Bazele Şcolii Zamolxiene

Şcoala fondată de Zamolxe avea la bază multe elemente din şcolile spirituale ale vremii (cunoscute sub numele de şcoli ale misterelor).

Înainte de a se intra efectiv în primul an de pregătire, exista o perioadă de jumătate de an în care discipolul trebuia să se adapteze regimului sever de pregătire. Izolarea faţă de comunitate (şi familie), hrana (care devenea vegetariana naturistă, deci netrecută prin foc) şi potolirea dorinţelor cărnii (înfrânarea sexualităţii instinctive) erau primele deprinse. După cele şase luni de pregătire, cei care simţeau că drumul lor este alături de Zamolxe şi învăţători, urmau o pregătire pe ansamblul corp-minte-suflet.

În principiu, se aveau în vedere opt „materii”:

1. Disciplina: ascultare, studiu, hărnicie, cumpătare, perseverenţă.
2. Cultivarea virtuţilor: iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie.
3. Obiectivele: pacea, dreptatea, adevărul, unitatea, progresul.
4. Autocunoaştere: personalitate şi individualitate; intenţieimagine- emoţie;             gând-cuvânt-faptă; suflet-minte-trup.
5. Eliberările: detaşare, concentrare, imaginaţie, armonie, frumuseţe.
6. Autodezvoltarea: mărirea câmpului vital, creşterea gradului de conştienţă, extinderea simţurilor.
7. Cauzalitate: Rezonanţă – Convergenţă – Sincronicitate – Ciclicitate – Corespondenţă – Unicitate.
8. Evoluţia spaţio-temporală: ordine-măsură-control, înţelepciune, creaţie.

Disciplina

Ascultarea: discipolii ascultau atât de Zamolxe şi învăţători, cât şi de ceea ce le şoptea natura şi propriul suflet. Nu dura atât de mult ca la şcoala lui Pitagora (până la cinci ani), însă trebuiau percepute atât „cuvintele” trupului, cât şi pe cele ale sufletului şi ale minţii. Fiind aproape de natură şi atent îndrumaţi de învăţători, discipolii reuşeau să înţeleagă primele „şoapte” ale sufletului şi ale minţii. Stări sufleteşti speciale, sentimente deosebite, percepţii fine, senzaţii aparte, toate acestea formau noul limbaj care trebuia descifrat. Pas cu pas, prindeau tot mai multă încredere în ei, iar „ochii şi urechile interne” li se deschideau tot mai mult.

Studiul: studiau atât legile frumoase, cât şi aspecte legate de corp, suflet şi minte. La acest stadiu se aveau în vedere deprinderea cunoştinţelor predecesorilor, cu precădere ale bendiselor şi ale preoţilor lui Gebeleizis. Adică învăţau despre cum poate fi vindecat corpul cu ajutorul ierburilor, seminţelor, florilor, copacilor şi pietrelor. Deşi bendisele reprezentau doar o palidă copie a vechilor preotese, erau totuşi foarte bune „farmaciste” ale naturii. Aveau succes însă doar pe zona efectelor. Deşi ceremoniile de decernare a titlurilor lor (aveau anumite grade) se desfăşurau cu precădere în cele patru perioade ale lunii (lună nouă, primul pătrar, al doilea pătrar, lună plină), bendisele pierduseră capacitatea de accesare a energiilor subtile lunare.

Preoţii lui Gebeleizis aveau unele cunoştinţe legate de energetica organismului şi, până la un anumit punct, puteau fi de ajutor în foarte multe situaţii. Dintre acestea amintesc:

• Forme de masaj combinate cu anumite pietre (de râu sau de munte, în funcţie de problema avută);
• Atingerea focului, adică o formă de presopunctură, folosindu-se de pietre fierbinţi. Unii dintre preoţii lui Gebeleizis simţeau dezechilibrele şi blocajele energetice şi reuşeau să le deblocheze folosind palmele (lovituri sau ciupituri în anumite zone ale pielii) şi atingerea pietrelor fierbinţi. Bolnavul nu avea parte de un tratament dureros, ci doar de usturimi uşor suportabile.
• Tratau unele disfuncţii energetice şi psihice folosind sunetul. Foloseau atât metalul cât şi anumite pietre pentru a genera sunete specifice. Tehnicile fuseseră preluate de la perşi, iar ulterior au fost chiar perfecţionate de unii dintre ei, combinându-se cu sunetele apei.

Hărnicia: discipolilor li se dezvolta atât cultul muncii individuale cât şi cultul muncii colective. Oamenii erau adesea asociaţi cu arborii fructiferi, iar faptul că unii dintre daci nu prosperau, era considerată o ruşine.

La şcoala zamolxiană se muncea în egală măsură pe toate cele trei planuri: exista o muncă fizică, una intelectuală (studiul zilnic) şi o muncă de dezvoltare (inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor considerate paranormale).

Când vizitau comunităţile şi răspândeau seminţele de lumină, adeseori discipolii participau la unele dintre proiectele comunităţilor (lucrări de aducţiune, fântâni, case, hambare etc.).

Cumpătarea: discipolii erau învăţaţi încă de la început că totul în această lume se bazează pe echilibru şi bună proporţie. Natura era cel mai bun exemplu de echilibru şi bună proporţie, de aceea, în desele peregrinări prin natură, discipolilor li se arătau în mod direct toate acestea. Învăţau despre echilibrul şi armonia formelor, culorilor, despre ciclurile zi-noapte, despre echilibrul forţelor contrarii şi modul de acţiune ale acestora asupra elementelor.

Perseverenţa: discipolii ştiau că nu trebuie cu niciun chip să se oprească din ceea ce aveau de făcut. Pentru ei, nu exista punct final; ştiau că omul trebuie să se perfecţioneze continuu, că nu existau limite, atât în cunoaştere cât şi în dezvoltare.

Cultivarea virtuţilor

 

Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului. Prin ele, omul este mai aproape de Divinitate, de nemurire chiar. Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul.

Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere. Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.

Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte. De regulă, virtuţile din naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”.

De asemenea, voinţa şi curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material. Răbdarea, ca forţă spirituală, vine deci din voinţă, echilibru şi cunoaştere. Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.

Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a virtuţilor, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (exerciţii) specifice. Pentru a face să strălucească iubirea din sufletele oamenilor, era îndeajuns ca discipolul să-şi cureţe trupul, mintea şi sufletul de cele aşa-zis lumeşti. „Ingredientul” de bază al sufletului este iubirea, dar pentru a o scoate la suprafaţă, trebuiesc eliminate ura, frica şi îndoiala.

Pentru deprinderea voinţei şi curajului, tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi.

De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.

Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea, discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă (mai lungă de zece kilometri). Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.

Calvarul discipolului putea dura şi 30 de zile, căci dezorientarea (indusă) putea fi atât de puternică încât acesta se deplasa, înainte şi înapoi, pe mai mulţi kilometri. Chiar dacă peştera avea apă, şi nici nu era „închisă”, adică se puteau accesa energiile elementale, după 7-10 zile de dezorientare, discipolul trecea printr-un adevărat calvar. Îşi revedea fiecare zi de pregătire, fiecare gest al învăţătorilor, fiecare cuvânt spus de Zamolxe, pentru a găsi vreo portiţă de scăpare.

Stabilirea obiectivelor

În comunitate, discipolii urmăreau scopuri clar definite. Nu interveneau cu nimic acolo unde nu era cazul. În general, urmăreau să aducă pacea în locul conflictului, dreptatea în locul nedreptăţii, adevărul în locul minciunii, unitatea în locul dezbinării şi progresul acolo unde minţile şi inimile oamenilor erau deschise.Foarte rar interveneau în mod direct în aplanarea conflictelor locale.

Cel mai adesea căutau să găsească punctele comune şi să-i convingă, prin exemple indirecte, că orice conflict se perpetuează datorită lipsei de viziune şi mai ales din multă necunoaştere. În unele comunităţi, foarte uşor reuşeau să-i convingă pe oameni de faptul că mult mai multe lucruri bune aduce pacea decât conflictul. Pentru exemplificare, dădeau nenumărate exemple din natură.

Discipolilor din al doilea an li se cereau să facă un fel de rezumat al conflictului, în care trebuiau identifice tipul de conflict, să ţină cont de cauze, de sursele de perpetuare a conflictului, şi care ar fi fost cele mai bune metode de aplanare. Existau conflicte legate de elementul pământ (conflictele care aveau ca substrat posesiunea materială sau incompatibilităţi legate de gândirea rigidă), de elementul apă (jigniri, invidii, iubiri trădate etc.), de foc (pasiuni legate de putere şi faimă), şi de aer (conflicte de idei, viziuni divergente, temeri diverse).

Dacă observau că este vorba de un conflict mai vechi, sau care implica răni mai adânci, deci mai greu de vindecat, discipolii atrăgeau atenţia învăţătorilor, iar aceştia interveneau la nivel subtil pentru aplanare. Trebuie spus că învăţătorii nu interveneau de fiecare dată, ci numai când realizau că nu există lecţie de învăţat sau de plătit (karmă).

Folosind triada intenţie-imagine-emoţie, învăţătorii sau discipolii mai avansaţi reuşeau să inducă celor aflaţi în conflict (învăţătorii puteau face asta chiar asupra unei întregi comunităţi) stări deosebite, elevate, care ar fi avut ca rezultat o puternică dorinţă de împăcare, de pace.

Dacă realizau că o comunitate ar avea ceva de plată (înşelăciune sau siluire asupra unei comunităţi mai mici), atunci nu interveneau, ci numai atrăgeau atenţia că este de plătit o datorie. Le spuneau că dreptatea şi adevărul nu pot fi înfrânte, şi că mai bine să-şi plătească datoriile mai devreme decât mai târziu, căci cele plătite mai târziu vin cu osândă mai mare (surpări, inundaţii, boli, răniri, molime între animale etc.).

Autocunoaşterea

Personalitatea este formată din ansamblul structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile, talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa provocărilor exterioare.

Este clar că, într-o primă fază, omul îşi formează o personalitate de tip egotic, şi este oarecum normal să fie aşa. Majoritatea culturilor vremii (chiar şi acum este valabil) puneau la mare preţ personalitatea de învingător, de războinic. Acumularea de putere, de bogăţie, de influenţă şi de cunoaştere erau considerate ca fiind esenţiale. Numai că (realitatea a demonstrat-o) acest tip de abordare nu este adecvat unei creşteri armonioase şi că, în timp, dă naştere la conflicte şi pierderi pe multe planuri, tocmai din cauza dezechilibrului.

În cadrul şcolii Zamolxiene, încă din primul an se punea accent pe transformarea personalităţii în individualitate, iar aceasta presupunea detronarea egoului. Propriile interese, legate de imagine, putere şi influenţă, erau considerate ca fiind nesemnificative şi foarte nestatornice.

Personalitatea presupune creşterea pe orizontală, în vreme ce individualitatea implică creşterea pe verticală. Personalitatea abordează alte personalităţi prin scări duale: mic-mare, slab-tare, puţin-mult etc., şi deseori precede antagonismului de orice fel (deci şi conflictul direct).

Cine şi-a transformat personalitatea în individualitate nu va căuta să devină mai puternic, mai bogat, mai bun, mai cunoscător, etc. În comparaţie cu altul, ci numai faţă de sine (a fi mai bun decât ai fost înainte). Individualitatea îşi recunoaşte propria poziţie în raport cu ceilalţi, în timp ce personalitatea egotică trebuie supusă de o alta, mai puternică.

Cei care treceau de tranziţie erau supuşi la unele probe. Astfel, discipolii erau puşi să facă munci considerate mai nedemne, erau adeseori jigniţi, se făceau comparaţii cu alţi discipoli, în care ei păreau să fie dezavantajaţi etc. Prin aceste teste se verificau reacţiile lor, şi dacă se dovedeau demni de a merge mai departe, erau iniţiaţi în alte taine.

Spre deosebire de personalitate, individualitatea are nevoie de o fundaţie interioară solidă, altminteri societatea (dinamica socială) poate determina în scurt timp revenirea individualităţii la personalitate şi, implicit, la valorile duale. Această fundaţie era deseori neglijată la alte şcoli ale misterelor, şi din această cauză mulţi iniţiaţi decădeau mult la revenirea în societate.

La fel ca în orice construcţie, fundaţia individualităţii trebuie să fie solidă, echilibrată şi bine structurată. Se avea în vedere dezvoltarea armonioasă a întregii structuri trup-minte-suflet. Deşi fiecare dintre acestea se putea dezvolta şi purifica relativ uşor, (trupul prin post, cumpătare, exerciţiu; mintea prin experienţa combinată cu studierea, analiza, sinteza; sufletul prin muzică, poezie, explorarea naturii exterioare şi interioare) trebuia realizat echilibrul dintre toate acestea.

Prea multa dezvoltare a minţii ar determina creşterea trufiei şi orgoliului, în timp ce sufletul mai sensibil putea determina izolarea, ruperea de realitate şi o prea mare fragilitate a întregii fiinţe.

Pentru evitarea dezechilibrelor, înţelepţii vremii au impus folosirea triadelor. Ele aveau rolul să echilibreze tendinţele pe cele trei corpuri.

Triada gând-cuvânt-faptă era edificatoare în vechime, fiind întâlnită la majoritatea religiilor. Zamolxe considera această triadă ca fiind una de efect, gândul fiind de fapt un tipar mental. Pentru a determina tiparul mental, Zamolxe a introdus triada: intenţie-imagine-emoţie (… unde vă este voia, acolo se duce şi mintea şi simţirea).

Intenţiile erau aşadar baza, fundaţia tiparului mental. Discipolul era îndrumat să-şi stabilească „setul” de intenţii pentru viaţă. Se ţinea cont atât de talentele înnăscute (dobândite în alte vieţi), cât şi de cele potenţiale. În cartea „Legile lui Zamolxe” le-am perceput (şi scris) ca vectori de voinţă şi de informaţie, adică un fel de motoare animatoare ale interiorului. Ele sunt de fapt energii psihice formate (determinate) pe structuri informaţionale perceptibile (din realitatea efectivă).

Discipolii (viitorii învăţători) nu aveau la bază intenţia de creştere (dezvoltare) pe sistemul dual, căci ştiau că materia (şi forma) se supune legii ciclicităţii, adică ceea ce era sus, trebuia să revină jos, ceea ce era mare trebuie să redevină mic etc. La fel cum orice punct al unei roţi în mişcare (şi totul în Univers este în mişcare – Legea Vibraţiei) este când sus, când jos, tot aşa, tot ceea ce are o formă, ori capacitate, mărime, greutate etc. se supune legilor de creştere şi descreştere.

Aşadar, intenţiile discipolilor de la şcoala zamolxiană trebuiau să transceandă forma. Învăţau despre forme (aspectele supuse legii dualităţii), dar nu se ataşau de ele. Intenţiile lor erau legate de creşterea virtuţilor şi de realizarea echilibrului interior. Virtuţile de bază (iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia) erau considerate singurele pentru care se merita tot efortul. Fundaţia tiparului mental era determinată de intenţiile legate de acestea.

Odată stabilite intenţiile, se forma triada. O personalitate egotică nu lucrează cu triade, ci cu dorinţe. Diferenţa dintre dorinţă şi intenţie face marea diferenţă dintre personalitate şi individualitate.

Dorinţa se raportează la formă, dar intenţia transcende forma. Dorinţa caută resurse în exterior, pe când intenţia le găseşte în interior. Dorinţa urmăreşte aspectele dualităţii (mai mare, mai puternic, mai bogat, mai influent etc.), pe când intenţia urmăreşte unitatea, armonia. 

Eliberările

Încă din primele zile se punea accent pe eliberarea de temeri. Incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, oscilaţiile, toate acestea erau în legătură directă cu temerile. Eliberarea de temeri putea dura mai mult timp, căci ele pot fi foarte multe şi foarte adânc înrădăcinate în suflet. Temerile sunt cele care stau la baza corpului psihomental reactiv.

Primul strat reactiv este cel amigdalian (numit şi reptilian), care determină alegerea fugii ori alegerea luptei. Acestea apar când corpul fizic este în pericol de distrugere, vătămare, moarte sau când este vorba de dominare.

Al doilea strat reactiv este mult mai complex, şi nociv totodată, având o structură scheletală formată din două axe: trecut–viitor, atracţie–respingere. Toate aceste patru direcţii sunt generatoare de dizarmonie, determinând „înlănţuirea” pe toate planurile a fiinţei umane.

Trecutul poate fi o sursă de negativitate si dezechilibru deoarece implică: resentimentele, părerile de rău, amintirile neplăcute etc.

Viitorul poate fi şi el o sursă de negativitate deoarece temerile de orice fel (legat de un presupus viitor) perturbă grav prezentul (frica de boală, de sărăcie, de duşmani, de singurătate, de moarte etc.)

Atracţia şi respingerea sunt date de diversele dorinţe şi temeri. Există o multitudine de temeri, şi de dorinţe totodată, de aceea se spune că eliberarea de dorinţe determină şi eliberarea de temeri. Iar pentru a te elibera de dorinţă trebuie să eliberezi energia psihică aferentă (care generează dorinţa).

Discipolii făceau acest lucru prin înfruntarea directă a temerilor şi prin armonia triadei intenţie-imagine-emoţie. Rafinau emoţia lucrând la imagine (dându-i claritate şi consistenţă), apoi „împuterniceau” imaginea prin intenţie. Echilibrul se realiza adaptând imaginea la realitatea efectivă. Cei prinşi în dualitate nu aveau în vedere intenţia, ci doar emoţia şi imaginea. Şi nici acestea nu erau echilibrate, emoţia (dorinţa) fiind mai puternică.

Discipolii lucrau aşadar cu triada. Întâi stabileau intenţia (cu totul diferită de dorinţă), apoi vizualizau transformarea (imaginea a ceea ce doreau să transforme), iar emoţia era de fapt o stare de mulţumire, ca un fel de bucurie anticipată. Odată deprinsă tehnica triadei intenţie – imagine- emoţie, discipolii aveau harta către orice comoară, precum şi o cheie cu care deschideau nenumărate porţi (necunoscute celor neînţelepţi).

Începeau cu eliberarea temerilor legate de corpul fizic şi cel senzitiv (foame, boală, vătămare, moarte), apoi urma limpezirea minţii.

Exerciţiile prezentate către sfârşitul primei părţi (scrijelirea de desene  cu ambele mâini, trasarea cu capul acoperit conform unui desen dat, plus alte mici exerciţii) determinau în scurt timp creşterea capacităţii de concentrare, precum şi o bună echilibrare pe plan mental. Capacitatea de concentrare determină implicit şi detaşarea, alături de eliberarea de temeri. Astfel, structura psihomentală reactivă era demontată pas cu pas.

Putea dura ani de zile (pentru unii mai puţini, pentru alţii mai mulţi), dar merita cu siguranţă efortul. Avantajul celor din vechime, faţă de cei de azi, era faptul că nu aveau corpul psihomental reactiv atât de complex ca al omului modern, şi deci nici prea multe dorinţe.

Autodezvoltarea

O primă mărire a câmpului vital avea loc odată cu eliminarea alimentaţiei denaturate, deci prin „limpezirea” sângelui şi a limfei. Următoarea etapă consta în accesarea elementelor, precum şi a energiilor specifice.

Elementul PĂMÂNT

Elementul „pământ” era format din 4 tipuri : Ţărână (lut, nisip, clisă etc.),  Piatră (de la roci la cristale), Metal (de la fier la aur), Lemn (tot regnul vegetal)

Prin intermediul energiilor celor patru tipuri se puteau obţine opt capacităţi (puteri):

1. Forţa – se putea obţine atât mărirea forţei fizice, cât şi puterea, tăria interioară (psihică) de a întreprinde diverse acţiuni.
2. Rezistenţa – în faţa obstacolelor diverse, în faţa bolilor, precum şi rezistenţa în timp a corpului fizic.
3. Stabilitatea – aducea statornicie în minte şi suflet.
4. Echilibrul – pe întreg ansamblul corp-minte-suflet.
5. Coeziunea – capacitatea de a face legături între cele slabe şi cele tari, între cele mici şi cele mari, între cele uşoare şi cele grele etc.
6. Creşterea – în special arborii ofereau energiile de creştere.
7. Hrănirea – nu era vorba doar de hrana materială propriu-zisă ci şi de hrana subtilă (eterică) a elementului pământ (ceea ce discipolii numeau spuma de munte sau stropii de miere ai pământului).
8. Abundenţa – bogăţia, diversitatea.

În primul an discipolii erau iniţiaţi în aspectele grosiere ale elementului pământ (se accesau puterile, dar nu pentru cele patru tipuri). În al doilea grad (care dura doi ani) se aveau în vedere puterile corespunzătoare pentru toate cele patru tipuri. Aşadar, discipolii erau iniţiaţi în 32 puteri, corespunzătoare celor patru tipuri (8×4).

Elementul APĂ

Elementul Apă cuprinde şase tipuri: Apa stătătoare (lacuri, mări, oceane), Ploaia, Apa curgătoare (izvoare, râuri, fluvii), Apa freatică (pânzele subterane), Apa vaporizată (nori, rouă, umiditate), Seva regnului vegetal.

Prin intermediul energiilor celor şase tipuri de „apă” se puteau obţine 12 capacităţi (puteri):

1. de purificare – pe planul fizic erau purificate toate fluidele, iar pe planul emoţional şi mental se eliminau emoţiile negative aferente, respectiv construcţiile mentale rupte de realitate.
2. de dispersare – cu efect puternic asupra corpului emoţional. Erau emoţii şi stări (suferinţe) care nu puteau fi eliminate (existau lecţii de învăţat sau datorii de plătit), dar care erau scoase din prim plan,adică nu disturbau puternic conştienţa celui în cauză (se realiza o alinare a lor).
3. de limpezire – îndeosebi pentru limpezimea minţii şi a sufletului.
4. de unire – aceste puteri se obţineau la unirea a două izvoare, pârâuri sau râuri. Această putere acţiona atât asupra familiei cât şi asupra comunităţilor.
5. de dinamizare – capacitatea de a mobiliza, de a urni, de a dinamiza, atât interiorul cât şi grupurile.
6. de construire – era în strânsă legătură cu puterea de dinamizare; se aveau în vedere proiectele diverse ale comunităţii respective (construcţii de apărare, aducţiuni de apă, canalizare, îndiguiri etc.).
7. de eliberare – pe partea emoţională erau eliminate anumite temeri (cele fără fundament real).
8. de echilibrare – pentru întregul trup-minte-suflet.
9. de vindecare – pe partea fizică se puteau elimina fluidele rele (surplus de sânge, saliva „rea”, prurit etc).
10. de liniştire – pentru planul emoţional şi mintal.
11. de mângâiere – îndeosebi asupra celor care şi-au pierdut persoanele dragi, asupra celor care au suferit răni severe, sau asupra celor neajutoraţi.
12. de hrănire – fluidul eteric al apei era extrem de hrănitor pentru corpurile energetice, atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi. În ultimul caz, doar învăţătorii şi discipolii avansaţi puteau hrăni mulţimile cu fluidul apei.

Aşadar, prin intermediul elementului „apă” se puteau accesa 72 (6 x 12) capacităţi (puteri).

Elementul FOC

Elementul Foc cuprinde şapte tipuri:

Foc din piatră: Vorbim nu doar de focul obţinut prin combustia lemnului sau pietrei (cărbune, turbă), ci mai cu seamă de energii ale focului din frecare, compresiune şi „învelire”. Forţele de frecare din interiorul scoarţei terestre, precum şi cele de compresiune (îndeosebi asupra şisturilor cristaline) emană un „foc” (energie) deosebit de puternic, care putea fi folosit de învăţătorii zamolxieni,

Foc din apă: Aici intră atât combustibilii lichizi naturali (uleiuri vegetale, grăsimi animale), cât şi „apa de foc” a pământului, adică magma topită. Accesarea energiei focului din „pământul lichid” era o sarcină extrem de grea, datorită uriaşei sale forţe subtile.

Foc din aer: Deşi preoţii lui Gebeleizis afirmau că numai ei deţineau secretul obţinerii de putere din fulgere, adevărul este că se foloseau de acest fenomen natural doar pentru a pătrunde la nivel psihologic și a declanșa așa-numitul efect placebo. Învăţătorii zamolxieni şi discipolii avansaţi (cei din gradul 2) puteau accesa energia subtilă a fulgerului în funcție de gradul de puritate atins.

Focul pământului: Este vorba de corpul energetic al Geei. În plan subtil, Geea prezintă o „dogorire” specifică, un fel de căldură radiantă, extrem de hrănitoare pentru corpul energetic uman.),  Focul lunii (Este vorba de corpul energetic al Lunii. La fel, se accesa energia radiantă a Lunii.

Focul soarelui: Este vorba de corpul energetic al Soarelui. Se accesau energii foarte puternice (alte energii decât cele calorice).

Focul celest: Începând cu al treilea grad se accesau energii puternice din spaţiile îndepărtate (stele, constelaţii).

Prin intermediul acestor şapte tipuri de foc se pot obţine patru capacităţi:

1. de purificare – pe trup, minte şi suflet.
2. de dinamizare – pentru acţiuni de creaţie, pentru luptă, dezvoltare,în diverse alte aspecte.
3. de transformare – înnoire, evoluţie, alchimizare.
4. de stabilizare – întărire, călire.

Aşadar, prin intermediul elementului „foc” se puteau accesa 28 (7 x 4) capacităţi (puteri specifice).

Conform ştiinţei spirituale atlante (accesată de Zamolxe prin intermediul piramidei energetice din Retezat), elementul foc cuprindea 10 tipuri: foc din pământ, foc din apă, foc din aer, focul electric, focul magnetic, radiaţiile, focul Geei, focul Lunii, focul Soarelui, focul Celest. Având în vedere că la acea vreme nu erau suficiente cunoştinţe legate de electricitate, magnetism şi radiaţie, Zamolxe a considerat că doar şapte trebuiau accesate. În mod normal, elementul foc oferă acces la 40 (10 x 4) puteri specifice.

Elementul AER

Elementul Aer cuprinde opt tipuri: Aerul dens,  Aerul rarefiat (Este vorba de aerul de la şes. Se considera că trebuie să existe un echilibru între pământ şi aer, astfel că aerul de şes este mai dens, iar cel de munte mai rarefiat. Unde este mai mult pământ este mai puţin aer şi unde este mai mult aer este mai puţin pământ), Aerul cald, Aerul rece, Aerul uscat, Aerul umed (Este vorba de diferitele combinaţii aer-apă-foc.), Aerul zilei (încărcat cu elemente subtile solare), Aerul nopţii (încărcat cu elemente subtile lunare)

Prin intermediul acestor subelemente ale aerului se pot obţine şase capacităţi (puteri):

1. Puterea vântului de miazăzi determină schimbarea, purificarea, îmbunătăţirea.
2. Puterea vântului de miazănoapte aduce dezvoltarea, expansiunea, mărirea.
3. Puterea vântului de răsărit aduce noutatea şi prospeţimea.
4. Puterea vântului de apus aduce împlinirea, reuşita, victoria celor interioare asupra celor exterioare.
5. Adierea pământului (fluxul energetic subtil al Geei) aduce plinătatea şi belşugul pe toate planurile.
6. Adierea cerului (fluxul energetic subtil al spaţiului cosmic) determină claritatea, luciditatea, dar şi viziunea în timp, spaţiu şi desfăşurare.

Aşadar, elementul Aer facilitează accesul la 48 de puteri specifice (8 x 6).

La fel ca şi în cazul elementului foc, Zamolxe a considerat că este necesar a se folosi (vorbim de perioada de acum 2.500 de ani) doar 8 din cele 12 tipuri de „aer”. Ştiinţa spirituală atlantă folosea deci 12 tipuri de aer: aer dens, aer rarefiat, aer cald, aer rece, aer uscat, aer umed, aerul zilei, aerul nopţii, aerul încărcat (compozit), aerul pur (inclusiv alte gaze pure), aerul în mişcare rectilinie, aerul în mişcare curbă (cicloane, uragane, tornade). Deci, în total sunt 72 (12 x 6) puteri ale aerului.

Deşi în prima parte a cărţii de faţă am trecut doar câteva zeci de „formule” de accesare (atâtea mi se puteau transmite în starea de atunci), trebuie spus că erau cu mult mai multe. Pentru accesarea fiecărei puteri se foloseau mai multe formule, în funcţie de nevoie.

Trebuie spus că nu formulele în sine determină accesul la ele, ci echilibrul dintre intenţie-imagine-emoţie. Formulele erau un fel de puncte de reper (al memoriei senzitive şi subtile). În cei trei ani (unul la primul nivel şi doi ani la cel de-al doilea nivel) discipolul trecea în revistă toate tipurile de energii specifice aferente elementelor, şi lucra cu ele sub atenta supraveghere a învăţătorilor zamolxieni. În acelaşi mod se accesau aceste puteri speciale şi de către alţi magi ai vremii (egipteni, perşi, greci, chinezi, indieni). Cine crede că există „formule sacre” de declanşare a unor puteri speciale, doar rostindu-le verbal, se înşeală amarnic.

 Cauzalitatea

 Rezonanţa

Prin intermediul fenomenului de rezonanţă se formează structurile dinamice comune în întreg spaţiul evolutiv, începând cu aşa-zisul plan tridimensional şi până la spaţiul multidimensional. Este valabil atât în planul material cât şi în planul energetic, emoţional, mental, spiritual. Dictonul „asemănătorul atrage asemănătorul” este valabil atât pe planul orizontal cât şi pe planul vertical.

În ştiinţa spirituală, planul orizontal este considerat ca fiind spaţiul de explorare, de cucerire, de dobândire (fie că vorbim de aspecte materiale, fie de cele mentale sau spirituale). Spaţiul vertical este considerat ca fiind cel de evoluţie, de înălţare, de salt vibratoriu. Caracteristica generală a planului orizontal este cantitatea, iar cea a planului vertical este calitatea. Pe planul vertical rămâne valabil faptul că asemănătorul atrage asemănătorul, dar se întâmplă şi invers, anume ca cele diferite să se atragă. Ele nu se atrag pentru luptă ci pentru completare, întregire sau transformare. Toată sistemele aflate în mişcare, fie că vorbim de cele evolutive sau involutive, au la bază fenomenul de rezonanţă. Acesta stă la baza formării atomilor, moleculelor, elementelor şi mergând până la organizarea de specie, regn, planetară, constelaţională etc.

Rezonanţa stă şi la baza ciclurilor întrupărilor, astfel că fiecare se va întrupa în ţara, familia, mediul etc., cu care rezonează (conform corpului spiritual). Tot prin intermediul rezonanţei, marii  conducători pot coordona egregorii (spiritele de grup local, regional, de ţară).

Convergenţa

Prin intermediul fenomenului de convergenţă au loc fenomenele de atracţie şi de dinamizare (impulsionare) către ceva anume. Poate fi un scop, un sens, o direcţie interioară sau exterioară. Idealurile, în general marile viziuni, sunt cele de la baza fenomenelor de convergenţă ale maselor.

Deşi legile universale lucrează în acelaşi timp, în spaţiul 3D aparenţa arată că Legea Convergenţei intervine imediat după Legea Rezonanţei, astfel că întâi lucrurile se adună, formează o structură aparte, după care urmează o anumită evoluţie.

De regulă, în planul orizontal, convergenţa determină concentrarea, adunarea, cumularea, întărirea; deci deplasarea către un punct, scop, idee etc. Ceea ce este mare atrage ceea ce este mic, ceea ce este tare atrage ceea ce este slab etc. În planul vertical, convergenţa determină ca nelumina să conveargă spre lumină, recele spre cald, dizarmonia converge spre armonie, haosul spre ordine etc.

Marea Convergenţă: Totul converge către Lumină, către Unitate, către Dumnezeu.

 Sincronicitatea

Legea Sincronicităţii este în strânsă legătură cu Legea Necesităţii şi Legea Serialităţii. De exemplu, dacă este necesar ca ceva anume să se petreacă, atunci legile universale (îndeosebi Legea Unicităţii şi a Mentalismului) facilitează crearea unui câmp subtil cu rol de atractiv pentru inconştientul colectiv, impulsionând astfel o dinamică specifică.

Prin urmare, acesta determină ca mai multe persoane, din spaţii diferite, să conlucreze la acel lucru. Aşa se explică de ce multe invenţii au fost descoperite în acelaşi timp, teoreme din matematică au fost elaborate de matematicieni diferiţi în acelaşi timp, sau leacuri medicinale au fost descoperite în laboratoare diferite, fără vreo legătură între ele.

În şcoala zamolxiană se folosea această lege pentru accesarea energiilor subtile ciclice, în special ale ciclurilor lunare şi solare. Folosindu-se de Legea Sincronicităţii, învăţătorii zamolxieni (şi discipolii avansaţi) accesau energiile vieţii, ale abundenţei şi diversităţii regnului vegetal în timpul perioadei de primăvară, când tot regnul se trezea la viaţă. De aceea, primăvara era un prilej bun pentru a accesa şi folosi aceste energii. Este ca şi diferenţa între a merge 50 km pe jos sau a lua trenul. Erau energii naturale foarte puternice, şi erau la îndemâna lor.

De asemenea, se foloseau de energiile specifice în perioada de toamnă, când se amplificau mult tendinţele de purificare, de curăţare pe toate planurile (fizic, mental, emoţional). Se foloseau energiile toamnei ca de un fel de duş subtil.

Corespondenţa

Legea Corespondenţei este una dintre cele mai complexe legi universale, fiind cea care determină ordinea şi măsura în întregul Univers.

Este celebră afirmaţia lui Hermes Trismegistus: „Ceea ce este Sus, este ca şi ceea ce este Jos, iar ceea ce este Jos, este ca şi ceea ce este Sus, pentru a împlini miracolele lui Unul”. Cunoscând ceea ce este “jos” se poate deci afla ceea ce este “sus”.

Toate marile principii (legi universale) se regăsesc pe diferitele planuri ale Universului, astfel că, deşi există mai multe corespondenţe, legile sunt aceleaşi. Se poate explora ceea ce este sus plecând de la ceea ce este jos, iar explorând ceea ce este în exterior se poate ajunge în interior. Şi invers.

Sunt trei mari planuri (planul fizic, mental şi spiritual), iar între ele există o legătură puternică, determinată de însăşi legile universale. Studiind legile planului fizic, se pot deduce legile planului mental, iar apoi pe cele ale planului spiritual.

Învăţătorii zamolxieni foloseau această lege universală îndeosebi pentru trezirea focului interior. Focul interior era considerat cel mai preţios element, deoarece el dinamizează, transformă, întăreşte şi purifică toate celelalte elemente. Având planul fizic drept exemplu, învăţătorii zamolxieni înţelegeau că, pentru a trezi focul interior, aveau să “fricţioneze” elementul subtil pământ din mintea şi sufletul omului.

Respectau însă legile din planul material. Nu supuneau frecării piatra cu metalul, nici metalul cu lemnul şi nici piatra cu lemnul. Întotdeauna aveau în vedere faptul că focul se stârneşte doar la interacţiunea lemn-lemn, metal-metal şi piatră-piatră.

Erau însă extrem de atenţi la felul cum trezesc focul interior şi, mai ales, cărui scop este folosit. Trezirea focului interior poate însemna atât declanşarea unor puternice aspiraţii către evoluţie, dar şi declanşarea unor pasiuni uriaşe pentru putere şi dominare.

În general, ideea de bază era următoare: dacă ceva se poate schimba în minte, atunci se poate schimba şi în materie. Aşadar, cine stăpânea arta controlului propriei minţi, avea să stăpânească şi propria sa realitate, iar în timp, învăţa să stăpânească şi arta creşterii sau descreşterii lucrurilor.

Ciclicitatea

 Toate fenomenele dinamice ale Universului respectă Legea Ciclicităţii. Fie că este vorba de atomi, celule sau organisme mai complexe, fie că vorbim de planete, sisteme stelare sau galactice, totul se desfăşoară ciclic.

Şcoala pitagoreică, şi ulterior şcoala zamolxiană, socotea ciclurile ca fiind formate din patru părţi: punctul de minim, punctul de maxim, punctul de mijloc din urcare şi punctul de mijloc din coborâre.

Cele mai studiate şi folosite cicluri erau: ciclurile zilei (dimineaţă-amiază-seară-noapte), ciclurile lunii (luna nouă – primul pătrar – lună plină – al doilea pătrar), ciclurile soarelui (primăvară – vară – toamnă – iarnă). Fiecare dintre anotimpuri era împărţit în alte patru părţi, de aproximativ 22,8 zile (91,25 zile:4). Aceasta corespunde cu bioritmul fizic. Cu cât ciclurile erau mai mari, cu atât energiile subtile aferente lor erau mai puternice.

Nu erau preocupaţi doar de ciclurile externe, ci şi de cele interne. Majoritatea înţelepţilor din antichitate au înţeles că atât emoţiile cât şi gândurile au o anumită dinamică ciclică. Ba mai mult, au observat că anumite gânduri, sentimente sau alte energii psihice se acutizează (sau slăbesc) în raport cu ciclurile anumitor planete sau astre, şi astfel, în timp, s-a format complexa ştiinţă a astrologiei.

Unicitatea

Totul este în Unul şi Unul este în toate.

Este vorba de unitatea în diversitate. Unicitatea Totului începe să fie percepută în rarele momente în care omul pare total rupt de realitatea materială înconjurătoare.

Un învăţător (preot) zamolxian ştia că cel ce priveşte prin ochii săi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Marele Foc Viu este prezent în toţi şi în toate. Aceasta înseamnă că şi puterile Focului Viu sunt în fiecare, dar totuşi ascunse (adormite) de vălurile grele ale materiei. Cine avea înţelepciunea să despartă cele materiale de cele spirituale (sufleteşti) reuşea să ajungă şi la puterile Focului Viu. Cine a reuşit să simtă cu adevărat acest lucru, acela înţelege pe deplin că nu există nimic, dar absolut nimic, care să stea împotriva evoluţiei sufletului. Focul Viu din sufletul fiecăruia este cel care îl va ghida spre Marele Foc Viu, adică spre locul său de origine.

Atingerea magică a propriului Foc Viu este ceea ce-l face pe om să şi schimbe pe deplin conştiinţa. Din acel moment, el nu mai este trupul purtător de spirit, ci a devenit un Spirit purtător de trup. Este momentul în care moare şi renaşte în acelaşi timp. Este momentul în care înţelege pe deplin că trupul este doar o haină pe care oricând o poate lepăda, înnoi sau schimba.

*fragmente din „Misterele Şcolii Zamolxiene” – click pentru descărcare

• Înapoi la Dacia – Ţara Preafericiţilor
• Acasă