limbă vie, nealterată din punct de vedere al suflului divin.
În definitiv, odată cu apariţia creştinismului, un nou suflu divin s-a revărsat asupra întregii omeniri, toate popoarele şi-au clarificat – limpezit am putea spune – felul de a vorbi și de a scrie, fiecare mergând în continuare după structura energetică care caracterizează acel neam în parte. Astfel, chiar și romanii care se vor a latiniza pe toată lumea, au renunţat la limba lor adoptând o altă limbă – italiană. Pe cuprinsul Italiei, se găsesc la ora actuală, chiar mai multe sute de dialecte, ceea ce face ca doi italieni care locuiesc pe aceeași stradă să nu se poată înțelege, dacă nu ar avea și o limbă națională.
Petru Maior ne spunea în „Istoria pentru începutul românilor“ că „ …totuși dacă vom avea a grăi oblu, limba românească este muma limbii latinești“.
Oricum, pentru românul nostru, aceste polemici despre limbă nu-şi au nici un rost. Fiecare dintre noi, ştie în adâncul sufletului său, că vorbeşte limba strămoşilor lui, care este o limbă ancestrală.
Unui român nu i-ar lua mai mult de 3 zile ca să se exprime în limba traco-geto-dacă. Dacă punem virgulele unde trebuie și facem adaptarea necesară la limba română, descoperim că limba străbunilor este aceeași cu limba românească. Atunci se folosea, hai să spunem așa, un limbaj arhaic.
„Limba noastră“
Alexei Mateevici – preotul erou care a murit la 29 de ani
Această poezie nu este numai o definiție a limbii, ci și o definire a sentimentului de dragoste față de limba noastră atât de armonioasă. Limba este o trăsătură definitorie a unui popor, a unui neam, a unei întregi conștiințe naționale. Căci, atunci când o aprofundăm, limba devine viața noastră, sufletul nostru cu oglinzi fermecate în lumina cărora se vede – așa cum s-a născut și a crescut de-a lungul veacurilor – chipul cel mândru al țării, al poporului. Istoria, natura, folclorul, neamul, religia, pământul, literatura, sunt coordonatele naționale care se unesc prin limbă, simbol unic și esențial. Prin limbă ne-am păstrat ființa neamului și existența noastră ca naționalitate.
„Limba noastră-i o comoară…
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată
Poezia ne învăluie, de la primul la ultimul vers, în armonii de cântec răscolitor, în care vibrează parcă toată mândria și îndurerata noastră istorie.
Prima parte, face trimitere la această bogăție neprețuită, strălucire și frumusețe care cuprinde întreaga vatră a nașterii și viețuirii noastre, la tezaurul spiritual al unui popor ce se găsește ascuns, ca o comoară, în limba vorbită.
Acestă „comoară“, care este „în adâncuri înfundată“, sugerează rădăcinile îndepărtate, milenare, dar în același timp statornice ale limbii, iar metafora „șirag de piatră rară“, ne sugerează valoarea cuvintelor, frumusețea, tăria, strălucirea sensurilor ascunse în cuvinte, în unicitatea acestei limbi.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba conține, ca un potir al conștiinței naționale, focul spiritului românesc. Focul, simbol al trezirii naționale, al luptei pentru libertate, preface cuvintele în flăcări purificatoare. Forța limbii, vrednică să schimbe istoria, la ceas de cumpănă, ridică neamul întreg la lupta cea dreapă.
Termenii „foc ce arde“ reprezintă și patima, dar și forța limbajului de a răzbuna orice nedreptate. Comparația hipebolică „S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste“ pune semnul egalității între lupta dusă de poporul român împotriva celor ce ne-au călcat pământurile și aceea dusă de eroii creațiilor populare; ne pregătește însă și pentru acele miracole divine ce urmează a se manifesta pentru acest neam, atunci când timpul lui s-a împlinit.
Dar glasul vitejilor se unește cu acela al cântecelor, al doinelor și al durerilor noastre:
Limba noastră-i numai cântec
Doina dorurilor noastre
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negrii, zări albastre.
Limba ca și poezia este o sinteză a conștiinței acestui neam.
„Doina“ și „dorul“ definesc ființa noastră națională, fiind specifice poporului român. Duioșia doinelor se poate oricând preschimba în „roi de fulgere“, metaforă ce este extrem de sugestivă pentru funcția limbii de a reda idealurile unei întregi națiuni și aspirația acesteia către cer, către Dumnezeu. Avem cuvântul viu, de la Dumnezeu lăsat, care are aceeași putere de transformare atât în trecut, cât și în prezent, traversând istoria și înălțându-ne neamul către Absolut: „Nouri negrii“ – „zări albastre“.
Limba noastră-i graiul pâinii
Când de vânt se mişcă vara
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Aici poetul accentuează ideea că limba înseamnă însăși existența acestui popor, este pâinea noastră cea de toate zilele care s-a copt mai întâi în soarele vieții. Destinul nostru s-a împlinit prin sacrificiul permanent, prin faptele de vitejie, prin munca și învățătura străbunilor, care au sfințit cu sânge și sudoare pământul acestei țării.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Metafora simbol „frunză verde“ sugerează viața spirituală a poporului român, a cărei continuitate și permanență se face simțită prin prezența „codrilor veșnici“. Această valoare de sfințenie a acestui neam, este reluată de simbolul Nistrului, fiindcă apa sugerează cunoașterea, viața spirituală neîntreruptă, sedimentată în limbă, așa cum apele Nistrului ascund în adâncuri lumina luceferilor nemuritori.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate,
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Deci, limba a însemnat început, evoluție și zbucium sufletesc. În limba română s-au adunat de-a lungul timpului mărgăritare neprețuite ale înțelepciunii neamului nostru, pe care le descoperim în povestirile legendă, unde se prezintă istoria atât de zbuciumată a acestui popor răbdător și sfânt. În limbă s-a sedimentat istoria națională ca într-o cronică, așa cum ne sugerează metafora „izvoade vechi“, limba fiind o carte vie, care determină viața noastră lăuntrică, mai ales când îi descoperim valoarea în noi înșine: „te-nfiori“ și „tremuri“.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slavă-n ceruri
Să ne spuie-n hram şi-casă
Veşnicele adevăruri.
Limba română este sacră și datorită faptului că din totdeauna în ea, s-au oficiat ritualurile și slujbele religioase. În ea am aflat adevărul despre Dumnezeu, de aceea cuvintele ei sunt cuvinte de sărbătoate sfântă a sufletului, așa cum este momentul unui hram, fiindcă prin ea, sufletul nostru își poate găsi propia sfințenie.
Limba noastă-i limbă sfântă
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţaranii.
Definiția limbii ajunge la punctul maxim al simțirii și frumuseții, limba sfințindu-se odată cu rostirea și prin ea, a marilor adevăruri din cărțile sfinte, ori din cântecul tânguit „pe la vatra“ satului de către ai noștri țărani.
Ascultând această rostire simplă, dar atât de muzicală, de mângâietoare, vezi cele două pietre fundamentale ale veșniciei nemului: vetrele sfinte peste care se arcuiesc cupolele credinței bisericești, ca și „vatra“ vieții țărănești, care poate fi a întregii țări.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Şterge-ţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Graiul românesc trebuie cultivat în permanență. Limba este ca o fântână cu apă vie. De aceea, așa cum o fântână trebuie îngrijită, tot așa limba trebuie cultivată și îmbogățită mereu:
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Limba este bogăția sufletului acestui neam, iar atunci când îi cultivăm dulceața, muzicalitatea și slpendoarea, ea devine „un potop nou de cuvinte“. Limba este un dar dumnezeiesc ale cărei izvoare nu seacă niciodată.
Poezia are o anumită simetrie, ea se încheie prin reluarea primei strofe, ușor modificată:
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Avem în încheiere imaginea aceleiași „comori“ care acum reapare ca nou născută, spre a rămâne veșnic să lumineze neamului nostru.
Comoara limbii, este asemenea Duhului Sfânt, din care se revarsă un izvor nou creator, care va reda strălucirea, frumusețea și vitalitatea acestui neam românesc.
Numită împărăteasă, numită marele poem al unui popor, limba românescă este pentru noi o comoară de preț, este sensul existenței noastre, atunci când îi înțelegem rostul.“
„Un șirag de piatră rară, Pe moșie revărsată.“ Acel „șirag de piatră rară“ sunt tocmai oamenii care au binecuvântat cu prezența lor acest pământ, prin faptele lor bune, prin iubirea și înțelepciunea pe care au manifestat-o în locul în care au trăit, deoarece ei au avut acces la această „comoară“ neprețuită, care este și rămâne Sinelui Divin Nemuritor.
Numai reconectându-ne la Sinele esență al nemuririi noastre – acest „foc“ etern al iubirii de Dumnezeu – vom reuși un întreg neam să ne trezim „din somn de moarte, ca viteazul din poveste“ sau să ne deșteptăm „din somnul cel de moarte, în care ne-au adâncit barbarii de tirani“.
Căci Sinele Suprem Nemuritor este acel „roi de fulgere“ care are puterea de a pătrunde atât trecutul cât și viitorul, descoperindu-ne „veșnicile adevăruri“, limba devenind astfel o permanentă revelație a tainelor lui Dumnezeu, pentru ca noi oamenii să fim cu adevărat liberi.
Numai „soarele“ iubirii – care este Sinele Suprem Nemuritor – are puterea să aprindă-n noi lumina veșniciei sau a Adevărului Ultim Divin.
Și în acest mod vom parcurge întreaga poezie, raportându-ne la Sinele Suprem Nemuritor, care este și rămâne adevărata „comoară“ a limbii și a neamului nostru românesc. Acesta este secretul limbii noastre. Este o formă de expresie a iubirii. Putem spune că iubirea se exprimă prin limba română.
Scopul fundamental al limbii române este transmiterea suflului divin de la un om la alt om, activând în permanență energiile cele mai sensibile ale sufletului omenesc. Acest suflu divin care se transmite prin intermediul cuvintelor, se realizează în special cu ajutorul vocalelor. Un rol important îl au și consoanele, cu ajutorul cărora cuvintele capătă expresivitatea necesară exprimării energiei respective. În acest mod cuvintele devin vii, magice am putea spune, declanșând în ființa umană procese de rezonanță cu energiile tainice ale lui Dumnezeu.
*fragmente din Sufletul Neamului Românesc http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/
Pe Urmele Străbunilor 